Poveştile cumplite din abatorul terorii Peninsula. Lăgărul comunist de muncă unde moartea era o binecuvântare

Poveştile cumplite din abatorul terorii Peninsula. Lăgărul comunist de muncă unde moartea era o binecuvântare

Colonie de muncă FOO Fond Direcţia Generală a Canalului Arhiva SJANC

Proiectul Canalului Dunăre-Marea Neagră, conceput iniţial la sfârşitul secolului al XIX-lea, a demarat, într-o formă organizatorică diabolică, pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, după modelul sovietic, la îndemnurile lui Stalin. Şantierul canalului a devenit la scurt timp lagăr de exterminare a oponenţilor regimului, iar coloniile unde locuiau deţinuţii, abatoare ale terorii.

Ştiri pe aceeaşi temă

În timp, numărul deţinuţilor de la canal a variat, în funcţie de amploarea lucrărilor, în 1952 depăşind 80% din forţa de muncă folosită. Internarea în coloniile de pe canal se făcea în funcţie de necesităţi.
 
La Peninsula - Valea Neagră, a existat unul dintre cele mai mari lagăre ale Canalului Dunăre-Marea Neagră, unde au fost închişi între 6.000 şi 8.500 de deţinuţi. La Columbia – Cernavodă, numărul deţinuţilor a variat între 1.200 şi 8.000 de oameni, iar la Saligny între 2.000 şi 8.000. La un moment dat, aici a fost o colonie de muncă unde erau închise doar femei.
 
Conform Dicţionarului Penitenciarelor din România Comunistă, au mai fost colonii la Kilometrul 5 (2.000 de deţinuţi), Kilometrul 31 (1.500 de deţinuţi), Poarta Albă (10.000-12.000 de deţinuţi), Galeşu (3.000 de deţinuţi), Noua Culme (2.000-7.500 de deţinuţi), Taşaul (cu un efectiv de 1.500 de deţinuţi), Capul Midia (500-2.500 de deţinuţi). Pe lângă acestea, mai erau două lagăre speciale: Eforie (300 de deţinuţi) şi Constanţa (Stadion – 400 de deţinuţi) şi lagăre auxiliare la Seimeni, Saligny, Medgidia, Basarabi şi Năvodari.
 
De-a lungul şantierului Canalului sunt tot atâtea morminte unde au fost îngropaţi cei care mureau din cauza condiţiilor grele de muncă, a lipsei medicamentelor şi a asistenţei medicale. Paul Andreescu, de 78 de ani, fost deţinut politic, a luptat pentru construirea Memorialului Poarta Albă, monument închinat victimelor regimului comunist care au fost trimise în lagărele de muncă ale proiectului sovietic. „Am ridicat acest monument nu întâmplător aici. El este la jumătatea drumului morţii. Am ridicat monumentul aici pentru că într-o parte şi alta sunt oseminte. Este plin pământul Dobrogei de osemintele fraţilor mei“, spune el.
 

 
12 ORE DE MUNCĂ PE ZI 
 
În Peninsula - Valea Neagră, la 18 decembrie 1952, se aflau 5.521 de persoane, dintre care 2.293 erau deţinuţi politici, condamnaţi prin hotărâre judecătorească şi 3.228 – internaţi administrativ. Iată care era împărţirea pe categorii politice, sociale sau de vârstă, conform unui document din Dosarul nr. 55, fond documentar CNSAS: legionari – 1.716, PNL – 457, PNŢ – 488, PSDI – 62, PNC – 54, mai erau 270 de poliţişti şi 181 de deţinuţi care aparţineau altor partide „contrarevoluţionare“. Dacă e să ne raportăm la categoria socială din care proveneau deţinuţii, 429 erau simpli ţărani, 862 – ţărani mijlocaşi, 589 – chiaburi, 439 – muncitori, 572 – mici burghezi, 337 – burghezi. Oameni trecuţi de 60 de ani erau 432, iar între 20 şi 40 de ani – 1.897. 
 
În documentele organelor de securitate, citate de Nicoleta Ionescu-Gură, în publicaţia „Caietele CNSAS“, se arată că internaţii administrativ de la Peninsula-Valea Neagră au fost reţinuţi în două etape şi pe două problematici. Prima etapă a avut drept obiect problema legionară (operaţiunile din 18/19 iulie 1952), când au fost arestaţi foştii legionari care au deţinut funcţii de la şef de garnizoană în sus şi care au avut funcţii în aparatul burghezo-moşieresc, ca foşti poliţişti, demnitari etc. A doua etapă a avut drept obiect problema fostelor partide istorice (operaţiunea din 15/16 august 1952), când au fost arestate persoanele care au deţinut diferite funcţii în partide şi în aparatul de stat.
 
Persoanele internate administrativ erau cazate în barăci supraaglomerate, în care cazarmamentul nu prea exista. Condiţiile de detenţie erau foarte grele, fapt arătat chiar în documentele organelor de securitate: „Cazarea în unele lagăre de muncă, ca Peninsula, lasă de dorit, neexistând paturi şi nici pături suficiente pentru care motiv unii internaţi dorm pe scândură şi se învelesc cu îmbrăcămintea lor proprie“. Internaţii administrativ de la Canalul Dunăre-Marea Neagră munceau 12 ore pe zi. Timpul de odihnă le era redus deoarece la orele de muncă prestate se adăuga drumul lung de câţiva kilometri, pe jos, până la locul de muncă şi înapoi, numărătoarea la care trebuiau să stea, diferitele corvezi. 
 
În informarea prezentată la 16 martie 1968 în faţa comisiei de partid de către colonelul în rezervă Ilie Bădică, fost prim-locţiitor al şefului Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă, referitor la condiţiile de detenţie, se arăta:  „Întreţinerea deţinuţilor în penitenciare şi colonii a fost necorespunzătoare din cauza numărului prea mare de deţinuţi. În nenumărate rânduri s-a raportat că spaţiul de cazare este demult depăşit, s-a răspuns că «noi nu construim puşcării» sau «lăsaţi că nici ei nu ne-au ţinut mai bine». Mâncarea era corespunzătoare în colonii şi proastă în penitenciare. Dacă se pregătea masă mai bună pentru deţinuţi, tov. Pintilie (n.r. – Gheorghe Pintilie, general de Securitate) era informat şi trăgea la răspundere pe comandantul penitenciarului, spunându-i că dacă dă mâncare bună la deţinuţi pactizează cu duşmanul de clasă“.  
 
„PĂREAM MUMII EGIPTENE, NU OAMENI“
 
Mărturiile celor care au trecut prin coloniile de muncă sunt grăitoare în acest sens. Iată cum descria fostul deţinut politic Gheorghe Bâgu ororile de la Peninsula: „Cel mai mare chin la Valea Neagră a fost lipsa de apă potabilă. Zi de vară, zi ce părea că nu se mai termină, munceam din greu, şi beam apă din butoaie ţinute în soare câte o săptămână. Către seară, apa era clocită, iar după câteva zile, rămânea un gel mâlos. Mai mult de o lună nu am avut nicio picătură de apă pentru spălat. Transpiraţi, murdari de praf, păream mai degrabă nişte mumii egiptene decât nişte oameni. Ajunseserăm în situaţia disperată de a ne spăla cu urină“. Acesta este un fragment din volumul „Mărturisiri din întuneric“ al lui Gheorghe Bâgu, care a fost arestat în 1948, fiind acuzat că este legionar. A trecut prin mai multe centre de detenţie: de la Calea Rahovei la Văcăreşti, de la Jilava la Piteşti, apoi la coloniile de muncă Cernavodă, Valea Neagră, Poartă Albă şi Kilometrul 31. A fost eliberat în 1951. 
 
PREOŢI ÎN „VALEA NEAGRĂ“
 
La Peninsula au fost închişi şi doi preoţi constănţeni, Andrei Ion şi Constantin Lembrău, ne spune Ionuţ Druche,  de la Departamentul Cultural-Educaţional al Arhiepiscopiei Tomisului.  
Preotul Andrei Ion, care a slujit la parohiile Corbu de Sus, Vadu şi Ion Corvin, a fost închis între anii 1949 şi 1951 la Peninsula pentru „nedenunţarea complicelui“. 
Preotul Constantin Lembrău, care a slujit la parohiile Adamclisi, „Sfântul Gheorghe“ şi „Adormirea Maicii Domnului I“ din Constanţa, a cunoscut de mai multe ori ororile închisorilor, fiind închis de patru ori, pentru „propagandă contra regimului“.  La Peninsula, unde a stat între anii 1958 şi 1961, a fost martorul unor scene terifiante. Mărturia Tatianei Lembrău, fiica sa, este cutremurătoare. Aceasta povesteşte că, la Peninsula, în timp ce părintele Lembrău lucra alături de alţi deţinuţi la linia ferată, şi erau păziţi de soldaţi înarmaţi, peste ei au fost împinse mai multe vagoane de tren care i-au secerat pe toţi cei ce se aflau pe şină. 
Un alt episod pe care omul bisericii nu-l va uita a fost acela în care miliţienii care locuiau în apropierea lagărului îşi scoteau copiii din casă şi îi puneau să arunce cu pietre în deţinuţi şi să strige „duşmanii poporului“. 
 
CIMITIRUL ABANDONAT
 
Cimitirul Mamaia Sat este situat pe drumul dintre Lumina şi Năvodari, fiind despărţit de sat de traseul Canalului. Nu îl găseşti decât dacă mergi aproximativ 50 de metri spre boschete. Cam la jumătatea drumului se ivesc, îngropate în mărăcini, o cruce aici, una colo. Cruci aproape îngropate, din piatră sau fier, pe care nu se mai poate distinge niciun an şi niciun nume. Într-un colţ, sunt câteva morminte proaspete, iar în mijloc, un loc viran, unde se bănuieşte că au fost înmormântaţi şi deţinuţii de la Peninsula, cimitirul Mamaia Sat fiind cel mai apropiat de lagăr, dar totodată un loc destul de ferit de curioşi. 
 
Mai multe mărturii dovedesc faptul că aici au fost îngropaţi morţii de la Peninsula. Aurica Rotariu ne-a povestit că în anii ’50, fratele său Alexandru era militar în termen la Constanţa şi că îl aducea des la Peninsula pentru a-i păzi pe deţinuţi. „Ne povestea. Plângea şi ne povestea. Spunea că oamenii erau chinuiţi, bătuţi dacă nu îşi făceau norma. El le mai aducea câte o bucată de pâine pe care o învelea în hârtie şi le-o dădea. Dar de la distanţă, că nu avea voie să se apropie de deţinuţi“, povesteşte femeia. 
 
Cei care mureau erau îngropaţi în cimitirul Mamaia Sat, sus, în deal, cum spune ea. Îşi aduce aminte de un electrician care a avut o astfel de soartă. „Omul a murit şi l-au îngropat acolo. Fratele meu mi-a arătat mormântul şi noi mai mergeam să aprindem lumânări“, povesteşte femeia. 
 
Cimitirul Mamaia Sat

Lagărele şi cimitirele Canalului, cercetate din această toamnă
 
Marius Oprea, cercetător în cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), spune că din această toamnă, împreună cu colegi de la Investigaţii speciale, vor scana zona lagărelor de la Canal, cât şi locurile unde au fost înmormântaţi deţinuţii care au murit în ele. „Noi cunoaştem locaţiile pe hartă şi vom merge pe câmp. Fostele barăci erau din stuf şi lemn şi au fost demolate imediat după închiderea lagărului. Nu va fi uşor, dar norocul e că mai trăiesc oameni care îşi mai aduc aminte“, spune Marius Oprea. 
 
Rata mortalităţii la Canal era una extrem de mare în rândul deţinuţilor politici. De exemplu, în lagărul de la Poarta Albă, în zona Galeşu, în iarna lui 1951/ 1952, mureau câte unul-trei deţinuţi pe zi. „Numărul morţilor era foarte mare şi astfel depăşea posibilitatea de înhumare în cimitirul sătesc. Foarte probabil că au existat locuri speciale înhumării lor, undeva în apropierea lagărelor şi pe acestea trebuie să le găsim noi“.
 
După anul 1955, când şantierul era deja închis, în încercarea de a intra într-o oarecare legalitate, au fost eliberate certificate de deces, documente care se regăsesc înregistrate la primăriile pe teritoriul cărora funcţionau lagărele. „Vom copia certificate de deces şi vom avea o situaţie a deţinuţilor morţi în lagăre, după care vom confrunta certificatele de deces cu fişa penitenciară şi aflăm dacă este vorba de deţinut politic sau de drept comun. Putem face şi această diferenţiere. În certificatul de deces se preciza articolul în baza căruia a fost condamnat respectivul. Aşa am procedat la Periprava“, dezvăluie el. 
Marius Oprea a vizitat deja cimitirul de la Mamaia Sat, acolo unde există mai multe mărturii că au fost înmormântaţi deţinuţii morţi la Peninsula. „Este un dâmb mare în mijloc, fără cruci, şi bănuiesc că acolo ar putea fi înmormântaţi deţinuţi, dar trebuie să găsesc memorii, să caut şi în dosare la CNSAS sau la Administraţia Penitenciarelor să văd dacă cimitirul din Mamaia Sat a fost folosit şi pentru deţinuţii politici şi în ce perioadă.“ 
 
Procedura este următoarea: după ce se curăţă terenul, se urmăreşte unde au fost cruci. Unde acestea lipsesc, acolo erau înmormântaţi deţinuţii. „Dacă morţii au haine şi inventar, cum ar fi monede, este clar că nu sunt deţinuţi. Şi la Periprava am găsit trei deţinuţi de drept comun. Ne-am dat seama pentru că erau cu haine pe ei, ori deţinuţii politici nu erau îngropaţi cu haine, pentru că aşa era cutuma, hainele erau pe inventarul penitenciarului“. 
 
Munca de investigare a IICCMER va fi cu atât mai grea cu cât parcelarea mormintelor nu se făcea la primării, pentru că aceste cimitire erau secrete, nu se ţinea o evidenţă a locurilor în care erau înmormântaţi deţinuţii. Informaţii pot fi găsite doar la unitatea militară şi la lagărul unde deceda deţinutul. De asemenea, pot fi găsite schiţele, dacă mai există, la Administraţia Naţională a Penitenciarelor. 
 
În vizită la Peninsula: foştii gardieni şi vecinii lor, foşti deţinuţi
 
În Peninsula, fosta colonie de muncă a Canalului Dunăre-Marea Neagră, care aparţine din punct de vedere administrativ de oraşul Năvodari, trăiesc laolaltă foşti gardieni şi foşti infractori. Nu sunt dintre cei care în anii ’50 populau fostul lagăr de muncă, ci sunt veniţi mult mai târziu, când pe ruinele fostei Colonii Peninsula a apărut o puşcărie pentru deţinuţi de drept comun. 
În mica aşezare, unde primul civil a prins rădăcini după anul 1977, când s-a închis penitenciarul, lumea a lăsat deoparte vechile duşmănii, când unii erau după gratii, iar ceilalţi împărţeau dreptatea cu arma în mână, şi au format o comunitate unită mai degrabă de nevoi decât de bunăstare.
Peninsula este toropită de canicula care pare veşnică, pierdută pe drumul dintre Lumina şi Năvodari, abandonată de autorităţi şi de Dumnezeu. Un loc în care fiecare piatră aruncată în colbul uliţei are o poveste de spus din fostul lagăr şi penitenciar. Totul este să ai timp să te opreşti şi să asculţi.
 
UN FOST DEŢINUT PE POST DE GHID
 
Peninsula nu este nici sat, nici cartier. Este o comunitate mică de oameni care au ales să îmbătrânească aici. Fie că au păzit infractorii, fie că au fost după gratii. Fie că au lucrat la fabricile care au mai supravieţuit câţiva ani penitenciarului, fie că au primit un teren ieftin pe care şi-au ridicat o coşmelie. Cu toţii au ales să trăiască într-un loc unde nu e medic, nici dispensar, nici poliţie, ci doar preot şi o crâşmă. 
În centru, la magazinul cu de toate, câţiva bărbaţi se răcoresc cu o bere. Chiar în faţa intrării, maşina unui ţigan are toate uşile deschise, parcă pentru a ajunge până la morţi maneaua dată la maximum.
 
Casele din Peninsula sunt în partea dreaptă, iar în cea stângă – doar bucăţi de moloz şi cărămidă, provenind de la fostul lagăr şi penitenciar, din care toţi localnicii s-au înfruptat cât au vrut sau cât de mult au avut nevoie. 
Om de-al locului a ajuns şi Neculai Pricope, de 71 de ani. Deşi a păşit pentru prima dată în Peninsula cu cătuşe la mâini, iubeşte acest loc şi nu l-ar părăsi. Prin anii ’70, omul muncea în Portul Constanţa, unde încărca tablă. Spune că a picat nevinovat în plasa hoţilor. „Ăia s-au dus şi au vândut tabla şi m-au găsit pe mine vinovat. Eu, dacă primeam ordine să încarc ceva, o făceam“, ne explică el. A primit 20 de ani de închisoare, din care a făcut doar şapte. La Peninsula a stat doi ani, timp în care tot s-a judecat şi rejudecat la toate instanţele din Constanţa şi Bucureşti.
 
Neculai Pricope 
   
A făcut de toate în penitenciar: la secţia de lădiţe, apoi la croitorie, iar după ce s-a aflat că este mecanic de utilaje, l-au luat la Mamaia Sat, la fabrica de cărămidă. „Eu singur eram primar printre recidivişti“, râde el. Asta vrea să însemne că era apreciat printre ceilalţi infractori şi că se bucura de oarecare privilegii, primind o bucată de pâine în plus. 
 
La vremea aceea, statul nu a considerat că pedeapsa cu închisoarea a fost suficientă şi l-a pus să plătească şi prejudiciul, care s-a ridicat la 18 milioane de lei şi aşa a muncit în port până când a dat ultimul leuţ. Dar nu învinovăţeşte pe nimeni deşi, şi după atâta amar de ani, spune că a fost nevinovat. Apoi, s-a angajat la cooperaţie, ca tapiţer. Prin câteva relaţii, a primit şi un teren viran din Peninsula, unde şi-a încropit o locuinţă. „Îmi place să locuiesc aicea. Unde să mă duc?“, ne întreabă el. Nevastă nu are. A avut cândva o femeie, dar a plecat. 
 
Cu o bere în mână, pe care cu greu îl convingem să i-o plătim noi, bărbatul acceptă să ne fie ghid printre ruinele fostei colonii de muncă şi a penitenciarului. 
 
„Până în 1977 nu era niciun civil în Peninsula, doar cei care făceau paza, cadrele militare. Pe undeva pe aici (întinde mâna în aer), era o barieră. Pe aici treceau părinţii deţinuţilor. Pe ăia cu pedepse mai mici îi scoteau la muncă, în afară. Veneau seara şi până se întorceau de la muncă, îi aştepta acolo familia“, ne explică el. 
După semne numai de el ştiute, ne arată zona de unde începea fabrica de confecţii, cea mai mare, unde munceau cei care primeau pedepse mari. „Era prima secţie, unde lucrau vreo 2.000 de deţinuţi. Se făceau aici salopete vătuite şi pufoaice.“ La un moment dat, şi el a lucrat aici, dar şi la Jilava. 
 
Taie aerul cu mâna şi reclădeşte în aer fostele ziduri: aici erau magazii, aici clădirile miliţienilor, aici aleea dintre clădiri, unde se intra în fiecare hală. „Păcat că s-a demolat tot“, trage el şi o concluzie. 
Cum a dispărut totul? Bărbatul ne povesteşte că, după închiderea Penitenciarului, în anul 1977, care a funcţionat, în mare parte pe locul fostului lagăr al Canalului, clădirile au fost preluate de o „directoare, care făcea croitorie pentru afară. Nu le-a mai mers treaba şi a închis. Apoi, a cumpărat un jidan şi un român. Ca să nu mai plătească impozit pe clădiri, le-a lăsat să se demoleze. Oamenii din sat au luat tot ce se putea“, explică el. 
 
Ruine Peninsula 
 
CRANIUL DE PE CÂMP
 
Aşa au dispărut şi urmele fostului lagăr de exterminare de pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Omul spune că mai demult a dat de o scândură de la o baracă pe care era încrustat un an: 1957. Barăcile, spune omul, erau căptuşite la interior cu stuf legat cu sârmă şi tencuit. Dar nimeni nu mai ştie dacă bucata de lemn s-a pus pe foc sau a nimerit ca propteală pe la un coteţ de găini sau la vreo magazie. 
Din mărturiile altora s-a născut şi o legendă, cea a miliţianului Ghergheli, „cel mai al dracu, care făcea parte din plutonul de execuţie“. Dar nimeni nu mai ştie pe unde îi putrezesc oasele. Nici lui şi nici morţilor de la Canal. „Nu ştiu unde or fi îngropaţi“, răspunde localnicul. Ştie însă că oamenii fără bani îşi duc morţii la Mamaia Sat, un fel de groapă a sărmanilor, iar restul pe la Lumina sau Năvodari. 
 
Unii morţi n-au avut parte nici de atât. Un localnic, care acum munceşte prin Anglia, le-a povestit prietenilor cum într-o zi, în timp ce muncea pe excavator, a scos din pământ un craniu uman. „Acu ani de zile s-a întâmplat asta. Era cam la 300 de metri de marginea satului. El lucra pe o wolă şi lumea îi cerea: «Adu-mi şi mie o cupă de pământ». La un moment dat, a scos un craniu“, povesteşte bărbatul, senin. „Şi ce-a făcut cu el?“ suntem noi curioşi. „Păi ce era să facă cu el? L-a lăsat acolo...“. 
 
Din păcate, cel care a făcut descoperirea nu ne poate confirma. Nu a mai dat demult pe aici. Zona indicată este acum a unui privat şi peste ceea ce se presupunea a fi un loc de execuţie, s-au ridicat construcţii.
 
MILIŢIANUL DE LA PENINSULA
 
Din aceeaşi comunitate face parte şi Cristian Petru, de 69 de ani, cel care păzea deţinuţii Penitenciarului din Peninsula. Bărbatul şi-a câştigat respectul vecinilor şi toţi vorbesc frumos despre el. Cu drag ne-a deschis şi nouă poarta şi a acceptat să ne spună povestea vieţii lui. La început, a fost şofer, apoi a urmat Şcoala de subofiţeri de la Jilava şi ulterior a ajuns la Penitenciarul Peninsula. „M-a calificat Partidul Comunist, aşa cum ea atunci. Nici nu hulesc, nici nu îi salt în slavă. Ăsta a fost regimul de atunci“, spune omul.
 
A absolvit şcoala de subofiţeri de la Jilava în anul 1971. „În august ne-a îmbrăcat, ne-a trimis acasă două săptămâni şi pe 11 septembrie ne-am prezentat la Penitenciarul Poarta Albă. În acea perioadă, am lucrat cu deţinuţii la irigaţii la Albeşti Mangalia cam un an, apoi ne-a adus la Sinoe, unde deţinuţii lucrau tot la  canalele de irigaţii“, îşi aminteşte începuturile carierei sale.
 
Din anul 1975 s-a angajat la Penitenciarul Peninsula. „Într-o zi, a venit la mine tovarăşul colonel Gurlui şi mi-a zis: «Te văd un băiat mai destoinic. Am nevoie la centrul penitenciarului de un băiat să facă o echipă pentru instanţă». Am acceptat şi, timp de doi ani, îi transportam pe deţinuţi de la penitenciar la Constanţa, la instanţă, apoi îi aduceam aici“, explică el care îi era misiunea.
 
Cristian Petru 
 
50 DE SUFLETE ÎNTR-O CAMERĂ
 
Deţinuţii nu o duceau uşor, recunoaşte el. Erau duşi la câmp, unde dădeau cu sapa, în căruţe acoperite cu prelate, sau în coviltire. Seara, se întorceau în fostele lagăre de pe vremea Canalului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Dormeau claie peste grămadă, într-o singură încăpere fiind închişi 50 de oameni, care erau pedepsiţi pentru infracţiuni diverse. Niciunul nu a reuşit să evadeze din Penitenciarul Peninsula. 
Nici angajaţii penitenciarului nu beneficiau de condiţii mai bune de trai. Cei aproximativ 150 de angajaţi locuiau peste drum, în barăci. Superiorii aveau câteva cămăruţe şi o baie, însă el locuia într-o singură cameră, iar alături avea un WC. 
 
Spre deosebire de soarta deţinuţilor care munciseră la Canal, cei din penitenciar erau mai bine trataţi. „Ne spuneau superiorii de la început: «Deţinutul are drepturi: la vizită, la carte poştală, la pachet, evident, cei care sunt merituoşi», îşi aminteşte subofiţerul. Acum, însă, continuă el, „dacă îi faci un raport unui deţinut, trebuie să scrii nu glumă“.
 
Multă vreme, la marginea satului, de la primul Canal a rămas concasorul, utilaj de măcinat piatra care nu a fost folosit niciodată. După ce şantierul investiţiei măreţe s-a închis peste noapte, toate utilajele au fost abandonate. Aceeaşi soartă a avut-o şi rampa pe care trebuia să urce maşinile care aduceau piatra. Cu anii, au dispărut toate. Dar nu şi din memoria oamenilor.  
 
În Penitenciar se murea doar de moarte bună
 
În Penitenciarul Peninsula, deţinuţii mureau doar de moarte bună, nu în urma tratamentelor inumane, aşa cum se întâmpla cu deţinuţii politic din colonie. Ei erau înmormântaţi în cimitirele de la Mamaia Sat sau Lumina. „Pe mulţi îi trimitea acasă. Se întreba «De unde este mortul?» Apoi se dădea telefon la Miliţia satului, cum era pe atunci şi se anunţa familia, care venea să ridice mortul. Dacă familia nu venea, era înmormântat pe aici. Nu puteai să-l ţii la frigider. Nu existau în cimitire locuri separate pentru deţinuţi. Unde era loc liber, acolo se săpa groapa. I se făcea o cruce din ţeavă de fier şi era trecut numărul dosarului. Crucile nu mai sunt demult. Au trecut pe aici cu recoltatul fierului“, spune el.
 
În anul 1977, Penitenciarul a fost desfiinţat, aşa cum s-a întâmplat cu mai multe centre de detenţie din ţară. O parte dintre deţinuţi au fost graţiaţi, iar cei care mai aveau de executat din pedeapsă au fost mutaţi în alte spaţii privative de libertate, majoritatea fiind transferaţi la Poarta Albă. 
 
Lui Cristian Petru i s-a propus să meargă în baltă, la Chilia sau Periprava, dar a refuzat. „Erau bani puţini şi apoi, aici aveam o familie, doi copii. Când am trecut în rezervă aveam un salariu de 1.750 de lei. Situaţia s-a schimbat după ce am lucrat la Cefarom. Luam 3.500 de lei. Am luat-o şi pe soţie ca ajutor şi lua şi ea 2.500 de lei. Aşa ne-am putut ţine copiii în şcoală“, povesteşte el. 
 
A ieşit la pensie în 2008. Acum, trăieşte în casa pe care şi-a ridicat-o vizavi de fosta baracă în care stătea pe vremea când era angajat la penitenciar. Are o gospodărie frumoasă, cu grădină în care cultivă de toate. Câteodată, se urcă pe planşeul casei şi se uită în zare, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, martor mut al tragediilor Coloniei Peninsula.
 
Canalul Dunăre- Marea Neagră 
 
 
Vă mai recomandăm:
 
 
 
 

 

Peninsula FOTO Mariana Iancu

Imagini din aceeasi galerie
  • Peninsula FOTO Mariana Iancu
  • Canalul Dunăre- Marea Neagră 
  • Neculai Pricope 
  • Cristian Petru 
  • Gospodărie Peninsula
  • Ruine Peninsula 
  • Ruine în Peninsula
  • Cimitirul Mamaia Sat
  • Cimitirul Mamaia Sat
  • Colonii de muncă Fond Direcția Generală a Canalului Arhiva SJANC
  • Colonii de muncă Fond Direcția Generală a Canalului Arhiva SJANC
  • Colonii de muncă Fond Direcția Generală a Canalului Arhiva SJANC
  • Colonii de muncă Fond Direcția Generală a Canalului Arhiva SJANC
  • Colonii de muncă Fond Direcția Generală a Canalului Arhiva SJANC
  • Morți de la Canal
  • Lagăre de muncă 
  • Peninsula
Distribuie imaginea
citeste totul despre: