Tragedia petrecută la 200 de metri de ţărmul Constanţei. „Marinarii au fost scoşi cu sângele îngheţat în vene“
0În noaptea de 5/ 6 martie 1935, petrolierul „Santoni“, comandat de italianul Carlo de Galateo, care avea un echipaj format din 25 de membri, s-a rupt în două şi s-a scufundat la 200 metri de ţărmul Constanţei, în timpul unei furtuni extrem de puternice.
Vasul „Santoni“ plecase la 2 martie 1934 din portul Batumi, de unde încărcase 7.500 tone gazolină şi a ajuns la Constanţa în dimineaţa zilei de 5 martie.
Povestea tragediei navei Santoni a fost redată de Corina Apostoleanu şi Constantin Cumpănă în cartea „O flotă pierdută. Voiaje neterminate“. Marea era foarte agitată şi pilotina portului nu a reuşit să iasă în larg, în întâmpinarea petrolierului. În această situaţie, comandantul lui „Santoni“ a decis să-şi întoarcă nava spre sud, mergând circa jumătate de oră, după care a reluat drumul spre Constanţa, cu prova spre uscat, sub vânt şi sub val.
În timpul manevrei, nava a atins fundul mării şi a rămas la discreţia mării agitate.
O parte din echipaj, care se afla la prova pentru manevra ancorelor, abia a reuşit să se refugieze spre pupa, prin pasarela care unea extremităţile navei. Nava s-a rupt în două exact în dreptul cabinei de comandă, prova rămânând separată complet de restul vasului, invadat acum de valurile furioase. Dintre cei 25 de membri ai echipajul, 11 marinari s-au înecat.
Deciziile unui comandant
În această situaţe gravă, comandantul Carlo de Galateo a ordonat stingerea focului de la căldări, pentru a preveni izbucnirea incendiului. De asemenea, a decis deschiderea valvulelor de fund de la tancurile încărcate cu gazolină, sperând că, în acest fel, vasul se va uşura de greutatea încărcăturii. Ulterior a revenit asupra acestei decizii, înţelegând că emanaţiile gazolinei evacuate ar fi periclitat serios viaţa marinarilor care ar fi încercat să se salveze înotând.
16 membri ai echipajului au reuşit să se îmbarce pe o barcă de salvare şi să se îndrepte spre uscat. Când mai aveau circa 200 de metri până la mal, din cauza furtunii puternice, un val imens a răsturnat barca, sub privirile îngrozite ale celor nouă camarazi rămaşi la bordul lui „Santoni“. Unii dintre oameni sunt târâţi de valuri la mal şi iar readuşi de valuri spre larg, trupurile lor fiind lovite de fund şi de stânci. Câţiva marinari au reuşit să se agaţe de barcă, şi-au descălţat cizmele şi au pornit înot spre mal, unde ajung extenuaţi de frig şi teamă. Dintre cei 16 marinari, 11 s-au înecat.
Localnicii ajutau marinarii muribunzi
Pe mal, constănţenii acordau ajutor marinarilor muribunzi. În dimineaţa zilei de 6 martie 1934 s-a reuşit salvarea celor nouă ofiţeri şi marinari rămaşi la bordul navei, inclusiv a comandantului acesteia. La operaţiunile de salvare a participat şi Marina de Război, care a organizat un pichet de prim-ajutor, format din 12 marinari şi dotat cu pături, medicamente şi alte materiale de ajutor.
Tot Marina a adus la faţa locului câteva proiectoare, pentru a lumina epava lui „Santoni“, care au uşurat foarte mult la operaţiunile de salvare. Cu ajutorul acestora au mai fost descoperite două cadavre. Când furtuna s-a oprit la operaţiunile de salvare de a doua zi au participat remorcherele „Tomis“ şi „Amarylis“.
Echipaj de pe remorcherul Amarillis Arhivă Constantin Cumpănă
Nicolae Ionescu-Johnson: „Multe vapoare şi-au găsit mormântul între stâncile semnalate zadarnic de farul de la Tuzla“
Despre tragedia petrecută în apropierea Constanţei a scris şi comandorul Nicolae Ionescu-Johnson: „În drumurile mele de navigator nu o dată mi-a fost dat să întâlnesc în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii marinari amintindu-şi cu recunoştinţă că-şi datorau viaţa acestor binefăcătoare posturi de salvare pierdute între stâncile Mării Negre.
Mulţi ani mai târziu am încercat să fac şi la noi ceea ce acolo fusese realizat de atâta vreme. La ţărmul nostru marea nu e mai puţin periculoasă pe vreme de furtună. Multe vapoare, în drum spre Constanţa, şi-au găsit mormântul între stâncile semnalate zadarnic de farul de la Tuzla.
Îmi amintesc cu înfiorare de soarta tragică a vaporului italian «Santorino», naufragiat la numai cinci kilometri de Constanţa. Vasul, de construcţie modernă, de peste zece mii de tone, a pierit sub privirile desperate ale marinarilor din port. Nimeni n-a îndrăznit să înfrunte furtuna şi să se apropie de locul naufragiului.
Paisprezece marinari, reprezentând tineretul echipajului, văzând că nu mai este nici o nădejde să fie salvaţi, s-au aruncat în mare ca să înoate până la ţărm. Îşi luaseră angajamentul faţă de tovarăşii lor să revină cu o şalupă ca să-i salveze pe ei. Sacrificiu eroic, dar de prisos.
Tinerii marinari au fost scoşi din mare cu sângele îngheţat în vine. Au murit la spitalul din Constanţa, după încercări supraomeneşti de a-i salva.
Pe vas se mai aflau şaisprezece marinari. Bieţii oameni îşi vedeau moartea cu ochii. În ultimul moment, când se credea că vasul e gata să se ducă la fund, s-a produs una din acele întâmplări miraculoase de care sunt pline poveştile marinăreşti.
Căpitanul Severineanu, comandantul remorcherului «Tomis» din serviciul portului, bravând marea cu un eroism plin de abnegaţie, primejduind viaţa lui şi a echipajului său, a plecat cu remorcherul în ajutorul celor rămaşi pe epava lui «Santorino».
După câteva ore au revenit cu toţii teferi în port. Mii de oameni au urmărit, de pe chei, cu inima bătând să se spargă de emoţie, peripeţiile dramatice ale marinarilor români, care au înfruntat furiile mării, smulgând morţii în cel din urmă moment pe nefericiţii supravieţuitori ai naufragiului.
În timp ce spectatorii de pe chei primeau pe salvatori cu ovaţii cuvenite unor adevăraţi cuceritori, birocraţii de la administraţia portului întocmeau o severă adresă de admonstare, terfelind pe căpitan şi echipajul său pentru «lipsa simţului de datorie», ca unii care şi-au permis să salveze nişte oameni, fără a fi cerut aprobarea scrisă şi înregistrată cu număr de ordine a conducerii administrative… Puţin a lipsit ca eroicul echipaj să rămână pe drumuri din cauza unei atât de cutezătoare indiscipline…“.
Vă mai recomandăm:
FOTO Poveştile unui comandant de navă: „În 1989, am crezut că ungurii au intrat în Ardeal“
Se încarcă comentariile...
