Top trei arme de coşmar ale antichităţii. Uneltele ucigătoare care puteau amputa braţe şi capete dintr-o lovitură
0
De-a lungul timpului, războinicii au folosit diferite tipuri de arme, iar cei care le-au deţinut pe cele mai eficiente au reuşit să schimbe şi cursul istoriei. O parte dintre arme au rămas de-a dreptul legendare, simboluri ale lumii marţiale şi ale succesului pe câmpul de luptă.
De-a lungul istoriei, războaiele au decis soarta lumii. Războinicii au dominat societatea milenii întregi, devenind uneori o castă total privilegiată, schimbând cursul istoriei. Dincolo de priceperea, curajul şi forţa unui luptător, armele erau cele care de multe îi ofereau un avantaj decisiv în faţa adversarului. Mai ales atunci când forţele care se înfruntau erau echilibrate. Unele arme au devenit adevărate simboluri, legende ale lumii marţiale, a căror faimă a dăinuit până astăzi. Unele dintre ele au schimbat decisiv faţa războiului.
Arma soldatului suprem al antichităţii
Imperiul Roman a marcat decisiv istoria omenirii, din punct de vedere cultural, social şi politic. Forţa sa militară, în anii de apogeu, a fost formidabilă, legiunile romane reuşind să cucerească o mare parte a lumii cunoscute la aceea vreme. Armata romană avea primii soldaţi cu adevărat profesionişti ai istoriei. Legionarii romani erau antrenaţi, disciplinaţi şi capabili să desfăşoare acţiuni tactice de mare anvergură. O legiune romană era aproape ca o unitate de trupe speciale capabile să lupte, să construiască, să-şi ridice propriile tabere dar şi să asedieze cu succes fortificaţiile inamice.
Totodată echipamentul acestor soldaţi supuşi unei discipline de fier şi a unei instrucţii permanente era deosebit de eficient şi răspundea tuturor cerinţelor legionarului pe câmpul de luptă. Arma simbol a legionarului roman a fost gladius. Era vorba de o sabie scurtă, cu lamă lată şi că tăişuri pe ambele părţi. Iniţial s-a crezut că era vorba doar de o armă pentru înjunghiat. În realitate avea multiple întrebuinţări pe câmpul de luptă, fiind o armă cu adevărat ucigătoare. Gladius nu era un model de spadă cu origine italică. A fost descoperită de romani la triburile hispanice în secolul al III lea îHR în timpul războaielor punice. Romanii au fost uimiţi de eficienţa acestor spade scurte şi late. Imediat a fost adoptată de armurierii romani şi îmbunătăţită.
Lama a devenit mai lată către centru şi îngustă către vârf. În scurt timp atât legionarii cât şi auxiliarii au fost echipaţi cu această formidabilă armă. De obicei era făcută din fier şi avea o lungimea variabilă care ajungea până la 65 de centimetri. Avea o lăţime de maxim 7 centimetri şi o greutate de aproximativ un kilogram. Lama avea forma unui v şi ascuţiş pe ambele laturi ale lamei. Mânerul era făcut din lemn şi putea fi placat cu bronz sau argint. La capătul mânerului era amplasată o măciulie hemisferică care echilibra arma. ” Are un vârf excelent şi lame tăietoare foarte puternice pe ambele părţi. O sabie fermă şi pe care te puteai baza”, scria autorul latin Polybius. Soldatul roman folosea această sabie scurtă cu mult success. Putea să o scoată şi să o folosească rapid, apărându-se cu scutul mare şi dreptunghiular. Era foarte puternică şi eficientă. Dimensiunile erau potrivite şi pentru formaţiile strânse adoptate de tactica romană.
Pe scurt, nu exista riscul de a-şi lovi accidental camaradul. Gladiusul este considerate una dintre cele mai importante spade din istorie, datorită impactului pe care l-a avut în armata romană dar şi privind evoluţia spadei. Gladius a cunoscut deasemenea îmbunătăţiri de-a lungul timpului, fiind cunoscute mai multe modele, de la cel Hispanic timpuriu, la cel de tip Mainz şi până la gladius de tipul Pompei. Eficienţa sa deosebită dar şi pagubele pe care le provoca pe câmpul de luptă este descrisă de autorii latini. Cu ajutorul unui gladius, un legionary roman putea face prăpăd în rândul inamicilor. ” Macedonenii obişnuiţi să lupte cu grecii şi ilirii, au văzut de multe ori rănile produse de suliţe sau de săgeţi şi mai rar cele făcute de lance. Dar acum aveau ocazia să vadă cadavrele mutilate de gladiusul spaniel, cu braţe tăiate din umăr, cu capete separate de trup, cu măruntailele aruncate afară şi alte răni cumplite.”, scria Pliniu cel Bătrân în ”Naturalis Historia”.
Arma barbarilor care a strecurat teroare în rândul cele mai puternice armate
O altă armă cumplită a antichităţii a aparţinut adversarilor Romei. Mai precis este vorba despre războinicii daci, iar arma se numea falx dacica, o unealtă de război atât de cumplită încât cea mai puternică armată a lumii antice a fost nevoită să revoluţioneze echipamentul soldaţilor săi. De altfel efectele falxului mânuit cu pricepere şi putere de războinicii daci au rămas legendare în rândul soldaţilor romani. Falx dacica era o armă cu lama curbă şi lungă. Lama avea dimensiunea de 68 de centimetri şi era prinsă într-un mâner de lemn, simplu, fără gardă. Se presupune că această armă era mânuită cu două mâini şi avea o eficienţă formidabilă, mai ales în mâinile unui războinic dac. Luptătorii înarmaţi cu aceste lame formidabile probabil deschideau lupta şi erau capabilă să amputeze mâini, picioare şi să taie capete. Importat este faptul că lama curbă a falxului, putea ”ocoli” scutul inamicului.
”Eficienţa acestor luptători, care, probabil, deschideau lupta prin crearea de breşe în rândurile inamicilor, a fost rezultatul combinării a două elemente inteligent asociate. Unul din acestea rezidă din forma specială a sabiei care datorită unghiului curburii, concentrează întreaga forţă de penetrare în vârful armei, care nu se pretează, deci, la împungere, acţiunea sa fiind maximă doar prin lovirea în forţă şi retezare. Caracteristica o face deosebit de periculoasă, chiar şi în cazul în care inamicul este protejat de armură, coif şi scut. Acesta din urmă, deşi exista posibilitatea penetrării lui, probabil că era „ocolit”, căci din cauza curburii sabiei, lama putea lovi peste scut în coiful oponentului”, scria arheologul Cătălin Borangic în articolul „Incursiune în arsenalul armelor curbe tracice. Falx dacica”, apărut pe cclsebes.ro.
Se presupune că cei care mânuiau falxul erau războinici de elită antrenaţi special să folosească această armă. Prăpădul pe care-l făceau războinicii daci înarmaţi cu falx a devenit legendară în rândul romanilor. ” Soldaţi încercaţi, care dispreţuiau pe parţi, duşmanii noştrii, şi nu se sinchiseau de loviturile de săgeată ale acestora, dupa grozavele răni ce le-au fost pricinuite de armele încovoiate ale dacilor”, scria Cornelius Frontinus. De altfel, romanii au fost nevoiţi să-şi îmbunătăţească echipamentul militar pentru a se păzi de loviturile de falx. ”Falx-ul i-a determinat pe romani să efectueze numeroase schimbări în echipamentul militar. Au introdus o piesă de armură, nefolosită anterior, ”manica”, au îmbunătăţit coiful roman şi s-au reîntors la forme modificate de lorica hamata şi lorica squamata, special pentru aceste campanii contra dacilor”, preciza Michael Schmitz în lucrarea sa ”The Dacian Threat, 101-106 AD”.
Arma de coşmar din Peninsula Iberică
Cea de-a treia armă cu o eficienţă deosebită în lupta corp la corp şi care a rămas legendară a fost falcata hispanică. Era o spadă folosită de triburile iberice în antichitate, inclusiv împotriva romanilor. Era vorba de o armă cu o lamă curbă şi lată. Mai îngustă către mâner şi mai lată către vârf. Totodată avea un vârf în formă de v şi un mâner la fel puţin curbat, cu o protecţie înmănuşată pentru braţ. Avea tăişuri pe ambele părţi şi era în general folosită pentru a decapita şi amputa membre. Eficienţa îi era sporită când era folosită pentru lovituri de sus în jos. De aceea era preferată de cavalerişti dar şi la asedii, de apărători. Eficienţa falcatei a fost remarcată de romani dar şi de cartaginezi la triburile iberice.
Era de altfel un soi de armă tradiţională a acestor triburi şi, spun specialiştii, ar fi fost împrumutată şi îmbunătăţită de la greci. Mai precis, ibericii au descoperit prin intermediul coloniilor greceşti şi a comerţului grecesc în Mediterana. Grecii aveau o armă asemănătoare care se numea kopis. Era însă mai curbă, nu avea decât un tăiş şi un mâner cu formă puţin diferită. Ibericii au împrumutat această armă şi au îmbunătăţit-o substanţial, adăugându-i un nou tăiş, reducându-i din curbură şi modificându-i mânerul. A rezultat o armă formidabilă a antichităţii, simţită de romani pe pielea lor în campaniile din Iberia dar şi în războaiele lui Hannibal în Italia, generalul cartaginez cooptând mercenari iberici înarmaţi cu această spadă.
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
