Misterul bogăţiilor din mănăstiri confiscate de comunişti. Mii de obiecte de cult mai există doar în registre

Obiecte de cult: Foto: Mănăstirea Banatului

În anul 1959, schiturile şi mănăstirile din România au trăit cea mai neagră perioadă din istoria lor, când s-a făcut aşa-zisa reformă monahală.

În România ultimelor două decenii s-a retrocedat mai mult greşit decât bine, iar semnale primim în fiecare zi de la DNA. Unii au luat  ce nu au meritat, alţii au primit prea puţin, iar alţii deloc. În această din urmă categorie intră şi mănăstirile, care în 1959 au trăit  drama lor supremă, faţă de care secularizarea averilor mănăstireşti din timpul lui Al. I. Cuza  a părut o joacă.

Aceasta dramă s-a chemat Decretul 410, un document legislativ de tristă amintire, adoptat de conducerea Marii Adunări Naţionale, în ziua de 28 octombrie 1959. În fapt, documentul a vizat o "reforma monahala", hotărâtă de Guvern, în mod independent faţă de Sinodul Bisericii Ortodoxe. Aplicarea acestui decret, între anii 1959-1964, prin forţa şi ameninţări, constituie o perioadă de doliu pentru monahismul românesc şi pentru Biserică

“Deoarece mănăstirile aveau încă mulţi slujitori, în dată de 28 octombrie 1959 conducerea Marii Adunări Naţionale din Bucureşti va emite Decretul 410. Acest nou document, făurit de gândirea atee comunistă, în totală independentă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, complet Decretul 177, din anul 1948, care organiza Cultele Religioase. Îndreptările vechiului decret au vizat, în mod special, viaţa monahală românească. În articolul 7, noul decret prevedea excluderea din mănăstiri a tuturor călugărilor cu vârsta mai mică de 55 de ani, precum şi a tuturor monahiilor cu vârsta mai mică de 50 de ani. Mai mult încă, după aceste vârste, cei care doreau să intre în mănăstire trebuiau să nu fie căsătoriţi şi să renunţe atât la salariu, cât şi la pensia de la Stat”, ne spune istoricul Florin Dîrdală.

Hotărârile decretului au fost duse la îndeplinire cu multă severitate de către autorităţi, adesea folosindu-se forţele Securităţii şi ale Miliţiei. Numai din luna octombrie şi până în lună martie, peste patru mii de călugări şi maici au fost obligaţi să îşi părăsească mănăstirile şi să se întoarcă în lume. În total, peste zece mii de monahi şi monahii au fost supuşi cu forţa hotărârii mai-sus amintite.

Aplicarea noilor hotărâri au îndoliat monahismul românesc: 92 de mănăstiri au fost desfiinţate, închise ori folosite în scopuri sociale, în condiţiile în care înainte de decret funcţionau 224 de mănăstiri ortodoxe, iar după un an au ajuns la  132. La rândul lor, au fost "desfiinţaţi" în jur de 4.700 de călugări şi monahii.

“Mulţi dintre monahii scoşi din mănăstiri au fost arestaţi, condamnaţi la muncă silnică sau obligaţi să trăiască într-un domiciliu forţat. Călugării bătrâni, pentru neîndeplinirea condiţiei de ştiinţă de carte, au fost şi ei alungaţi din mănăstiri, întâmpinând mari greutăţi. Odată alungaţi din mănăstiri, călugării erau obligaţi să se poarte precum mirenii, fiindu-le interzisă atât ţinuta monahală, cât şi obiceiurile monahale, cei minori erau obligaţi să locuiască în familia lor, iar cei majori erau îndemnaţi persuasiv să se căsătorească şi să muncească în fabrici, spre bunăstarea ţării",  precizează Florin Dîrdală.

În ceea ce priveşte zestrea materială a acestor lăcaşuri de cult, întinsă pe zeci de mii de puncte de evidentă gestionara, nu se ştie pe mâinile cui a încăput. Arhivele din Vrancea păstrează registre cu mii de obiecte care au aparţinut bisericii, dar care nu se mai regăsesc nicăieri.

Zeci şi sute  de podoabe de aur, argint şi bronz, candele, cărţi, tablouri, obiecte religioase de o valoare inestimabilă, icoane, policandre, clopote, fotografii, perdele, piese de artă, veşminte deosebite şi alte mii de mărunţişuri, toate au dispărut fără urmă. După 1990, mănăstirile au primit doar ceva pământ din ce au avut în proprietate înainte de 1948, dar nu şi comoara de obiecte dispărute.