Despre regizorul lituanian Sharunas Bartas am auzit prima dată tot la TIFF, anul trecut. I-am văzut atunci două filme, am rămas cu gura căscată şi, ajunsă acasă, am mai văzut alte două. Am venit deci la TIFF anul acesta cu gândul să văd şi filmul lui aflat în programul festivalului, “Îngheţul”, prezentat în 2017 în premieră la Cannes, la “Quinzaine des Réalisateurs”.

Filmul spune povestea unui cuplu de lituanieni care se oferă să transporte ajutoare umanitare în Ucraina. Traseul lor până în miezul războiului, în ţintuturile înzăpezite şi însângerate ale Donbassului, e unul menit să le “dezgheţe” relaţia, dar realitatea schimbă orice plan, aşa cum se întâmplă de fapt de fiecare dată.

Un alt film de neratat (va fi distribuit în curând şi în cinematografele din România) este “Despre trup şi suflet”, al regizoarei maghiare Ildiko Enyedi, peliculă care a luat anul acesta Ursul de Aur în cadrul Festivalului Internaţional de Film de la Berlin. Un film însângerat (unele personaje sunt nişte vaci duse la tăiere în abator), “Despre trup şi suflet” e o poveste a însingurării şi a felului în care poate fi singurătatea tratată. Personajele principale sunt doi oameni extrem de retraşi, directorul unui abator şi o tânără care se ocupă de inspecţia calităţii. Lucrurile între cei doi încep să se complice atunci când descoperă că în fiecare seară visează amândoi aceleaşi vise. Astfel, noapte de noapte, ca prin miracol, cei doi se întâlnesc într-o pădure îngheţată şi au trupuri de cerbi. 

Mie mi-a picat bine şi un film al cărui regizor a luat premiul pentru cel mai bun debutant anul trecut la Veneţia: “Sânge de lapon” (regia – Amanda Kernell). Scenariul e unul deja clasic, membrul unei comunităţi marginale vrea să treacă “graniţele” înspre cultura care oricum nu-l doreşte. Este vorba despre Elle Marja, o tânără care face parte din comunitatea Sami, crescătorii de reni. Expusă rasismului în anii `30 şi obiect de studiu în cercetările rasiale de la şcoală, ea visează să părăsească ţinuturile strămoşilor ei, să renunţe la rudele sale şi la viaţa la cort şi să plece în Uppsala, pentru a se face profesoară. Ruptura este însă una foarte complicată, aşa cum e complicată şi găsirea unei noi identităţi. La 60 de ani distanţă, Elle Marja minte în continuare despre originile ei, dar o întoarcere acasă, pe pământurile natale, la o înmormântare, dă totul peste cap.

La secţiunea “Zilele filmului românesc” sunt câteva pelicule foarte interesante, fie ele documentare sau de ficţiune. Printre cele pe care nu le-am văzut, dar le am pe listă, se numără: “Procesul” (regia – Claudiu Mitcu), “Vânătoare” (Alexandra Bălteanu), “Ouăle lui Tarzan” (Alexandru Solomon) şi “Ultimul căldărar” (Cosmin Bumbuţ, Elena Stancu).

Citiţi şi:

Jurnal de TIFF 2017- tablouri de familie cu scrâşnet de măsele