Viaţa clujenilor din Evul Mediu: îşi alegeau primarul, judecătorul şi preotul. Locuitorii aveau „imunitate diplomatică“ în regat
0Îşi alegeau singuri judecătorul, primarul şi preotul. Puteau fi judecaţi numai în oraşul natal, chiar dacă săvârşeau fărădelegi pe teritoriul regatului. Negustorii nu plăteau niciun fel de taxe sau impozite în ale oraşe. Acestea sunt câteva dintre privilegiile clujenilor din vremea când Clujul era oraş liber regesc care l-au făcut pe istoricul Lukács József să spună că locutorii de atunci aveau mai multe drepturi decât cei de astăzi.
„Locuitorii Clujului din Evul Mediu erau în anumite privinţe mai liberi şi aveau mai multe drepturi decât avem noi astăzi”, susţine istoricul clujean Lukács József. Drepturile şi privilegiile clujenilor au fost diferite de-a lungul Evului Mediu. Perioada în care locuitorii Clujului au avut cele mai multe drepturi şi privilegii a fost a doua jumătate a anilor 1400 şi începutul anilor 1500, când Clujul a fost oraş liber şi apoi oraş liber regesc. “Clujul a devenit în 1405 oraş liber regesc, ceea ce înseamnă că locuitorii erau subordonaţi numai regelui. Aceste drepturi ale regelui au fost transferate la un moment dat principelui. Toate proprietăţile oraşului erau garantate, iar locuitorii se supuneau numai regilor, suveranilor şi propriilor autorităţi orăşeneşti. Un clujean nu putea să fie condamnat de nicio altă instanţă decât de cele ale oraşului. Chiar dacă săvârşea o fărădelege în celălalt capăt al regatului, era adus acasă şi era judecat conform cutumelor şi legilor oraşului său”, susţine istoricul Lukács József. Astfel, clujenii beneficiau de un fel de imunitate diplomatică.
Un negustor clujean nu plătea alte taxe pe toritoriul regatului, datorită faptului că era cetăţean al unui oraş privilegiat. El puteam să-şi ducă mărfurile în celălalt capăt al regatului fără a plăti vamă sau alte taxe. „Toată nebunia cu graniţele închise este o născocire din ultimele secole. În Evul Mediu, dacă aveai curaj şi bani puteai să mergi în celălalt capăt al Europei fără să te întrebe nimeni ce cauţi acolo”, explică istoricul.
“Clujul a devenit în 1405 oraş liber regesc, ceea ce înseamnă că locuitorii erau subordonaţi numai regelui. Aceste drepturi ale regelui au fost transferate la un moment dat principelui. Toate proprietăţile oraşului erau garantate, iar locuitorii se supuneau numai regilor, suveranilor şi propriilor autorităţi orăşeneşti. Un clujean nu putea să fie condamnat de nicio altă instanţă decât de cele ale oraşului. Chiar dacă săvârşea o fărădelege în celălalt capăt al regatului, era adus acasă şi era judecat conform cutumelor şi legilor oraşului său”,
istoricul Lukács József
Se alegeau primarul şi preotul
Drepturile şi privilegiile clujenilor au sporit de-a lungul timpului începând cu data de 19 aug 1316, când Clujul a fost declarat oraş. Clujul a primit atunci un privilegiu regal care stipula: regele garantează toate proprietăţile orăşenilor din Cluj; clujenii aveau dreptul să circule liberi cu mărfurile lor doar pe teritoriul Transilvaniei. În schimb, fiecare clujean plătea o anumită taxă în funcţie de proprietăţile pe care le avea. De asemenea, fiecare 60 de familii erau obligate să trimită un luptător antrenat şi echipat în armata regelui. „Ne putem da seama cât costa echiparea unui luptător, dacă 60 de familii trebuiau să contribuie la înarmarea unui singur luptător cu cal, arme, armură etc”, spune istoricul. Respectivul clujean era un luptător de profesie.
„Privilegiul prevedea că locuitorii aveau dreptul să-şi aleagă un jude, numit vilicus, un fel de şef al comunităţii, dar şi parohul sau preotul oraşului. Acest vilicus poate să judece toate pricinile dintre clujeni, dar nu în cazurile majore precum tâlhăriile, omucideri etc. În asemenea cazuri, judecător era judele regal, o persoană numită de rege tot din comunitatea clujeană”, povesteşte Lukács József. Vilicul, conducătorul comunităţii, pe lângă funcţia judecător avea şi o funcţie administrativă asemănătoare cu a primarilor de astăzi, el reprezenta comunitatea în faţa comitatului, a voivodatului şi a regelui. „Vilicul cunoştea absolut tot ce s-a întâmpla în adminstraţia orăşenească, era o slujbă full time, care însă nu era plătită, întrucât se considera că este o onoare pentru cel desemnat”, explică istoricul.
Iobagii au primit liber să intre în Cluj
Atât vilicul, cât şi preotul paroh, erau aleşi din rândul comunităţii, care avea sub 2.000 de locuitori şi ocupa un perimetru în care în zilele noastre trăiesc 4-500.000 de oameni. În 1331, regele Carol Robert a dat clujenilor teritoriul Pădurii negre (probabil Pădurea Făget) şi i-a scos de sub autoritatea palatinului şi a voievodului Translvaniei şi i-a aşezat sub autoritatea propriilor instanţe.
În 1370, Clujul primeşte două privilegii foarte importante: regele a permis acelor iobagi care şi-au achitat datoriile către stăpâni să aibă dreptul de a se muta pe teritoriul Clujului; asta a însemnat un flux de populaţie către Cluj. „Din 1370 oraşul a demonstat că e o aşezare liberă, tolerantă care primeşte străinii, adică iobagii din Transilvania, din satele din apropierea Clujului sau de la distanţe mai mari. Dacă nu avea proprietate, iobagul se putea stabili în oraş şi devenea un sărman al oraşului care muncea ca zilier. Cei care aveau bani puteau cumpăra o proprietate în Cluj, atunci erau trecuţi în registrul cetăţenilor oraşului şi aveau toate drepturile. Dacă plăteau impozite, beneficiau de toate privilegiile”, explică istoricul.
El precizează că statutul de iobag este greşit înţeles astăzi. „Statutul de iobag nu înseamnă că era muritor de foame. Un iobag putea să înveţe meserie, să devină meşteşugar, de la zidar până la producător de vin sau bijutier. Un iobag putea să ajungă episcop. La sfârşitul anului 1500 vine un iobag deştept de la Rimetea, devine preot şi ajunge episcopul unitarian al Clujului. El a reuşit să-şi facă o calitate de preot în condiţiile în care a rămas iobag”, a detaliat IL. În 1405 - Sigismund de Luxemburg acordă Clujului dreptul de oraş liber regesc. În acest fel oraşul capătă dreptul de a se împrejmui cu ziduri şi bastioane.
"Statutul de iobag nu înseamnă că era muritor de foame. Un iobag putea să înveţe meserie, să devină meşteşugar, de la zidar până la producător de vin sau bijutier. Un iobag putea să ajungă episcop. La sfârşitul anului 1500 vine un iobag deştept de la Rimetea, devine preot şi ajunge episcopul unitarian al Clujului. El a reuşit să-şi facă o calitate de preot în condiţiile în care a rămas iobag”,
istoricul Lukács József
Taxe mai mici decât astăzi
Ca cetăţean al unui oraş liber oricine era la rândul său un om liber, adică era suspus numai autorităţilor locale. Până la mijlocul anilor 1500, clujeanul nemulţumit de instanţa clujeană putea apela direct la judecata regelui. Judecata se făcea contra unei taxe de bani. Fiecare cetăţean contribuia şi la lucrările edilitare. „Construirea unei biserici, care era sarcina şi dezideratul oricărei comunităţii funcţiona la fel ca acum. Banii veneau de la cetăţenii oraşului, fiecare contribuia după conţiinţă şi avere, dar fiind o comunitate mică fiecare dădea maximul de care se putea lipsi. Banii mai veneau de la autorităţile statului adică de la comitat, de la voievod sau de la rege rege”, a mai arătat istoricul.
Clujenii au plătit până în 1540 taxe numai către rege, iar după această dată, când Transilvania devine principat autonom, taxele ajungeau la principe. „În principal aceasta era taxa pe care o datorau clujenii, dar în perioadele dificile, obligaţiile creşteau. De exemplu, în 1668, când oastea turco-tătară ameniţa oraşul, oamenii au plătit pentru salvarea de la distrugere. Cu ce? Cu tot ce au avut. Cronicarii spun că fiecare clujean a dat tot ce a avut în gospodărie, din oraşul comoară a ajuns un oraş al cerşetorilor”, a mai spus Lukács József. În ceea ce priveşte cuantumul taxelor plătite, istoricul a precizat: „Noi acum plătim circa jumătate din veniturile noastre la stat, atunci cu siguranţă nu dădeau jumătate. Nici iobagii nu dădea jumătate din venituri stăpânilor”, este de părere istoricul.
Servicii publice
Comunitatea contribuia la finanţarea aşezămintelor ospitaliere. „În latină se numeau hospitalis, de unde vine şi termenul de spital din română, însă în epoca medievală în aşezările ospitaliere erau duşi atât orfanii, cât şi cei bătrâni, bolavi, leproşi sau oameni decăzuţi”, explică Lukács József. Din a doua jumătate a anilor 1300 a existat un astfel de aşezământ ospitalier în Cluj, care a funcţionat ca instituţie a oraşului până la construirea clinicilor universitare secolul al 19-lea. Exista şi un serviciu public asemănător poliţiei de astăzi, format din persoane înarmate care duceau la îndeplinirehotărârile judelui; exista un temnicer şi un călău plătit.
Citeşte şi:
Se încarcă comentariile...
