Trei dintre cei mai importanţi martiri ai puşcăriilor comuniste. Deţinutul care şi-a donat medicamentele colegului de celulă
0
În puşcăriile politice comuniste au ajuns în jur de 3 milioane de români. Cei mai mulţi în prima parte a regimului, în perioada epurărilor pe considerente sociale, confesionale şi ideologice. O parte a celor închişi s-au remarcat ca adevăraţi martiri care s-au înălţat deasupra condiţiei umane şi au ajuns în pragul sanctificării.
Odată cu instalarea comunismului în România, la finalul anilor 40, ţara a trecut printr-un proces cumplit de epurare. Cei care nu împărtăşeau ideile bolşevismului erau condamnaţi. Erau vizaţi inclusiv cei care nu reprezentau un pericol imediat pentru regim, dar care aveau potenţial de contestatari, de oameni care nu ar fi fost capabili să asculte orbeşte de ”tovarăşi” cu trei clase cocoţaţi de sovietici în funcţii. După 1948 a început vânătoarea celor care puteau reprezenta un cât de mic pericol pentru regim. Intelectuali, foşti politicieni, oameni ai biserici, ţărani înstăriţi au fost ridicaţi şi închişi în puşcăriile politice comuniste.
Aceştia au fost supuşi unor chinuri greu de imaginat atât pe perioada anchetei, cât şi după, în spatele gratiilor. Un tratament special a fost aplicat mai ales celor cu ”sânge albastru”, cu trecut legionar, dar şi celor care propovăduiau credinţa în Dumnezeu. Pentru bolşevici, nu era loc decât pentru un singur Dumnezeu şi acela era partidul comunist. Rezistenţa intelectualilor şi oamenilor bisericii în special a fost acerbă în spatele gratiilor. A fost o rezistenţă culturală şi spirituală, sacrificându-şi trupul pentru lumea ideilor şi a spiritului. Dintre aceştia s-au remarcat adevăraţi martiri care au îndurat într-un mod aparte barbaria din temniţele comuniste, reuşind nu numai să-şi păstreze umanitatea, dar chiar să-şi depăşească condiţia.
Deţinutul care a murit după ce şi-a donat antibioticele unui coleg de celulă
Valeriu Gafencu este una dintre victimele regimului comunist, propus pentru sanctificare. Fost legionar, acesta a ajuns să fie considerat martir al temniţelor comuniste după faptele sale din spatele gratiilor şi mai ales a modului în care şi-a ajutat în repetate rânduri colegii de celulă. Acesta s-a născut în 1921 în localitatea Sângerei, astăzi Republica Moldova, la acea vreme parte a Regatului României. După ce termină liceul la Bălţi, odată cu pierderea Basarabiei în favoarea URSS, fuge în 1939 în România. În 1941 ajunge student la Drept în Iaşi şi totodată este atras de Mişcarea Legionară. Ajunge unul dintre cei mai importanţi lideri ai ”Frăţiei de Cruce”, organizaţia de tineret a Mişcării Legionare. Valeriu Gafencu a fost un student eminent, dar ataşamentul său faţă de extremismul de dreapta avea să-l piardă. A participat inclusiv la rebeliunea legionară, continuând să ţină în viaţă mişcarea chiar şi în ilegalitate. Datorită implicării sale, ajunge să-şi petreacă 12 ani numai în puşcării.
A fost închis şi pe vremea lui Antonescu, dar cei mai mulţi ani i-a petrecut în temniţele comuniste. A fost purtat prin cele mai cumplite puşcării, la Aiud, Târgu Ocna şi chiar în iadul de la Piteşti. În spatele gratiilor, Valeriu Gafencu, aşa cum arată mărturiile, a renunţat la trup şi a început să trăiască spiritual. În puţinii ani pe care i-a trăit, a fost un adevărat salvator al colegilor de celulă, spun aceleaşi mărturii, un adevărat martir. Era un ortodox fervent, dar şi un om pătruns de o adâncă bunătate, spun colegii săi de puşcărie. ”Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumuseţii. Fizic părea un arhanghel, moral nu i se putea reproşa ceva, iar spiritual era transfigurat tot timpul, într-o stare extatică aproape permanentă, nu puteai să-ţi dai seama dacă ceea ce spune vede în duh sau dacă Duhul vorbeşte prin el. Viaţa lui era zbor spre înălţimi, pe care cu greu îl puteai urmări. Valeriu iradia, la nivelul percepţiilor senzoriale, o căldură interioară greu de înţeles şi de exprimat. Valeriu Gafencu ardea ca o făclie de la care fiecare lua putere trupească şi sufletească.
Valeriu Gafencu se dăruia, nu dăruia”, scria Virgil Maxim, coleg de celulă cu Gafencu la Aiud. Deşi bolnav de tuberculoză şi slăbit de bătăi, Valeriu Gafencu îi susţinea moral pe deţinuţi. „De veţi trăi în curăţenie sufletească, va veni ziua când veţi auzi în voi glasul conştiinţei, al adevărului, îndemnându-vă să săvârşiţi numai fapte bune şi iubite de Dumnezeu! Atunci veţi trăi suprema fericire. Altfel, viaţa vă va apărea ca un calvar fără sens", preciza Valeriu Gafencu. Mai mult decât atât, se spune că-şi dona porţiile deţinuţiilor care aveau familii acasă, pentru a-i ajuta să supravieţuiască şi să se întoarcă la femei şi copii. Şi-a donat porţia de streptomicină, băgată ilegal în puşcărie de un fost coleg legionar pentru a-i salva viaţa unui pastor protestant de origine evreiască. La scurt timp, Valeriu Gafencu a murit. Avea numai 32 de ani.
Misionarul cu ”sânge albastru” care şi-a sacrificat viaţa pentru nevoiaşi
Vladimir Ghika, membru al unei ilustre familii nobiliare, a fost un caz aparte în istoria României. Deşi dintr-o familie fervent ortodoxă, s-a convertit la catolicism şi ulterior şi-a dedicat viaţa carităţii pe tot mapamondul. Mai apoi, deşi putea oricând să plece în orice colţ al lumii, a rămas în România şi a sfârşit în temniţele comuniste, refuzând să-i lase de izbelişte pe orfani, văduve şi nevoiaşi. Vladimir Ghika este unul dintre cei mai marcanţi martiri ai puşcăriilor comuniste. Vladimir Ghika s-a născut pe 25 decembrie 1873 la Constantinopol. Tatăl său, Ion Ghika, era general de divizie şi ministru al României în Imperiul Otoman. Mama sa se numea Alexandrina Moret şi este descendentă a regelui Henric al IV-lea al Franţei. De la cinci ani este trimis la şcoală în Franţa. Mai apoi, după şcoala gimnazială şi liceu, urmează Facultatea de Ştiinţe Politice, dar merge la cursuri şi la medicină, artă, litere, filosofie sau istorie. Din cauza stării de sănătate, revine în România unde-şi termină studiile. După 1898 pleacă la Roma şi se converteşte la catolicism. Urmează cursurile Facultăţii de Filosofie şi Teologie din Roma.
După terminarea studiilor, şi-a dorit să se călugărească. În cele din urmă însă a fost trimis ca misionar. A străbătut lumea făcând misiuni de caritate şi aducând alinare săracilor din marile oraşe ale lumii sau din zone uitate de civilizaţie. A fost misionar în Congo, Tokyo, Sydney şi Buenos Aires. S-a întors de nenumărate ori la Bucureşti pentru a desfăşura misiuni de caritate. În acest sens, deschide primul dispensar gratuit din România, dedicat mai ales nevoiaşilor, numit “Bethleem Mariae”, dar şi sanatoriul Sfântul Vicenţiu de Paul. A adus în România şi prima ambulanţă motorizată. În timpul Primului Război Mondial ajută România cu misiuni diplomatice, dar şi prin voluntariat la îngrijirea bolnavilor de tuberculoză şi a răniţilor. În 1923, este sfinţit ca preot în Franţa, acolo unde rămâne timp de 16 ani. Îi cere papei să oficieze atât în rit latin, cât şi bizantin. Se dedică total misiunii sale sociale, în continuare şi alege o parohie dintr-o mahala săracă şi cu o criminalitate ridicată, din Paris.
Aici îi educă pe tineri şi încearcă să le găsească un drum în viaţă. Ajunge şi rector al Bisericii Străinilot din Paris. Odată cu intrarea României în cel de-al doilea război mondial se întoarce acasă. Motivul este tot opera sa de caritate. Îşi dedică tot timpul îngrijirii bolnavilor, văduvelor, orfanilor şi săracilor. Odată cu venirea comuniştilor avea ocazia să plece din ţară la Paris. Cu toate acestea, rămâne pentru a-şi continua munca de îngrijire a celor aflaţi în suferinţă, deşi cunoştea bine riscurile. În 1952 este arestat pentru ”spionaj în favoarea puterilor imperialiste” şi închis la Jilava. Este bătut şi torturat. Este condamnat la închisoare, dar moare în temniţă, după ce şi-a încurajat şi îmbărbătat colegii de celulă.
Evreul convertit la ortodoxism şi rezistenţa prin cultură şi credinţă
Nicolae Steinhardt este un alt român întemniţat în puşcăriile comuniste, inclus pe lista Sfinţilor Închisorilor. Nicolae Steinhardt a fost un model inspiraţional de rezistenţă în temniţele comuniste, de înălţare spirituală şi mai ales de rezistenţă prin cultură şi spirit. Era evreu la origine şi s-a născut pe 29 iulie 1912 în Pantelimon, Bucureşti. Tatăl său, Oscar Steinhardt era inginer şi arhitect. Nicolae Steinhardt provenea dintr-o familie înstărită, tatăl său fiind directorul unei fabrici de mobilă şi cherestea din Bucureşti. Totodată, Oscar Steinhardt era şi veteran al Primului Război Mondial, decorat pentru curaj cu ”Virtuatea Militară”. Fiind înstărit, Oscar îşi poartă fiul pe la cele mai bune şcoli. Absolvă liceul Spiru Haret, alături de Constantin Noica, Mircea Eliade sau Alexandru Paleologu. Apoi urmează Facultatea de Drept şi Litere la Universitatea din Bucureşti. Nicolae Steinhardt era şi un adevărat literat publicând în revista Sburătorul încă din 1929. Mai apoi, îşi face debutul ca scriitor în 1934 cu volumul ”În genul...tinerilor”. Urmează şi alte lucrări, dar şi călătorii lungi în Elveţia, Austria, Franţa şi Anglia. În 1939, revine în România, unde a început să lucreze ca redactor la Revista Fundaţiilor Regale. Nicolae Steinhardt era un om cu o cultură solidă, un scriitor talentat şi totodată un personaj cu o spiritualitate aparte. Suferă din cauza apartenenţei sale etnice, fiind lăsat fără serviciu în urma epurărilor din perioada guvernării legionare.
După alungarea legionarilor de la putere, dar şi după căderea regimului Antonescu, în 1944, Steinhardt îşi reia activitatea literară. Comuniştii nu se dovedesc mai blânzi decât legionarii şi se trezeşte din nou dat la o parte. Mai mult decât atât, este dat afară din barou, după 1947. Dacă în perioada guvernării legionare suferise ca evreu, în timpul celei comuniste suferea ca intelectual liber. În 1958, după numeroase şicane şi interdicţii este arestat alături de alţi intelectuali. Este condamnat la 13 ani de muncă silnică fiindcă a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica. Cu acest gest, Nicolae Steinhardt a început să-şi arate caracterul aparte. Avea să-şi apere toţi foştii prieteni şi colegi, deşi asta l-a costat puşcărie, bătăi şi tortură. În puşcărie a fost botezat creştin-ortodox, de către ieromonahul Mina Dobzeu. Este plimbat prin temniţe dure ca Jilava, Gherla sau Aiud. Nu-şi pierde niciodată credinţa, ci, din contră, în puşcărie scrie testamentul său literar, ”Jurnalul Fericirii”, o lucrare extraordinară de 570 de pagini. ”Jurnalul Fericirii” a fost confiscat în repetate rânduri, fiind în cele din urmă scos din ţară pentru a fi publicat. Este eliberat în 1964 şi după o perioadă de revenire în lumea literară, cu un premiu important al Criticii Literare, Nicolae Steinhardt ajunge călugăr la Mănăstirea Rohia, în judeţul Maramureş. Până la moarte a fost supravegheat atent de Securitate. Nicolae Steinhardt moare în 1989 din cauza agravării unei angine pectorale. Până şi înmormântarea i-a fost supravegheată de Securitate.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
Tronul arhieresc inspirat din „gratiile” închisorilor comuniste pentru slujba Papei Francisc la Blaj
Sanctitatea Sa Papa în România: o reverenţă făcută episcopilor martiri români ai puşcăriilor
Se încarcă comentariile...
