Eroii din Moromeţii au trăit în realitate într-un sat din Buzău. Cine au fost, de fapt, Bilă, Mantaroşie sau „nenorocitul ăla“, lipoveanul Adam Fântână

Marin Preda

Un tinerel firav şi la locul lui, care mai mult trăgea cu urechea decât se băga în vorba ţăranilor. Aşa era perceput Marin Preda de către sătenii din localitatea buzoiană Căldărăşti, aflată în inima Bărăganului, pe care scriitorul i-a zugrăvit, sub alte nume, în volumul al doilea al romanului ”Moromeţii”. Scriitorul a petrecut o lună în satul buzoian, trimis de o publicaţie să documenteze un articol despre începutul colectivizării.

Volumul al doilea din Moromeţii a văzut lumina tiparului în anul 1967, la 12 ani după publicarea romanului inţial, care a fost inspirat din viaţa satului său natal, Siliştea Gumeşti, judeţul Teleorman. 

În cea de-a doua lucrare, naratorul reia personajele principale, dar adaugă figuri noi, precum notarul Nae Cismaru, Bilă, Isosică, Zdroncan, Mantaroşie, Plotoagă, Adam Fântână, Ouăbei, Vasile al Moaşei şi aruncă în discuţie probleme noi, o politică nou, în care ţăranii participă la distrugerea satului tradiţional şi a relaţiilor dintre săteni.

Prezentaţi cu ironie şi numiţi numai după porecle, personajele volumului al doilea din Moromeţii sunt oameni de vază ai noii orânduiri. Îi găsim aşadar pe Bilă, reprezentantul ARLUS (Asociaţia Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică n.r.), moldoveanul Mantaroşie sau "nenorocitul ăla", lipoveanul Adam Fântână, Zdroncan, nimeni altul decât secretarul sfatului şi unul dintre cei treisprezece copii ai lui Traian Pisică, Plotoagă, preşedintele consiliului popular "mai prost decât ceilalţi", Isosică, Vasile al Moaşei adică cel care, odată ajuns la putere, îşi pedepseşte rudele şi Ouăbei.

Între noile personalităţi ale satului se dă o luptă acerbă pentru funcţii, fiind promovaţi din raţiuni politice.

Toţi aceşti eroi de roman sunt întruchiparea literară a sătenilor pe care Marin Preda i-a întâlnit în satul buzoian Căldărăşti, i-a observat şi i-a descusut pe durata şederii sale de o lună în mijlocul Bărăganului. 

Fusese trimis de o revistă din Capitală în căutarea unor explicaţii la marea colectivizare. ”Am fost odată, prin 1950, într-un sat de lângă Buzău, mă trimisese revista «Contemporanul». Era într-o vară. Am stat acolo cam vreo lună şi am văzut un seceriş şi un treieriş. Îmi aduc aminte că satul se numea Căldărăşti. Ei bine, volumul doi din «Moromeţii» are la bază această lună petrecută acolo (…). Când am scris „«Moromeţii», volumul doi, a trebuit să arăt aproape tot ce s-a petrecut pe aria aceea, am trecut în carte toate întâmplările. De acolo vin”. “Florin Mugur – Convorbiri cu Marin Preda” (Ed. Albatros, 1975)

Probabil că întâmplările la care a fost martor în timpul şederii sale aici, oamenii pe care i-a întâlnit, i-au înlesnit conturarea destinelor eroilor din Moromeţii. ”N-a fost nevoie să mă duc la mine în sat pentru asta, era în fond acelaşi sat, aceeaşi oameni, îmi erau familiar. Când am scris Moromeţii volumul doi, a trebuit să arăt aproape tot ce s-a petrecut pe aria aceea, am trecut în carte toate întâmplările, de acolo vin. Atât de interesante mi s-au părut şi atât de tare s-au contopit cu intenţiile mele secrete...”, explica mai târziu Marin Preda.

La trei decenii după vizita lui Marin Preda, satul Căldărăşti a fost luat la pas de către un scriitor buzoian, Dumitru Ion Dincă, pentru a-i întâlni pe sătenii care au însufleţit volumul al doilea al romanului Moromeţii. Întâlnirea cu aceştia a fost apoi relatată, pas cu pas, în cartea ”Piramidele Bărăganului”, de Dumitru Ion Dincă, publicată în anul 1983.

”După ce am citit volumul al doilea din Moromeţii - spune Dumitru Ion Dincă în cartea sa - pentru că la acest roman ne vom raporta în permanenţă, am reţinut între fişele mele de lucru numai câteva din zecile de nume posibile, numai câteva zic, care mi-au părut a fi mai relevante pentru identificarea eroilor. Primul care mi-a captat atenţia a fost Gheorghe Matache, bănuit nu numai de mine, ci şi de alţi cunoscători din sat ai Moromeţilor, ca fiind Adam Fântână. Gheorghe Matache, unul din oamenii controversaţi ai satului, pare că a lipsit în timpul când Marin Preda a fost la Căldărăşti. Numele circulând însă, aventurile lui erau prilej de conversaţie nu numai în şedinţe, ci şi aşa, de la om la om.” (”Căldărăşti, satul Moromeţilor lui Marin Preda”, de Valeriu Nicolescu şi Victor Necula)

Marin Preda a surprins mai bine ca oricine, în paginile volumului al doilea din Moromeţii, un episod ce reflectă traiul ţăranilor în perioada anilor de început ai colectivizării. Este vorba despre “operaţiunea Cotigioaia”, sau fuga de la arie, scenă care se petrece la un treierat. Sătenii, înscrişi la colectivă, supravegheaţi de Bilă, încearcă sub îndemnurile lui Nae Cismaru să oprească grâul pentru ei, în loc să-l ducă la baza de colectare. 

“Toţi de la Cotigioaia încarcă grâul în căruţe şi îl duc acasă. Bilă a încercat să-i oprească, dar satenii i-au zis: du-te, mă, Bilă cu arlusul tău şi lasă-ne pe noi în pace (…) tu ţii legătura cu Uniunea Sovietică, du-te acolo (…) Hai, mă! se auzea din când în când glasul lui Nae Cismaru îndemnându-i. Puneţi mâna pe ei, care sunt comunişti! Arătaţi-i cu degetul, fraţilor să se înveţe minte! La căruţă. Fuga şi înhamă caii. Aşterneţi cerga! Aduceţi sacii. Spune-i mă-tii  să măture în odaie. Puneţi o parte în pod, o parte puneţi-l în patul.” (”Moromeţii”, vol 2) 

Scena fugii de la arie este inspirată din istoria satului Căldărăşti. Bilă era de fapt Neculai M. Gheorghe, brigadier în anii ’50, iar Nae Cismaru era Nicu Dragomir, om cu carte, notar.

Descoperit de autorul cărţii ”Piramidele Bărăganului”, Nicu Dragomir, fostul notar, a rememorat episodul consumat la arie. ”E adevărat. S-a petrecut aşa ceva. Mi-aduc aminte că la una din ariile de treierat se alcătuise un convoi de vreo 10-15 căruţe, care urma să plece însoţit de un delegat la bază la Pogoanele. Nu mai ţin minte dacă responsabil la acea arie a fost Neculai M. Gheorghe. Important e că oamenii au plecat cu grâul acasă. Drept este că şi conjunctura a favorizat desfăşurarea evenimentului. Plecarea convoiului a coincis cu trecerea unor unităţi militare spre câmpurile de aplicaţie. Vremurile nefiind încă aşezate pentru toţi în matca de-acum, mulţi au fugit cu grâul acasă. Bineînţeles, până seara grâul a fost la locul lui. Cam asta-i întâmplarea”.

Învăţătorul Ion Gheorghe Radu, contemporan al vizitei lui Marin Preda, a fost printre primii oamenii ai satului care au desluşit în cartea lui Marin Preda asemănări cu viaţa şi oamenii din Căldărăşti. I-a mărturisit publicistului Dumitru Ion Dincă (foto jos), oaspetele său, că a avut un mare regret, acela că Marin Preda nu a găsit rost în romanul său şi pentru un personaj care să reproducă trăsăturile învăţătorului din comunitate. 

”În volumul doi am descoperit într-adevăr multe întâmplări din Căldărăşti. Unele personaje au însuşirile unor oameni de-aici, de la noi. În Isosică l-am identificat, cel puţin aşa cred eu, pe Vasile Neagu. În Vasile al Moaşei, cel care vine primar, l-am regăsit pe Tudor Ioniţă, care avea într-adevăr, un văr chiabur, dar care a luptat în mod sincer şi în virtutea calităţii cu care venise din război, ca membru în divizia T.V. Iar Adam Fântână din roman sunt sigur că în realitate e Gheorghe Matache, un om controversat şi-acum, dar care s-a bătut ca nimeni altul pentru noile timpuri.” (”Piramidele Bărăganului”, de Dumitru Ion Dincă, publicată în 1983)

Unul dintre scopurile pe care Dumitru Ion Dincă şi le-a propus atunci când a ales să meargă pe urmele lui Marin Preda în satul din Bărăgan a fost acela de a-l portretiza pe scriitor din unghiul celor care l-au cunoscut atunci, în anul 1950.

”Te asculta mai mult pe tine ca om şi asta-ţi sporea încrederea” 

Vasile Iosif, impiegat la coada sapei şi şofer de atelaj, cum îi place să se descrie, trecut nu de puţine ori prin furcile caudine ale istoriei, redescoperea la vârsta de 72 de ani cartea. Şi-a amintit de Marin Preda că era un om tare iscusit în a-ţi dezlega limba. ”Mai mult trăgea cu urechea decât se băga în vorba sătenilor. Era un tinerel cam firav în vremea aia, timpurile nu erau deloc liniştite şi poate din cauza asta era mai retras. Totuşi, nu-ţi lăsa impresia că vrea neapărat să se bage în sufletul. Te asculta mai mult pe tine ca om şi asta-ţi sporea încrederea. Ce mai, îţi dădeai drumul la limbă fără să vrei. Umbla prin sat, a fost şi la mine pe uliţă, dar mai mult bătea aria de treierat. Ţin minte că la arie a discutat şi cu Ion Păduraru, Neculai Gheorghe, Radu Silvestru.”

Constantin Căruţaşu, membru fondator al CAP-ului, ţăran cu diplomă de socotitor, a fost şi el găsit de gazetarul pornit pe urmele lui Preda, la Căldărăşti. ”Deodată, hodoronc-tronc, îţi punea câte-o întrebare. De pildă, mie. Eram la biroul meu de socotitor. El a coborât de la camera oficială a ceape-ului, de la etaj adică a intrat în birou, a dat bună dimineaţa, aşa sfios părea, şi deodată «cum staţi cu pontajul?». Pe moment, ne-am îngălbenit. Scriitor, scriitor, dar poţi să ştii dacă nu-i trimis de-acolo, de undeva? Bine, zic eu. Şi pe urmă da, Căruţaşule socoteală. Cât face un om la sapă, cât face o femeie la legat sbopi, cât unul la curul batozei, ce mai, toate buclucurile. (...) Îi vorbeai de una de alta, aveai impresia că nici nu te ascultă, şi el nota în Moromeţii totul.”

Spiridon Hampu l-a întâlnit şi el pe Marin Preda, în vara anului 1950. ”Parcă nici nu mă asculta. Îmi dădea impresia că că se uită peste mine. De vină erau poate ochelarii. Că purta ochelari. Mai ziceam că, fiind el aşa plăpând, nu i-o fi priind aerul de la Căldărăşti şi nu s-o fi simţind prea bine. A dat din cap, a mormăit ceva, numai pentru el. Despre o singură întâmplare m-a tras de limbă mai mult. Cea cu alegerile la Meteleu. Şef la secţia de-acolo sau poate candidat, iacă nu mai ştiu bine totul, era Gheorghe Matache de la noi, comunistul. A fost mare zarvă. Strigau chiaburii şi neamurile lor să iasă Matache, că altfel dărâmăm totul. Eram tânăr de tot şi mă luase cu aşa cu frig deodată. Matache era din sat cu mine şi mă gândeam că ce-o păţi el păţesc şi eu. La plecare ne-au însoţit doi subofiţeri până la marginea satului. De-acolo am tăiat-o peste câmpuri, printre calea ferată şi şosea. Era o vreme câinoasă. La sosirea în Căldărăşti începusem să mă liniştesc. Şi nu numai atât. Încercam să realizez prin ce-am trecut şi dacă s-a meritat.”

Marin Preda, portret realizat de eroii romanului său

”Mai mult trăgea cu urechea, decât se băga în vorba sătenilor. Era un tinerel cam firav în vremea aia, timpurile nu erau deloc liniştite şi poate din cauza asta era mai retras. Nu-ţi lăsa impresia că vrea neapărat să se bage în sufletul tău. Te asculta mai mult pe tine ca om şi asta-ţi sporea încrederea.”, a spus Vasile Iosif despre ziaristul sosit la ei în sat.

”Ziaristul Preda Marin era aşa un om care nu se băga pe lucrurile altuia. Se dădea jos de la camera oficială, care era în sediul gospodăriei, dădea bună dimineaţa celor pe care-i întâlnea şi pleca în sat. Era un tinerel mai altfel. Parcă ar fi fost un ţăran trecut prin şcoli şi venit într-un sat, aşa era de sfios.”, şi-a amintit Tudor Ioniţă, identificat ca fiind Vasile al Moaşei în Moromeţii.

”Marin Preda cred că a auzit multe de la oamenii din sat cât a stat aici. Cred că de-atunci s-a gândit el să devină scriitor. Una-i să scrii la ziare ce se întâmplă într-o zi sau într-o săptămână într-un sat şi alta-i să dai un roman”, a povestit Constantin Ghinea, fost primar şi contabil în Căldărăşti. 

”Cred că Preda ăsta, pe care-l ţine minte aşa vag, ca pe un tinerel tăcut şi la locul lui, dacă a dat o carte aşa cum ziceţi dumneavoastră, în care sunt toate întâmplările din Căldărăşti, n-ar fi putut să mintă niciodată”, a fost reacţia lui Vasile Neagu, fost primar, cooperator cu experienţă, adică Isosică din Moromeţii, după ce scriitorul Dumitru Ion Dincă i-a spus despre publicarea cărţii inspirate din vaţa satului Căldărăşti.

”Nici nu prea i-am auzit glasul. Se uita la tine pe după ferestrele ochelarilor că nici nu-ţi dădeai bine seama  ce vrea şi deodată îţi punea câte o întrebare. Cam aşa erau scriitorii. Mai ales Preda Marin. Îi vorbeai de una, de alta, aveai impresia că nici nu te-ascultă şi el nota în Moromeţii totul”, a spus Constantin Căruţaşu, socotitor la CAP în anii '50. 

 Căldărăşti este astăzi sat al oraşului Pogoanele

”Satul a luat fiinţă, după unii, prin stabilirea cu târlele prin aceste locuri a unor mocani veniţi din Transilvania, purtând, de la un oarecare Trandafir, şi numele de Trandafirul”, potrivit monografiei realizată de învăţătorul Leonida Biţan. 

Denumirea de Căldărăşti, după spusele bătrânilor, ar veni de la un anume Vasile Căldare, care s-a stabilit cu mulţi ani în urmă în sat şi având o familie numeroasă a schimbat denumirea satului din Trandafirul în Căldărăşti.

În 1950, comuna Căldărăşti a fost inclusă în raionul Pogoanele din regiunea Buzău şi apoi (după 1952) în raionul Buzău din regiunea Ploieşti. În 1968, comuna a fost desfiinţată, iar satul a fost inclus în comuna Pogoanele, care a devenit oraş în 1989.