Tragedia care a cutremurat Bucureştiul interbelic. Mircea Vulcănescu, măcinat de moartea celor doi prieteni, frate şi soră, pe care nu i-a putut salva
0
Într-o duminică din mai 1922, un grup de tineri din înalta societate a ieşit cu barca pe lacul mănăstirii Pasărea, iar printre ei se afla şi studentul la Filosofie Mircea Vulcănescu, viitorul demnitar din Guvernul Antonescu. Barca s-a răsturnat, iar doi tineri, frate şi soră, au murit înecaţi. Cei doi erau copiii celebrului Barbarossa, directorul Liceului Gheorghe Lazăr din Bucureşti, imortalizat de Grigore Popescu-Băjenaru în „Cişmigiu & comp“.
Bucureştiul interbelic a fost cutremurat, acum aproape 100 ani de o tragedie petrecută pe Lacul Pasărea din împrejurimile Capitalei, chiar la poalele Mănăstirii Pasărea.
În luna mai 1922, o barcă în care se aflau copiii unor directori de şcoli prestigioase, împreună cu prietenii lor, s-a răsturnat, iar doi dintre ei, frate şi soră, Bebe şi Ella Ionescu, au murit înecaţi. Cel care a încercat să-i salveze pe toţi a fost filosoful Mircea Vulcănescu (1904-1952), pe atunci un tânăr de nici 20 ani, student la Filosofie şi Drept.
Tatăl îndurerat era celebrul „Barbarossa“, Constantin Ionescu pe numele său, directorul Liceului Gheorghe Lazăr din Bucureşti, care este menţionat în „Cişmigiu & comp“, nemuritoarea carte a adolescenţei scrisă de Grigore Popescu-Băjenaru.
În volumul de amintiri este pomenit elogios şi alt director de şcoală, Ion Rădulescu-Pogoneanu, junimist, membru corespondent al Academiei Române, numit la conducerea Seminarului Pedagogic din Bucureşti şi care s-a dovedit providenţial pentru grupul de liceeni de la „Lazăr“ din care făcea parte Popescu-Băjenaru. Fiica lui, Anina, avea să joace un rol deosebit de important în viaţa lui Mircea Vulcănescu, distrus de remuşcări şi măcinat de vina de a nu-i fi putut salva pe prietenii săi Bebe şi Ella Ionescu. Ea i-a stat alături în greaua încercare şi au sfârşit prin a se căsători.
Oratorul din ziua păcii
În jurul anilor ’20, România îşi revenea din Marele şi greul Război. Ziua de 11 noiembrie 1918, când s-a semnat armistiţiul, stăruia încă în mintea oamenilor. Ca toată ţara, Bucureştiul fusese atunci în mare sărbătoare. În entuziasmul general, un băiat de doar 14 ani se urcase pe soclul Universităţii şi ţinuse un discurs înflăcărat care electrizase mulţimea. Oratorul era filosoful de mai târziu Mircea Vulcănescu, intelectual de marcă, demnitar interbelic care a făcut parte din Guvernul Antonescu şi a sfârşit în temniţa comunistă.
Mărgărita şi Mircea Vulcănescu Sursa arhivă
Printre spectatorii de la Universitate se număra şi cea care avea să-i devină soţie, Mărgărita Ioana Niculescu, pe atunci o tânără studentă de 21 ani. „În ziua aceea am plecat de acasă singură. Pe Bulevardul Facultăţii – Elisabeta – am luat-o la stânga, şi am ajuns în faţa facultăţii, cu faţa spre Mihai Viteazul, spre statuie. Şi am văzut un tânăr ‘nalt, cu păr castaniu, ridicat sus pe soclul care era plin de flori, de coroane de flori, şi vorbind, Şi lumea asculta, şi lumea asculta. Eu n-auzeam ce spunea, şi el vorbea, vorbea, vorbea. Şi pe urmă lumea a aplaudat ca nu ştiu ce! Şi tânărul s-a coborît. Şi ăla era Mircea! Avea 14 ani“, avea să relateze Mărgărita Niculescu Vulcănescu (1897 –1987) într-un interviu-fluviu acordat lui Zoltan Rostas şi publicat în volumul „Chipurile oraşului. Istorii de viaţă în Bucureşti. Secolul XX“ (Editura Polirom, 2002).
Alt discurs, la alt început
După război, liceele îşi redeschiseseră porţile, primind iarăşi şiruri de elevi cu şapcă, mândri de uniforma lor, săltându-şi ghiozdanele în spate. Spre exemplu, Liceul Gheorghe Lazăr din Bucureşti care încerca să-şi regăsească ritmul de dinainte de război.
La festivitatea de început de an şcolar, impozanţa directorului Constantin Ionescu - poreclit de elevi „Barbarossa“ sau mai scurt „Barbă“ - l-a impresionat, încă din prima zi, pe proaspătul elev Grigore Popescu-Băjenaru, care a scris peste ani în cartea „Cişmigiu & comp“ aventurile celor 8 ani de şcoală petrecuţi la Liceul „Gheorghe Lazăr“.
„Mă gîndesc la Barbă şi la cuvîntarea lui. Ce de profesori erau în jurul directorului! Mai toţi bătrîni, unii încruntaţi, alţii zîmbitori... şi mai toţi moţăiau din cap cu multă bunăvoinţă, în semn că aşa este tot ce spune Barbă! Ba unii aplaudau, şi după ei se luau şi cei cîţiva părinţi rătăciţi pe-acolo. (…) Liceul Gheorghe Lazăr din Bucureşti era în primul său an de funcţionare, după primul război mondial. Profesorii ni se schimbau de la un trimestru la altul, din diferite motive, pe care noi le-nţelegeam foarte puţin. Dintre toţi, numai patru-cinci au rămas în tot cursul anului: Sterie Enăchescu, de Franceză; Dimitrie Caracostea, de Română; Spiridon Popescu, de Matematici; Victor Anastasiu, de Zoologie; Grigore Niculescu, de Istorie şi Ion Costescu, de Muzică ― toţi adevăraţi stîlpi ai liceului, impresionante figuri, care au înscris o pagină de neuitat în cultura românească“, scrie Grigore Popescu-Băjenaru (1907-1986), care a studiat la „Lazăr“ în anii 1919-1926.
Freneticii ani ’20. Războiul trecuse, dar moartea lovea în continuare
La începutul anilor ’20, România care se voia limpezită se lupta să scape de tarele războiului. Perioada, văzută acum ca idilică, nu însemna doar plimbări cu trăsura „la Şosea“. Ţara era tulburată de problemele monarhiei, Casa Regală se clătina, ajutată de anarhiştii din interior şi din exterior, grevele proletariatului deveneau tot mai puternice la adresa păturii exploatatoare, comuniştii erau în ascensiune.
În tot acest tablou, lumea bună a Bucureştilor căuta să rămână în globul său de cristal, care era însă zguduit, din când în când, de câte o nenorocire cum a fost cea de pe Lacul Pasărea.
Viaţa îşi vedea cursul - la fel şi moartea.
Morţi în apele mănăstirii
Într-o duminică de mai a lui 1922, un grup de tineri veseli a plecat la plimbare în împrejurimile Bucureştiului. Au mers la Mănăstirea Pasărea, monument istoric ridicat pe timpul lui Caragea Vodă, la 1813. După ce s-au recules aici, tinerii au hotărât să facă o plimbare cu barca pe lacul ce se întinde la poalele mănăstirii. Printre ei se afla Mircea Vulcănescu, pictoriţa Micaela Eletheuriade, Bebe şi Ella Ionescu etc. Toţi erau în jurul a 20 ani.
Mărgărita Vulcănescu a povestit cele întâmplate în interviul din „Chipurile oraşului. Istorii de viaţă în Bucureşti. Secolul XX“. „Şi s-au urcat în barcă doi prieteni ai lui Mircea, o fată şi un băiat, copiii directorului Liceului Lazăr. Îi chema Ionescu. Graşi. Foarte graşi. Şi s-au mai urcat Micaela Eleutheriade (pictoriţa), s-a urcat încă o domnişoară Gănescu, pe care n-am cunoscut-o… Erau şapte: încă cineva (nu mai ştiu cine) şi Mircea. Băiatul, Bebe Ionescu, foarte gras, a început să… Mi se pare că i-a căzut pălăria în apă, sau nu ştiu ce, şi a început să joace aşa, cu barca. Barca s-a răsturnat, şi au ajuns cu toţii în fundul apei. Mircea ştia să înoate. Micaela Eleutheriade ştia un pic. Ăilalţi nu ştiau deloc. Barca s-a răsturnat, aşa, şi Mircea, care era foarte săritor… Ştii, nu era ceva, să fie nevoie de cineva, să nu fie el acolo! A înotat şi i-a scos. A scos pe domnişoara aia Gănescu, a scos pe Micaela – care mai ştia – l-a ajutat, că mai ştia să înoate. A scos pe a treia persoană, nu ştiu, nu era Anina. Era altcineva. Şi Ella Ionescu s-a agăţat de picioarele lui când scotea pe cineva, aşa că el, ca să se elibereze, că-l trăgea în jos… s-a eliberat. Le scotea şi le punea să se rezeme de barca întoarsă pe dos. Ştii? Şi atunci, pe urmă s-a scoborât ca să scoată pe Ella şi pe Bebe, care erau foarte graşi. Şi nu i-a mai găsit. Şi când a ieşit, istovit, a leşinat pe malul lacului… Când i-au scos, nu mai trăiau… Şi asta l-a tulburat în aşa hal, încât nu-şi mai găsea nici credinţa, nici sufletul. Aşa l-a tulburat de grozav! Şi Anina, care avea un dar, aşa, vorbea frumos, vorbea bine şi era deşteaptă! Este! Şi a avut o influenţă asupra lui, ca să-l readucă pe calea cea bună“, a istorisit Mărgărita Vulcănescu (1897 –1987) deriva soţului ei.
Lacul şi mănăstirea Pasărea Sursa Facebook Mănăstirea Pasărea
Ea a povestit, în aceeaşi discuţie cu Zoltan Rostas, şi ecourile nenorocirii care cutremurase societatea bucureşteană. Atunci a fost momentul în care l-a revăzut pe Mircea Vulcănescu, după ani de la discursul ţinut la Universitate, în ziua armistiţiului din 11 noiembrie 1918. „Povestea asta cu Pasărea a survenit înainte ca să-l cunosc. Eram la seminarul lui Antonescu, şi Ileana Iliescu, o prietenă, mi-a povestit tragedia de la Pasărea. Şi pe când vorbea de băiatul ăsta care s-a scufundat şi i-a scos, s-a deschis uşa. Gheorghe Antonescu era aşezat acolo la catedră, noi eram sus în amfiteatru şi deodată, în şoaptă: <Ia uite! Ăsta e! Ăsta e!>. A intrat un băiat negricios, care s-a dus drept la catedra lui Antonescu, i-a spus ceva, şi pe urmă repede a ieşit. Zice: <Ăsta e!>… Era seducător. Şi în acelaşi timp impunea un fel de distanţă. Era foarte amabil, foarte îndatoritor, foarte aşa!“
Cine a fost Mircea Vulcănescu. „Să nu ne răzbunaţi, dar să nu uitaţi!“
Născut la 3 martie 1904, în familia unui inspector financiar din Bucureşti, Mircea Vulcănescu a fost un intelectual rasat, care s-a distins în protipendada interbelică. Licenţiat în Filosofie şi Drept, asistent al profesorului Dimitrie Gusti la Universitatea Bucureşti, Mircea Vulcănescu a fost subsecretar de stat la Finanţe (1941-1944) în timpul guvernării mareşalului Ion Antonescu, întorcându-se ca şef al Datoriei Publice, până în mai 1946, când a fost arestat.
Apartenenţa sa politică i-a adus sfârşitul. A fost condamnat la 8 ani de puşcărie pentru crime de război. A pierit în închisoarea de la Aiud în 28 octombrie 1952, la doar 48 ani. Naţionaliştii îi păstrează amintirea unui erou patriot, Vulcănescu fiind cel care a lăsat cu limbă de moarte îndemnul „Să nu ne răzbunaţi, dar să nu uitaţi!“
Mircea Vulcănescu a fost căsătorit de două ori: cu Anina Rădulescu-Pogoneanu (în perioada 1925-1927, cu care a fost coleg de facultate) şi cu Mărgărita Ioana Niculescu (cu 7 ani mai mare, cu care s-a însurat în 1930 şi care i-a supravieţuit). În urma sa au rămas trei fiice: Vivi (din mariajul cu Anina), Sandra şi Măriuca (din căsnicia cu Mărgărita).
Mărgărita Vulcănescu a mai descoperit că în jurnalul său din tinereţe scrisese despre Mircea, fără să-l cunoască. Ea descrisese chiar memorabila zi de 11 noiembrie 1918, când, după 5 ani de bătălii teribile, a fost încheiat armistiţiul Primului Război Mondial. Jurnalul fusese recuperat de Mircea din incendiul care le mistuise casa din Calea Victoriei. „Într-o bună zi, zice Mircea: <Ştii că m-am găsit în jurnalul tău? Uite: în ziua de 11 noiembrie 1918>“, a povestit ea.
Pasărea, mănăstirea străjuită de lac
„Pârâul Pasărea - de la care-şi trage numele şi mănăstirea - izvorăşte din Pădurea Buciumeni (130 metri altitudine) de lângă Mogoşoaia, se furişează prin spatele Aeroportului Internaţional Otopeni şi se varsă în Dâmboviţa la Fundeni. Cu maluri de 10-15 şi chiar 20 metri, pârâul formează un lac chiar în jurul mănăstirii după care străbate cea mai mare pădure de lângă Bucureşti, pădurea Cernica-Pasărea. Aceste ape, potolite în numeroase lacuri bogate în peşte şi păsări sălbatice, în tufişuri întinse de stuf, papură şi trestie (cum se poate vedea pe Lacul Pasărea şi Cernica) îngemănate cu codrul Cernica-Pasărea, au oferit poporului român din zonă, un salvator sistem natural de apărare şi refugiu din faţa numeroaselor încercări la care a fost supus (migraţii, invazii ale celor trei imperii din jur care ţinteau înrobirea lor), cât şi un valoros rezervor de hrană şi materiale necesare vieţii. Labirinturile de stuf şi codrul din împrejurimi au oferit adăpost de asemeni şi haiducilor. În unghiul dinspre nord, chiar la confluenţa pârâului Pasărea cu Şindriliţa, pe malul drept al Lacului Pasărea se află Mănăstirea actuală, situată la o distanţă de aproximativ 17 km de Bucureşti, pe şoseaua Bucureşti-Călăraşi ce iese prin Pantelimon“ este descris pe site-ul manastireapasarea.ro.
Amintiri cu Barbarossa, directorul de la „Lazăr“
Profesorul de latină şi germană Constantin Ionescu a fost director al Liceului Gheorghe Lazăr din Bucureşti în perioada în care aici a studiat Grigore Popescu-Băjenaru, autorul „Cişmigiu & comp“. Poreclit „Barbă“ sau „Barbarossa“ datorită podoabei faciale roşcate, Ionescu a fost director în perioada ianuarie 1919 - august 1925, iar Popescu a studiat aici între anii 1919 şi 1926.
Constantin Ionescu, Barbarossa Sursa Monografia Liceului Lazăr 1935 Colecţie Alin Dimăncescu
„Singur directorul, Costică Ionescu, zis Barbă, un om de asemenea superior, nu făcea caz de poreclă. I se mai zicea şi Barbarossa, avîndu-se în vedere culoarea roşie ca focul a podoabei lui faciale! Ba, odată, la o lecţie, examinînd o poezie, în care era vorba despre vestitul împărat german cu acelaşi nume, unul mai îndrăzneţ, cînd i-a recitat-o, s-a uitat fix la el şi a rostit răspicat: "Der alte Barbarossa, der Kaiser Frederich!", iar Barbă, ca să nu fie văzut zîmbind, a-ntors capul, prefăcîndu-se că vede nu ştiu ce lucru interesant pe fereastră.“
Scena din cancelarie
Grigore Popescu-Băjenaru îl menţionează deseori în cartea sa pe directorul Constantin Ionescu. El este cel care l-a încurajat pe elev în faimoasa scenă din cancelarie, când talentatul Grigore i-a imitat pe profesori chiar în faţa lor.
„Dar, după ce terminai cu actorii, numai ce-l văd pe Barbă că-mi spune zîmbind şi mai larg (prima oară în timp de şapte ani, de cînd eram la Lazăr, l-am văzut atunci rîzînd pe Barbă, dar rîzînd cu poftă):
― Ei, şi-acuma, Băjenarule, "pour la bonne bouche", fă şi "galeria profesorilor"!
Am încremenit. Mi s-a părut că n-aud bine!
― Cum adică, domnule director, dacă nu vă supăraţi, că n-am înţeles?
― Ei, zîmbi Barbă, gesticulînd, ca de obicei, cu degetul mare şi cel arătător de la mîna dreaptă, ai înţeles tu foarte bine chiar.... adică să-i imiţi pe domnii profesori!
M-am uitat la Avram Todor; zîmbea mefistofelic lîngă uşa cancelariei. Privirea mea i-a spus trist: "Mi-aţi făcut-o, domnule profesor!"
― Băjenarule... eu, Constantin Ionescu, directorul Liceului Lazăr, îţi cer să-i imiţi pe domnii profesori, în faţa domniilor lor, cu asentimentul domniilor lor, pentru că socotim aceasta drept o manifestare artistică; ascultăm cu toţii producţiile unui talent, şi nu interpretăm acest fapt drept o luare în derîdere a domnilor profesori. Aşa că, fără să te mai laşi rugat, începe!
― Bine, domnule director, dacă spuneţi dumneavoastră!...“
Teatrul din cancelarie n-a rămas fără urmări. Câţiva profesori l-au persecutat pe elevul Băjenaru, care în recreaţie s-a dus la director şi s-a plîns. „Barbă, om superior şi înţelegător al situaţiei, m-a asigurat că, începînd din acea clipă, nu voi mai suferi nici o neplăcere din partea nimănui ― din acel punct de vedere, bineînţeles!“, spune autorul.
Mândria lui „Barbă“, provocată de elevul Grigore
În mandatul lui Constantin Ionescu, Liceul Gheorghe Lazăr a înregistrat succese răsunătoare nu doar la învăţământ, ci şi la competiţii sportive.
„Prin anii 1923, 1924, 1925 şi 1926, Lazărul a luat cupele interşcolare la toate sporturile ce se practicau pe atunci: fotbal, rugbi, volei etc, Barbă era tare încîntat că liceul de sub conducerea lui deţinea toate cupele la sport. Ba, odată, la o serbare de sfîrşit de an, cînd a vorbit despre succesele sportive ale liceului şi a prezentat publicului cupele obţinute, printre altele a spus: <Sînt fericit că Liceul Gheorghe Lazăr s-a clasat în fruntea tuturor liceelor din Bucureşti şi regret că printre concursurile interşcolare nu este prevăzut şi canotajul. Am convingerea că în fiecare clasă se găsesc cel puţin cîte 20 de campioni posibili! Că dacă "repetiţia este mama memoriei", nu este mai puţin adevărat că şi antrenamentul îţi asigură biruinţa în meciuri, indiferent de sportul pe care-l practici!...>. Nu ştiu dacă au înţeles toţi ce a voit să spună Barbă, dar mulţi dintre noi am rîs pe sub mustaţă, că aluzia, departe de a fi măcar răutăcioasă, era foarte simpatică şi mai ales foarte transparentă!“, relatează scriitorul Popescu-Băjenaru în cartea „Cişmigiu & comp“.
Grigore Popescu-Băjenaru, autorul „Cişmigiu & comp“ Sursa mnlr.ro
Unul dintre trofeele şcolare a fost adus liceului chiar de elevul Grigore Popescu-Băjenaru, care a obţinut locul al treilea pe ţară la un concurs de limba română organizat de „Tinerimea Română“. Pentru aceasta, liceanului i s-a făcut marea onoare de a i se strânge mâna de către directorul Ionescu şi de către dirigintele de latină „Barosanul“.
„Să-l fi văzut pe Barbă cum se mai umfla în pene cînd a strigat: "Popescu-Băjenaru Grigore din clasa a II-a A, Liceul Lazăr din Bucureşti, de sub direcţia domnului Constantin Ionescu". N-a mai luat nici unui premiu de la noi. Tu eşti singurul lăzărist!“, i-au povestit premiatului colegii de clasă.
Unul dintre cei mai îndrăgite personaje din „Cişmigiu & comp“ este elevul Ionaş Moscu, ale cărui glume sunt deliciul şotiilor de la „Lazăr“. Băjenaru dezvăluie aici că pitorescul Moscu era chiar nepotul directorului Constantin Ionescu.
Prima oră după tragedie. Lacrimile unui dascăl
Alte mărturii despre directorul Constantin Ionescu sunt cuprinse în „Monografia Liceului Gheorghe Lazăr din Bucureşti, 1860-1935“ tipărită la 75 ani de la înfiinţarea şcolii. Alexandru Carussy, publicist şi secretar al Academiei Române, îşi amintea cum a decurs prima oră de curs după tragedia care a lovit familia directorului Ionescu.
„O oră tristă a fost, desigur, aceea când, prima oară după moartea copiilor săi, a fiului şi a fiicei celei mari (înecaţi în lacul Pasărea), regretatul şi iubitul nostru director şi profesor de limba germană C. Ionescu (Barbarosa, cum îi spuneam noi) a venit la lecţia obişnuită.
Prezenţa lui îndoliată ne apăsa sufletele. Simţeam ceva deosebit în aer şi între noi. Traduceam din Faust-ul lui Goethe. Era un pasagiu în care se lăuda vraja vieţii. Contrastul dintre omul acela cernit de lângă noi şi versurile de foc ale poetului german mi se părea ciudat. Vocea lui era obosită. Era o împăcare şi o renunţare sufletească pe care o trăiam cu toţii. A simţit, cred, tristeţea noastră şi a lăcrămat tăcut. L-am înţeles atunci, cu toţii. În ora aceea, sunt sigur, ne-a iertat toate greşelile şi micile supărări pe cari adesea i le procurasem. În tăcerea care a urmat câteva clipe, după ce ne-a dat <lecţia următoare>, sufletele noastre i-au mărturisit mângâierea adevărată pe care i-o doream.
Asprimea a fost un atribut complet şters din mentalitatea directorului nostru. Concepţia lui – în ce priveşte educaţia elevilor săi – era cu totul alta. El înţelegea să lase o parte de libertate elevului; acea libertate necesară copilului, în care sufletul lui se mişcă altfel şi-I lasă putinţa de a-şi exprima liber, concepţia lui de om în formaţie.“
I.D.Boroianu, magistrat, povesteşte, la rândul său, în monografie, despre Constantin Ionescu, referindu-se la el ca la „răposatul profesor C. Ionescu“ – semn că în 1935, Barbarossa deja se stinsese din viaţă, doborât în cele din urmă de durere. „Suflet bun, înţelegător. Părinte a trei copii, a supravieţuit nenorocirii a doi dintr’ânşii. Făceau o plimbare la Pasăre la lac, cu barca. Nedibăcia unuia sau o glumă a altuia a fost destul ca să întunece pentru totdeauna sufletul – nu prea vesel – al directorului nostru“, a notat Boroianu.
Ionescu, regretat la pensionare. Pogoneanu protejează băieţii lui „Barbă“
Directorul Constantin Ionescu a ieşit la pensie la 1 august 1925, în anul în care şcoala românească s-a întors la examenul de bacalaureat. „Barbă“ este imediat regretat de elevi pentru că succesorii săi nu reuşeau să micşoreze distanţa între catedră şi bănci. „Noi ne-nvăţaserăm cu Barbă: să fim mai apropiaţi, să îndrăznim să stăm de vorbă, şi-n anumite cazuri să ne permitem să-i solicităm indulgenţa“, rememorează Grigore Popescu-Băjenaru în „Cişmigiu & comp“.
Fără înţelepciunea şi tactul pedagogic al lui „Barbă“, ultima aventură a lăzăriştilor atinge pragul dezastrului pentru băieţii aflaţi în ultimul an de liceu. Grupul lui Popescu-Băjenaru merge însoţit de un suplinitor într-o excursie la Curtea de Argeş, în weekendul 29-30 mai 1926, iar liceenii comit o serie de îndrăzneli: ironizează slaba pregătire didactică a suplinitorului de istorie, ies din hotel şi întârzie seara la o cofetărie, cântă pe stradă şi se întorc târziu la camere, inversând încălţările lăsate la intrare. Pe drumul de întoarcere, cineva trage semnalul de alarmă în tren. Scandalul este monstruos. Grigore Popescu-Băjenaru, Ionaş Moscu şi ceilalţi primesc o pedeapsă grea: eliminare de la „Lazăr“ până la sfârşitul anului şcolar.
Liceenii sunt trimişi să susţină examenele de absolvire a clasei a VIII-a (cum era pe atunci) la Seminarul Pedagogic Universitar „Titu Maiorescu“, unde director era tocmai socrul lui Mircea Vulcănescu, tatăl Aninei Rădulescu-Pogoneanu, tânăra rafinată cu care filosoful a fost căsătorit în anii 1925-1927. Este vorba despre Ion Rădulescu-Pogoneanu, fost profesor de română la „Lazăr“, junimist, membru corespondent al Academiei Române (1919), devenit în anii ’30 profesor la Facultatea de Litere de la Universitatea Bucureşti.
„Liceul ne-a înscris urgent la examen, din oficiu, pentru că probele începeau chiar de-a doua zi la Seminarul Pedagogic Universitar Titu Maiorescu de pe Calea Rahmei. Primiserăm cu toţii, cam treizeci de inşi, o lovitură neînchipuit de grea. Eram puşi într-o situaţie groaznică din două puncte de vedere: primul, că trebuia să dăm din nou examen la toate materiile, teze şi oral, ca şi cum am fi fost proaspăt veniţi, deşi făcuserăm o dată clasa a VIII-a la Lazăr cu profesorii noştri, care ne cunoşteau şi de buni, şi de răi, pe cînd pentru profesorii cei noi eram cu totul necunoscuţi... şi al doilea, că veneam cu o tristă faimă ce stricase reputaţia liceului. Ne găseam, deci, într-o mare încurcătură şi nu ştiam cum aveam să ieşim din ea.
Dar iată că o întîmplare neaşteptată ne-a ridicat moralul şi ne-a sporit încrederea în sorţii noştri de izbîndă; Barosanul şi alţi profesori de suflet au vorbit cu unii dintre profesorii care aveau să ne examineze, şi le-au spus, printre altele, că lucrurile nu stau chiar aşa cum vrea să le înfăţişeze Jujucă.
Iar, pe de altă parte, veninosul de Jujucă (directorul în funcţie de la „Lazăr“ – n.r.) a venit la Seminarul Pedagogie, ca să ne pună, cum s-ar zice, "contra-pilă", adică să-i roage pe profesorii examinatori să ne trîntească, ceea ce a atras indignarea tuturor dascălilor, şi mai ales pe a lui Rădulescu-Pogoneanu, directorul seminarului, un profesor cu mult tact şi un om foarte cumsecade, care, privind lucrurile ca un adevărat pedagog, a înţeles cu totul altfel situaţia şi ne-a apărat, purtîndu-se cu noi ca un adevărat părinte!“, îşi aminteşte Popescu-Băjenaru.
Examenul maturităţii susţinut ulterior i-a ridicat pe băieţii din „Cişmigiu & comp“ la rangul de absolvenţi de „Lazăr“, pe care erau să-l piardă din pricina unor teribilisme, care acum ar stârni doar zâmbete.
Pe aceeaşi temă:
Se încarcă comentariile...
