Cum a ajuns un canadian cu abilităţi de „agent 007“ să fie declarat erou naţional în România. Povestea unei evadări incredibile din „Iadul Roşu“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

În anul 1918, colonelul Joe Boyle a condus operaţiunea de salvare din mâinile bolşevicilor a unui grup de 60 oameni politici şi de industriaşi români, captivi într-o închisoare de lângă Odessa. La întoarcerea din extrem de periculoasa misiune, el a fost decorat chiar de către Regele României.

Strada Speranţei, fostă Uliţa Covacilor, din Galaţi a ajuns să poarte numele unui colonel canadian după o succesiune de evenimente ce pare desprinsă din filmele cu celebrul agent „007”.

„Pe la începutul secolului al XIX-lea, cei care alegeau ca mijloc de transport tramvaiul, puteau întâlni pe strada Speranţei clădiri de locuit construite în stil eclectic, cu influenţe neoclasice, aparţinând lui Apostol P. Papadopol, I.D. Podrom, ori clădiri care adăposteau sedii ale unor societăţi şi instituţii: Consulatul Ţărilor de Jos (Olanda), Hotel Sofia, Casa de schimb I.D. Kohn, Fabrica de băuturi alcoolice ale lui I.D. Podrom şi, nu în ultimul rând, monumentala clădire a Teatrului Papadopol”, spune despre amintita stradă – cândva cea mai importantă din urbe – istoricul Marius Mitrof, consilier la Direcţia pentru Cultură a judeţului Galaţi.

În reşedinţa consulară a Consulatului Ţărilor de Jos de pe strada Speranţei, locuia consulul Ludwig Leopold împreună cu soţia sa Sylvia, fiica cunoscutului reputatului lingvist şi academician, Heimann Hariton Tiktin. Aveau deja doi copii, pe Lothar şi Michael (Miko) când, la Galaţi, familia consulului s-a îmbogăţit, la 28 noiembrie 1893, cu o prezenţă copleşitor de frumoasă, o fetiţă: Dorothea, cea care, peste ani avea să devină un artist plastic de renume mondial, cunoscut sub numele de Lola Schmierer- Roth.

Tot pe această stradă, după primul deceniu al secolului al XX-lea, renumitul Ştefan H. Ştefan, primar al oraşului, deputat, avocat, filantrop, supranumit „omul cu 100 de case”, începuse să construiască un ansamblu de clădiri, cu două, trei etaje, clădiri care vor intra în mentalul colectiv sub denumirea de „casele lui Ştefan H. Ştefan”.

Norii negri ai războiului

Odată cu anul 1916, norii negri ai războiului apăruseră la orizont. Deşi oraşul îşi vedea liniştit de existenţa lui, în portul Galaţilor soseau nave militare  care anunţau urgia. Iarna anului 1918, a fost una crâncenă pentru România. Nemţii şi aliaţii lor dădeau un ultimatum românilor cerând ca forţele aliate staţionate în ţară să se retragă.

În cazul unui refuz, România era ameninţată cu o invazie, monarhia răsturnată şi ţara împărţită între Puterile Centrale, ceea ce însemna dispariţia sa ca stat. Regina Maria era cuprinsă de disperare, tocmai ea care era încarnarea forţei şi rezistenţei şi ultima speranţă a românilor.

„În acest timp, parcă într-un univers paralel, în ţară sosea un canadian, un om dintr-o bucată căruia nu-i plăcea niciodată jumătăţile de măsură, om de afaceri, harnic, priceput, o persoană care s-a aflat în preajma miniştrilor, generalilor şi regilor. Acest canadian, unul dintre fondatorii Yukon-ului canadian modern, şi-a finanţat propriul regiment pentru a lua parte la Primul Război Mondial, abandonând tot ceea ce acumulase până la acel moment: familie, afaceri, ţară, nu era altul decât Joe Boyle, cel care avea să devină cel mai bun prieten al Reginei Maria”, povesteaşte Marius Mitrof, care a scris o amplă lucrare de rolul colonelului acandian în istoria României.

O operaţiune aparent imposibilă

Joe Boyle primise misiunea de a salva 60 de români, aflaţi în puşcăria de la Turma, de lângă Odessa. Aceştia ar fi putut fi schimbaţi cu patru sute de ruşi care se aflau închişi în România, în timp ce alţi o sută de mii de soldaţi sovietici, dezarmaţi şi fără ţintă, se retrăgeau de pe teritoriul României. Generalul Berthelot este cel care îi pune la dispoziţie lui Boyle un avion cu care acesta ajunge la Odessa.

Cei şaizeci de români, senatori, deputaţi, diplomaţi, bancheri, industriaşi, arestaţi la Turma, erau ameninţaţi cu maltratarea şi executarea.

„Sovieticii, în frunte cu Rakovsky, fuseseră de acord cu schimbul de prizonieri şi promiseseră să-i predea pe români, pe 21 martie, la Turma, punând la dispoziţie un tren, care să-i ducă la graniţă, la Bender, unde asistenţii săi, urmau să-i aştepte cu cei 400 de bolşevici, reţinuţi de armata noastră”, spune Mitrof.

Pe 21 martie însă, ostaticii români fuseseră deposedaţi de bijuterii, bani, efecte personale, în timpul nopţii şi la patru şi jumătate au fost conduşi nu la gară spre a se face schimbul, ci în port, unde „Batalionul morţii” urma să-i îmbarce către o destinaţie necunoscută.

Ceea ce părea uşor, a devenit, dintr-odată, o misiune foarte dificilă. Însă pentru Joe Boyle, învăţat cu provocările, noua situaţie nu l-a îngenuncheat. Expert în situaţii limită, Boyle ştia instinctiv, că situaţia este critică şi că trebuie să se grăbească. Ostaticii, după o scurtă busculadă, sunt îmbarcaţi pe vasul „Împăratul Traian”.  Boyle pe punte încearcă să stăpânească sub ochii stupefiaţi ai gărzilor sovietice de pe vas.

Deşi se aşteptau ca vasul să ia direcţia Deltei Dunării, spre România, s-au înşelat amarnic, vaporul mergea în direcţie opusă, spre est, spre necunoscut. Acostează într-un port al unui orăşel, Theodosia, în apropiere de frontiera cu Crimeea. Coboară toţi de pe vas în oraşul divizat între sovietici şi ruşii albi.

La scurt timp izbucneşte un schimb de focuri între cele două fracţiuni. Gloanţele şuieră prin aer, iar Boyle le ordonă protejaţilor săi să se întindă la pământ sau să se lipească de zidul din apropiere. Alerta trece şi sunt conduşi la un sanatoriu dezafectat care încă mai are paturi chiar dacă fără saltele. Cu fânul găsit în apropiere vor improviza nişte culcuşuri pe care vor dormi. Cu câteva ruble strecurate în buzunarul cui trebuie vor avea un pic de pâine fiecare. Dar asta sigur că nu rezolvă soarta românilor.

Evadare din Iadul Roşu

„Un dezertor român îi spune lui Boyle că sovieticii au intenţia de a-i sechestra şi a-i omorî. Boyle acţionează imediat şi oferind suma de 150.000 de ruble unui căpitan grec de pe o navă grecească în stare foarte proastă, obţine de la el promisiunea să-i ducă până la Dunăre spre vest. Mai rămâne să-i ajute pe români să urce pe vas şi să înşele gărzile sovietice.  În cele din urmă, vasul grecesc, cu ostatici la bord, ridică parâmele, forţând la maxim motoarele vechi şi uzate, în timp ce sovieticii trag obuze după ei, fără a-i nimeri”, povesteşte istoricul.

Numai că Gurile Dunării erau controlate de austro-germani. Boyle reuşeşte să ia legătura cu autorităţile germane şi chiar cu mareşalul von Makensen însuşi şi îi cere acestuia permis de liberă trecere, pentru a duce ostaticii la Galaţi, pe Dunăre.

„Totul seamănă cu o scenă suprarealistă căci doar un om ca Boyle putea avea un asemenea curaj şi capacitatea de a crede într-un spirit cavaleresc, de fair play, chiar la inamici ca aceştia. Vasul grecesc, plin cu ostatici români, şi cu Boyle la bord, are liberă trecere . Pe 1 aprilie 1918, după lungi săptămâni de aventuri, de tensiuni şi pericole teribile, vasul aruncă ancora în apele vestitului fluviu Dunărea, în portul Sulina. Grupul nefericiţilor români este acum salvat şi îşi îmbrăţişează salvatorul”, reconstituie evenimentele Marius Mitrof.

Boyle îşi îmbarcă românii pe o barjă care urca spre Galaţi. În portul gălăţean, Joe Boyle este întâmpinat cu urale de Erou al României. Coboară de pe vas fericit cu gândul că misiunea sfântă şi promisiunea făcută Reginei Maria a fost ţinută. Dar ca şi când toate prin cele câte a trecut nu au fost îndeajuns, la Galaţi a mai trebuit să rezolve o problemă.

La gară, trenurile erau arhipline cu cei care fugeau, din calea trupelor germane, la Iaşi şi aiurea în Moldova. Cei aduşi de Boyle, parte dintre ei gălăţeni, rămăseseră la Galaţi, dar restul trebuiau să plece cu trenul şi nu mai aveau loc. Joe Boyle a intervenit, din nou, astfel încât, neplăcutul incident a fost rezolvat.

Decorat de Regele Ferdinand

Ajuns la Iaşi, pe 5 mai 1918, murdar, obosit, nebărbierit, flămând, Boyle este întâmpinat de însuşi regele Ferdinand, care îi înmânează pe loc „Crucea României”.

„Poate în răstimpul cât a stat în Galaţi, Boyle a trecut şi pe strada Speranţei în drum spre oraş. Şi chiar dacă nu a trecut, strada Speranţei avea să îşi schimbe denumirea după 1925, în strada Colonel Boyle – Boilă în transcrierea românizată -  devenind, astfel, unica stradă din România Mare, care purta numele unei persoane, a unui personaj care a fost alături de Regina Maria, ducându-şi la îndeplinire toate misiunile pe care aceasta i le-a trasat în timpul Primului Război Mondial”, povesteşte istoricul.

Astfel, sub noua denumire, fosta stradă a Speranţei îşi începea un nou ciclu în peisajul gălăţean, chiar dacă ruinele înnegrite ale Teatrului Papadopol încă mai puteau fi văzute de gălăţenii perioadei interbelice, pe această stradă tramvaiele circulau, hotelurile şi fabrica lui I.D. Prodom funcţionau, Consulatele Belgiene şi Spaniole îşi aveau sediile, ziarele „Ecoul” şi, mai târziu, „Acţiunea” îşi aveau redacţiile, iar Banca Comercială Română închiriase frumosul imobil de pe colţ al lui Ştefan H. Ştefan.

Dintre clădirile cu parfum de epocă mai pot fi văzute doar câteva, tăvălugul sistematizării comuniste înlăturând multe dintre clădirile acestei străzi prin anii 1980. Doar cărţile poştale şi o secvenţă din filmul „Explozia” mai reţin imagini ale gloriei arhitecturale de odinioară a străzii.

Vă mai recomandăm şi:

Gafă de proporţii a autorităţilor de la Galaţi. Cum au ajuns aleşii să fie acuzaţi de abuz şi de falsificarea istoriei

Cum a ajuns Ucraina să-şi caute originile în România. Mărturii teribile despre soarta eroului ucrainean Mazepa, ajuns simbol al oraşului Galaţi

De unde vine simbolul „secera şi ciocanul“. Ce ţară l-a folosit prima şi în ce state este interzis 

Galaţi



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite