Traumele salvatorilor: imaginile de la intervenţii, un coşmar greu de şters. „Niciodată nu eşti pregătit să auzi ultimele vorbe ale unui om“
0
Orice accident soldat cu mutilări sau pierderi de vieţi lasă urme adânci asupra celor care lucrează în sistemul intervenţiei de urgenţă. La rândul lor, salvatorii pot fi incluşi la categoria „victime“, deoarece rămân să se lupte cu imaginile terifiante şi cu întrebările fără răspuns.
Copii fără suflare, oameni dragi descoperiţi victime la un accident mortal, chipurile necunoscuţilor care te bântuie şi-n somn - sunt doar câteva dintre cele mai grele lucruri de dus într-o carieră în sistemul de intervenţie de urgenţă, din domeniul medical, poliţienesc, pompieristic. Efectele acestor traume pot fi îndepărtate, dar şterse total nu sunt niciodată.
„Văd şi cu ochii deschişi, şi cu ochii închişi chipul colegului meu, un om ca bradul, omorât într-o explozie. Era un bărbat înalt, frumos şi zâmbitor. Am ajuns printre primii la locul accidentului, dar nu mai puteam face nimic pentru el. Scena m-a marcat pe viaţă. Am avut nevoie de săptămâni de terapie. Nu treci peste traumă niciodată, doar înveţi să trăieşti cu ea“, s-a confesat pompierul de la Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă Dobrogea.
Uneori, soarta este şi mai crudă: te pune în postura unui criminal fără voie. Aşa păţesc, de regulă, mecanicii de locomotivă. Cei din branşă ştiu: nu scapă niciunul de acest blestem. Prea des, trecători neatenţi, pasageri inconştienţi, sinucigaşi sunt spulberaţi de trenuri.
Dar colegul lor Nicuşor Dragnea a trăit cea mai grea trauma. În dimineaţa de 17 august, în faţa trenului pe care-l ducea de la Bucureşti la Constanţa, s-a aruncat o mamă de 28 ani împreună cu cele trei fetiţe ale sale, pe care le ţinea în braţe şi de mână. Trenul era în frânare, dar impactul a fost nimicitor pentru cele patru victime.
„Eram între Pasărea şi Brăneşti, mă apropiam de o haltă, când au ieşit brusc din pădure şi s-au aruncat în faţa mea. Din scurt, la 2 metri. Asta a fost tot ce am văzut. Lucrez de 28 ani, dar aşa ceva nu am mai întâlnit“, s-a confesat cu lacrimi în ochi mecanicul de locomotivă.
Medicul de urgenţă: „Imaginile mi-au rămas imprimate în minte şi în suflet“
„M-a ajutat mereu faptul că am povestit aceste cazuri care m-au marcat; le-am povestit cu colegii de fiecare dată şi a fost că o psihoterapie pe care am făcut-o unii cu alţii. Unele evenimente sunt încă vii în mintea mea şi acum, după mulţi ani. Îmi amintesc ce senzaţie am avut când pacienţilor decedaţi le sunau telefoanele pentru că familiile aflaseră de un accident de la televizor şi ştiau că în microbuzul respectiv se află cei dragi… Niciodată nu eşti pregătit să vezi acele imagini, să auzi ţipete de durere sfâşietoare sau să asculţi ultimele vorbe ale unui om înainte de a-şi da ultima suflare, nu eşti pregătit să auzi sunând obsesiv telefoane la capătul cărora sunt rude îngrijorate care ar aştepta o veste bună şi poate că ea nu există“, mărturiseşte dr. Alexandra Cojocaru, medic specialist în Medicina de Urgenţă şi în Anestezie-Terapie Intensivă.
Alexandra a lucrat ani de zile la SMURD, dar oricâtă şcoală ai face, oricâtă pregătire psihologică ai avea, realitatea întrece orice teorie. Ea recunoaşte că emoţional nu eşti pregătit suficient să vezi tot ce îţi pune viaţa în faţă, ca salvator: leziuni traumatice dintre cele mai cumplite, cu amputaţii de membre, cu traumatism cranian şi substanţă cerebrală în jur.
„Şi parcă nu eşti niciodată pregătit să faci faţă morţii sau bolilor incurabile la copii sau la cei cu vârste fragede. Am avut momente când am zis că renunţ pentru că nu mai pot să văd atâta suferinţă. Nu de puţine ori am dus cu mine acasă suferinţa familiilor şi durerea lor a fost şi a mea. Dar am mers mai departe pentru că urgenţele nu aşteaptă şi nu te întreabă dacă mai poţi“, accentuează medicul (foto).
Actualmente, dr. Cojocaru lucrează ca anestezist în sistemul privat. Dar imaginile de atunci o bântuie şi acum. „Este greu de explicat în cuvinte cum e să priveşti moartea cu ochii tăi. Este greu de acceptat că pacientul moare în mâinile tale şi tu nu poţi să faci ceva pentru el, pentru că puterile tale de om şi medic au fost <până aici>. E un sentiment de neputinţă că nu ai cum să câştigi lupta pentru fiecare pacient în parte. De multe ori m-am considerat neputincioasă, m-am gândit dacă puteam face mai mult, dacă reuşeam să salvez acel om… dar am acceptat că medicul are puteri limitate. Adevărata reuşită vine de undeva de mai sus. Dumnezeu decide cine şi cum trăieşte şi există un destin al fiecăruia - cel puţin eu aşa am remarcat“, declară dr. Alexandra Cojocaru.
Psiholog criminalist: „Vindecarea se face în timp, cu terapie“
„Este o meserie extrem de grea, care îl afectează pe cel care o practică, care este tocmai acela chemat să intervină, să salveze, să repare, cu puteri omeneşti. Oamenii aceştia revăd la nesfârşit acele imagini, retrăiesc întruna acele situaţii-limită, dramatice, îşi pun întrebări, se frământă, dacă au făcut ce trebuie, dacă nu cumva au făcut prea puţin. Să trăieşti într-un asemenea stres este teribil de greu. Se închid în ei, au coşmaruri, se refugiază în băutură ca să uite, încep să se ascundă, se îndepărtează de familie. Atunci e un semnal de alarmă, că psihicul a fost afectat într-o mare măsură. Superiorul trebuie imediat să sesizeze asta, să discute cu el, să-i ofere timp să se vindece. Uneori, situaţia operativă nu-ţi oferă acest răgaz“, arată psihologul criminalist Liviu Chesnoiu, expert-poligraf, fostul „profiler“ al IPJ Constanţa.
Comisarul-şef în rezervă consideră că terapia făcută la locul de muncă nu este de ajuns pentru a vindeca de traume. „Vindecarea nu se face în ore, zile sau săptămâni, ci în luni sau ani de terapie“, declară Chesnoiu (foto).
Pe aceeaşi temă:
Se încarcă comentariile...
