Cum a fost prima zi la Şcoala de Poliţie pentru Marian Godină. De ce a rămas bulversat când a văzut căminul şi cum a vrut să vină acasă după doar o zi

Marian Godină a povestit pe Facebook cum a fost prima zi la Şcoala de Poliţie de la Câmpina şi cum nimic de faţa locului nu arăta ca în reviste. Nici condiţiile de cazare şi nici instructorii.

Marian Godină a plecat de acasă plin de entuziasm. „Proaspăt declarat admis în şcoala de poliţie, aşteptam cu nerăbdare începerea scolii, deşi lăsam acasă părinţii şi prima mea iubita. Deşi călcasem în şcoala aia doar la examenul de admitere, o cunoşteam în totalitate...din poze din reviste şi monografii. Ştiam cam ce mă aşteaptă: un fel de hotel de minim trei stele, cu trei mese pe zi, sala de forţă dotată bine, ceva cursuri şi mult timp liber în care mă puteam odihni şi merge la frumoasa sală pentru a-mi antrena muşchii. Venind ziua cea mare, anul 2005, prin septembrie parcă, mi-am luat valiza pregătită cu vreo săptămâna înainte şi am plecat, spunându-le vesel părinţilor că nu mă voi întoarce prea curând. Tatal meu râdea şi îmi spunea că habar nu am ce mă aşteaptaă  şi ca peste trei zile am să vreau acasă“, scrie Marian Godină pe Facebook.

Dormitor cu zece paturi

După ce a ajuns la Câmpina a aflat rapid că ce era în poze nu era şi în realitate. „După vreo 2 ore cu trenul, am ajuns în gara din Câmpina, alături de alte câteva sute de elevi din toate colţurile patriei, de la care auzeai fel şi fel de regionalisme, predominand vestitul perfect simplu al oltenilor. Intrând pe poarta şcolii, un ofiţer m-a întrebat cum mă cheamă, iar după ce m-a cautat într-un teanc de liste mi-a răspuns pe un ton autoritar: detaşamentul 2, clasa 22, etajul 3, dormitorul 5. Am plecat imediat, târând valiza spre locul care urma sa îmi fie casă pentru următorii doi ani. După 15 minute de mers prin imensa şcoală, am găsit corpul cu dormitoare şi am vazut că alţi colegi ajunşi mai devreme se instalaseră deja şi scoseseră saltelele la bătut şi aerisit. Mă întrebam cine îmi va fi coleg de dormitor, ştiind din reviste că sunt dormitoare cu două paturi aşezate paralel, cu o masuţă cu telefon între ele, un calculator şi două covoraşe cochete pe jos.Urcând la etajul 3, ultimul, găsesc dormitorul 5 cu uşa deschisă. Prin praful gros de la saltelele bătute de elevi, am observat 10 schelete metalice de paturi, ca de spital. Pe patul de la geam era şi o saltea. Mi-am dat seama că ăla e al meu şi că urmează să iau şi eu salteaua aia mucegăită, inscripţionată cu Ministerul de Interne şi să o duc afară să o scap de praf. Asta am şi făcut,am coborât cele trei etaje cu salteaua, iar mintea imi era la toate fotografiile alea ce le ştiam eu cu şcoala, cu dormitoarele, cu sala modernă de forţă....toate imaginile alea se năruiau acum încet şi se acopereau de praful gros“, mai povesteşte Marian Godină.

După o zi voia acasă

După prima zi şi un incident cu instructorul a vrut să vină acasă. „M-am întors în dormitor şi am avut curajul să mă întind pe salteaua proaspăt cosmetizată. Pe celelalte 9 paturi erau întinşi alţi 9 elevi, dar nimeni nu zicea nimic. Linişte totală. Până s-a auzit un răcnet : echiparea!!! Ieşind pe hol, am descoperit repede sursa strigătului, un bătrânel de vreo 60 de ani, într-o uniformă la fel de veche probabil, cu o ţigară în mână care scotea un fum ca de locomotivă diesel. Am aflat că acela era un "plutonier de companie". 

Ne-a adunat pe toţi pe hol, a întins un nailon pe care a răsturnat vreo doi saci cu un fel de coifuri marinăreşti, albastre, care se chemau capele. La fel ca ceilalţi, m-am pus în genunchi lângă nailon şi am început să probez din acele capele, încercând să îmi găsesc una cât mai potrivită. Chiar găsisem una destul de bună, dar mi se părea că mă strânge puţin, aşa că am lăsat-o şi pe aia şi am început să răscolesc iar în maldăr, ca într-un container cu haine second-hand. Eram bulversat de tot ce se întamplase, de contrastul dintre ce credeam că va fi şi ce era. Cu mintea cufundată în ganduri şi cu mâinile în grămada de capele, am auzit brusc o trosnitură, o înjurătură şi am văzut o bucată de şipcă zburând pe lângă urechea unui coleg. M-am speriat atat de tare încât mi-am dat seama cu greu că de fapt pe mine mă cam doare spatele, că înjurătura era adresata mamei mele şi că bucata de şipcă era o parte dintr-o şipcă ce tocmai se rupese de spinarea mea. "Da ia în Dumnezeii mă-tii o capelă odată, ca nu stau la muncă până mâine dimineaţă". Atat am mai stat să aud, am luat la întamplare o capelă (care mi-a atârnat pe ochi jumătate de semestru, mult mai nepotrivită decât aia care ziceam eu ca mă strangea puţin) şi am tăiat-o pe salteaua mea curată. După întâmplare, au revenit în dormitor şi ceilalţi colegi care însă nu au îndrăznit să zică nimic. Eu m-am întors cu capul în pernă, să nu fiu vazut plângând şi am sunat-o pe mama.Tata auzea pe fundal ce îi povesteam mamei şi se amuza copios, îl auzeam cum radea. Voiam acasa..“, mai scrie Marian Godină.