Pe pământ idioţii au arme...

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Foto: Arhiva
Foto: Arhiva

Niciun lucru clădit cu arme şi moarte nu poate avea acoperire morală. Doar oamenii cu o  moralitate îndoielnică pot găsi ceva glorios în a ucide.

Un vechi poem al lui Adrian Păunescu, transpus magistral pe note de Nicu Alifantis, pare să fie o cronică perfectă  a vremurilor de teroare pe care le trăieşte acum Europa, deşi de la aşternerea cuvintelor pe hârtie şi până în zilele noastre au trecut peste trei decenii.

„Pe pământ idioţii au arme,
Ne vânează mereu mai atent,
Dacă lumea-i credulă şi doarme
Vom ajunge în mâini de sergent.
Idioţii drapaţi sunt în arme”.

Criza franceză pare să-l transforme pe Păunescu într-un fel de Nostradamus modern. Doar pare, însă, căci profeţia este una facilă. La urma-urmelor, idioţii cu arme au fost mai mereu o problemă a umanităţii (de altfel, poemul viza un cu totul alt context). De ce s-ar schimba lucrurile tocmai acum?

Să ne amintim, bunăoară, că rebeliunea legionară din ianuarie 1941 a fost o reflectare perfectă a dezastrului pe care-l pot face armele ajunse în mâinile unor trepanaţi. Căci, vorba lui Kalaşnikov (da, chiar el, inventatorul mitralierei care a produs atâtea drame!): „oamenii sunt cei care ucid oameni, arma neatinsă de mână omenească nu poate ucide nici măcar un şoarece”.

Şi, dacă ne ducem şi mai mult înapoi în timp, descoperim că scenariul violenţei tembele a fost aplicat cu insistenţă în toate etapele istoriei. Până şi căderea Bizanţului este o probă de idioţenie a omului înarmat, căci teroriştii hapsâni ai crucii (căci asta au fost cruciaţii bisericii apusene pentru măreţul oraş) au pregătit la perfecţie calea pentru ca otomanii să strivească cetatea simbol al civilizaţiei din acele vremuri.

Până şi legenda celui mai mare cuceritor din antichitate, Alexandru Macedon, începe tot cu o armă, folosită într-un mod brutal, abuziv, pentru a dezlega enigma înţelepţilor gordieni. Şi chiar dacă Alexandru a devenit pe parcurs „Cel Mare”, fiind considerat unul dintre cei mai mari civilizatori ai lumii, nu putem exclude din ecuaţie faptul că totul a stat sub semnul sabiei şi al morţii.

Niciun lucru clădit cu arme şi moarte nu poate avea acoperire morală. Doar oamenii cu o  moralitate îndoielnică pot găsi ceva glorios în a ucide.

Şi totuşi, Europa e „prea creştină”

În acelaşi timp, însă, dincolo de toleranţa dusă până de lumea modernă până la stadiul stupid de „discriminare pozitivă”, nu-i poţi lăsa pe idioţii cu arme să rescrie istoria.

Din acest punct de vedere, Europa se află într-un soi de „transă creştină”, care se manifestă tot mai pregnant, paradoxal, pe măsură de populaţia continentului se îndepărtează tot mai mult de Biserică.

Proverbiala toleranţă a creştinilor s-a mutat în legislaţie, iar idioţii cu arme au ştiut să exploateze asta în folosul lor. Ceea ce se întâmplă în acest moment în Franţa este un exemplu dureros de concret.

De ce să-ţi intre cineva în casă pentru a-ţi da foc la canapea?

O ţară (şi, prin extindere, o uniune de ţări) seamănă cu casa unei familii. Ca orice casă, are nişte particularităţi bine definite, pe care cei care vin în vizită nu au altă cale decât să le accepte. Nu vine nimeni la onomatica ta pentru a-ţi da foc la canapea pentru că nu-i place culoarea!

Cam aşa ar trebui să stea lucrurile şi cu valurile de migranţi. Intrând în casa Europei, ei ar trebuie să se integreze. Să se armonizeze cu peisajul. Să accepte „canapeaua”, chiar dacă li se pare, pe alocuri, incomodă şi cam soioasă. Altfel, ce naiba cauţi aici? Stai pe canapeaua ta de acasă!

Faptul că milioanele de musulmani care s-au mutat pe bătrânul continent încearcă să-şi mute aici şi tradiţiile barbare este în esenţă o lipsă de politeţe dusă până la cea mai josnică formă a ei. Se comportă ca musafirul care, odată primit la tine în casă, se îmbată ca porcul, îţi sparge vesela moştenită de la bunici şi, eventual, îţi ia copiii la palme.

Este deja momentul să-l iei de guler şi să-l dai afară pe nemernic. Nu trebuie să-l laşi să ajungă la crimă! Iar dacă liderii statelor europene ţin la ideea de umanitate, ar trebui să pună pe primul loc propriile popoare şi de-abia după aceea să se gândească la refugiaţi. E logic să fie aşa.

Banu-i ochiul dracului

La urma-urmelor, ce rezolvă Europa primind atât de mulţi refugiaţi musulmani? Dacă scoatem din ecuaţie strategia tembelă (banu-i ochiul dracului!) că este vorba de mână de lucru tânără şi ieftină (multinaţionalele ştiu de ce), ce mai rămâne? Nimic?

Ba poate că nu! Rămâne dezastrul. Radicalismul. Rămâne o uriaşă masă de oameni pe care Europa nu o poate asimila, dar nici ei nu fac prea multe eforturi pentru a se integra.

Oricât de mult s-ar căzni unii, nu poţi muta Mecca la Paris şi nici Damascul la Londra. E contra logicii, chiar dacă megalomanii noii Europe cred că migraţia dinspre Orient este măgulitoare. Că ăia vin spre noi plini de speranţă şi de recunoştinţă. Să mori tu că-i aşa, birocratule cu mintea năucită de lobby-ul celor vor doar să maximizeze profitul pe baza muncitorilor ieftini?

Dacă liderii europeni nu înţeleg că globalizarea a început să semene cu reconstituirea dezastrului biblic al turnului Babel, avem, cu toţii, o mare problemă. Să nu uităm că şi-atunci, ca şi acum, tot „diferenţele culturale pe fondul globalizării pieţei muncii” au dărâmat şandramaua!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite