De ce s-a închinat Ştefan cel Mare turcilor. Puternicul voievod a acceptat să plătească tribut şi chiar a însoţit armatele otomane în război

De ce s-a închinat Ştefan cel Mare turcilor. Puternicul voievod a acceptat să plătească tribut şi chiar a însoţit armatele otomane în război

FOTO Arhivă

După o viaţă dedicată luptei antiotomane, Ştefan cel Mare, puternicul voievod al Moldovei, a decis să se închine turcilor. Le-a plătit un tribut consistent şi chiar a participat la o expediţie de jaf alături de armatele otomane. Specialiştii spun că domnitorul moldovean a avut motive întemeiate pentru supunerea sa.

Ştefan al III-lea Muşat, fiul lui Bogdan al II-lea, unul dintre fii nelegitimi ai lui Alexandru cel Bun, a fost unul dintre cei mai importanţi voievozi români din Evul Mediu. A domnit peste 47 de ani, un adevărat record în aceea perioadă şi a fost un strateg şi un lider care a impresionat pe contemporani. 
 
La moartea sa în 1504, la o vârstă venerabilă, a lăsat în urmă o ţară puternică care se întindea de la Carpaţii Răsăriteni până la Nistru şi din Pocuţia până în zona Vrancei. Avea posesiuni în Ardeal şi ridicase sau consolidase puternice cetăţi de apărare, precum Tighina, Soroca, Cetatea Neamţului, Hotin sau Cetatea Nouă a Neamţului. 
 
Arta bisericească în special a înflorit în timpul domniei sale, ridicând mănăstiri, adevărat bijuterii ale stilului moldovenesc, în timp ce lucrări ştiinţifice şi literare erau traduse în acest locuri de credinţă de numeroşi călugări. Ştefan a organizat administrativ Moldova, târgurile prosperând. A protejat răzeştii, baza armatei sale, dar şi pe micii boierii în dauna marii boierimi implicată deseori în comploturi şi sprijinirea pretendenţilor. 
 
Cu o armată puternică şi bine organizată, dominată de o cavalerie rapidă şi eficientă, în care şi-au făcut locul şi lefegii, dar şi artileria, a purtat războaie cu ungurii, polonezii, muntenii dar mai ales cu turcii. Cu acest ultim adversar, Ştefan cel Mare, s-a luptat timp de 20 de ani, fiind în cea mai mare parte victorios. Războaiele cu otomanii au fost devastatoare, iar marele voievod, în ciuda rezistenţei sale, a pierdut războiul. Către sfârşitul domniei sale, a fost nevoit să plătească tribut turcilor, pentru a nu risca noi şi noi invazii fie tătărăşti, fie otomane. Specialiştii spun că Ştefan cel Mare a fost nevoit de numeroşi factori să se supună otomanilor.
 
Problema muntenească şi tributul au dus la războiul cu turcii
 
Istoricii de renume, inclusiv Constantin C. Giurescu sau Ştefan Gorovei, un specialist în istoria Moldovei, arată că Ştefan cel Mare a plătit tribut turcilor la începutul domniei sale. Mai precis până în 1473. Cu alte cuvinte, timp de 16 ani, Ştefan plătea anual otomanilor 3000 de galbeni, un soi de ”taxă de protecţie” pentru ca Moldova să aibă linişte. De altfel, acest tribut era o moştenire mai veche de la predecesorul lui Ştefan cel Mare, Petru Aron. Acesta, speriat de avântul otoman în Europa, mai ales după cucerirea Constantinopolului, a acceptat necondiţionat să plătească 2000 de galbeni turcilor sub formă de tribut. Ştefan cel Mare a încercat să se apropie iniţial de polonezi pentru a contrabalansa influenţa otomană. 
 
Conflictul cu turcii a izbucnit în momentul în care Ştefan cel Mare a intervenit în Ţara Românească, un stat vasal turcilor, dar şi prin refuzul plăţii tributului către otomani la 1473. Istoricii spun că Ştefan a intervenit în politica Ţării Româneşti pentru a-şi asigura graniţele în faţa turcilor şi pentru a impune acolo domnitori fideli politicii sale anti-otomane. În 1459, Ştefan încheie un tratat cu polonezii pentru a-şi asigura ”spatele” şi le cedează temporar Hotinul, iar apoi cucereşte Chilia în 1465 de la munteni, asigurându-şi ieşirea la mare şi o puternică fortăreaţă de apărare. Urma Muntenia. ”Cel dintâi lucru care se impunea era, prin urmare, scoaterea Munteniei din sfera de influenţă turcească, asigurarea, printr-un domn devotat lui Ştefan, că armata acestei ţări nu se mai aliază cu armatele sultanului.
 
Ştefan cel Mare în luptă cu turcii
 
Aşadar, îndepărtarea din scaun a lui Radu cel Frumos, sluga prea plecată a turcilor”, scria Constantin C. Giurescu în ”Istoria românilor”. Conflictul cu muntenii începe în 1470 când Ştefan arde şi pradă Brăila, Cetatea de Floci şi Ialomiţa, cele mai importante centre ale Valahiei. Radu cel Frumos, preferatul lui Mahomed al IV-lea, se plânge sultanului, iar acesta din urmă îi trimite pe tătari asupra Moldovei. Ştefan prinde hoardele tătărăşti la Lipinţi. Mongolii suferă o înfrângere devastatoare. În 1471, Radu cel Frumos întreprinde chiar o expediţie de pedepsire în Moldova, însă este bătut cumplit de armatele lui Ştefan cel Mare la Soci. 
 
”Şi-au biruit Ştefan voievod şi au omorât mare mulţime dintre ei. Şi toate steagurile lui au fost luate, chiar marele schiptru al lui Radu a fost luat”, era prezentat în Letopiseţul de la Bistriţa. Era doar începutul unui război cu muntenii care va dura 4 ani, din 1470 până în 1474. Ştefan cel Mare a pus în repetate rânduri pe tronul Ţării Româneşti protejaţii săi, pe Laiotă Basarab şi mai apoi pe Basarab Ţepeluş. Cu ajutor otoman, Radu cel Frumos s-a întors aproape de fiecare dată. Chiar şi atunci când Ştefan biruise şi a ajuns să-l pună definitiv pe Laiotă pe tronul Ţării Româneşti, problema muntenească era departe de a fi încheiată. Laiotă, omul de încredere al voievodului moldovean, trece de partea turcilor. Ştefan a fost nevoit să o ia de la capăt cu un alt pretedent, Ţepeluş. 
 
Nu a reuşit însă să-l impună definitiv, Laiotă revenind ca şi Radu, de fiecare dată cu ajutorul turcilor care controlau sudul Dunării. Intervenţia lui Ştefan în Muntenia, dar şi oprirea tributului în 1473, nu a făcut decât să atragă furia turcilor, care au decis după un ultimatum pedepsirea domnului moldovean. Pentru unii istorici moderni, strălucitul diplomat ar fi subevaluat în cazul Ţării Româneşti, implicarea otomană, dar şi influenţa lui Radu cel Frumos la curtea sultanului.
 
Aproape 20 de ani de războaie cu turcii
 
A urmat o ivazie a Moldovei. O uriaşă armată, după unii cronicari de 120.000 de oameni, condusă de Soliman Hadâmbul şi însoţită şi de oastea muntenească a intrat în Moldova în 1475. Ştefan avea o armată de numai 40.000 de oameni la care se adăuga un detaşament secuiesc de 5000 de oameni şi unul maghiar de 1800 de ostaşi. Deşi depăşit numeric, Ştefan va administra turcilor o înfrângere umilitoare la Vaslui, în locul numit Podul Înalt. 
 
”A fost un grozav măcel şi puţin a lipsit ca să nu fie cu toţii tăiaţi bucăţi şi numai cu mare greutate Soliman Paşa şi-a scăpat viaţa prin fugă”, scria cronicarul otoman Seadedin. Însăşi mama sultanului a mărturisit că ”niciodată armatele turceşti nu au suferit un dezastru atât de mare”, în timp ce cronicarul polonez Dlugosz mărturisea înmărmurit că ”Foarte puţini turci şi-au putut găsi mântuirea prin fugă, căci chiar şi aceia care au fugit şi au ajuns până la Dunăre au fost ucişi acolo de moldoveni, care aveau cai mai iuţi”. 
 
A fost doar începutul, urmând aproape 20 de ani de războaie cu turcii care veneau mereu şi mereu pentru a-l pedepsi pe domnitorul moldovean. Deşi a fost victorios în majoritatea luptelor cu turcii, la sfârşitul celor două decenii Ştefan a fost nevoit să se închine turcilor. Specialiştii spun care au fost principalele motive.
 
Abandonat de creştinii în numele cărora lupta
 
Imediat după victoria de la Vaslui, Ştefan a realizat că turcii se vor întoarce şi că are nevoie de ajutor. A cerut sprijin principiilor Europei. ”Şi pentru asemenea lucru lăudat să fie domnul Dumnezeu; şi după ce a auzit de această înfrângere păgânul împărat al turcilor şi-a pus în plan să se răzbune şi el însuşi în persoană cu toată puterea să vie în luna mai asupra noastră şi să supună ţara noastră care e poarta tuturor creştinilor, şi pe care poartă, care e ţara noastră, Dumnezeu ne-a ferit-o până acum, dar dacă această poartă va fi pierdută, Dumnezeu să ne ferească de aşa ceva, toată creştinătatea va fi în mare primejdie.
 
De aceea noi ne rugăm la amabilitatea voastră să ne trimiteţi în ajutorul nostru pe căpitanii voştri contra duşmanilor creştinătăţii, şi cât mai este timp, fiindcă turcul are mulţi potrivnici şi în multe părţi are de-a face cu oameni care nu au opinia lui, pentru apărare cu spada în mână stau contra lor, şi noi, din partea noastră, promitem cu jurământul nostru domnesc, cu viaţa noastră, că până la moarte ne vom apăra şi vom lupta pentru credinţa creştină. Şi similar trebuie să faceţi voi, şi pe mare şi pe uscat, pentru că după opinia pe care noi o avem, cu ajutorul lui Dumnezeu noi i-am şi luat mâna dreaptă, şi de aceea fiţi cu bunăvoinţă şi gata fără întârziere”, se arată într-un fragment din scrisoarea lui Ştefan cel Mare către principii Europei. 
Cazimir al IV lea al Poloniei FOTO wikipedia.org
 
Nu a primit însă niciun ajutor. Doar felicitări pentru victoria sa şi un titlu de ”athleta christi” din partea papei Calixt al VI-lea. Nu şi trupe însă pentru a face faţă atacurilor otomane. Un bun exemplu este bătălia de la Războieni. Atacat de tătari şi de turci în acelaşi timp, Ştefan şi-a împărţit armata. Pe răzeşi i-a trimis să lupte cu tătarii şi să-şi apere casele, iar el cu o mică armată formată mai ales din boieri şi curteni a rezistat eroic la Războieni în faţa unei uriaşe armate otomane. Nimeni nu l-a ajutat. ”Trimise cuvânt grabnic lui Mateiaş, regele Ungariei, să-i vină în ajutor. Acesta însă, preocupat de pregătirile nunţii cu Beatrice, fiica lui Ferdinand de Sicillia, a întârziat, aşa încât armata pe care a trimis-o spre Moldova, comandată de Ştefan Bathory, a ajuns la Breţc, aproape de pasul Oituzului, după ce campania se terminase, după ce sultanul trecuse îndărăt Dunărea. Prin urmare, în ceasul cel greu, Ştefan a fost singur, cu desăvârşire singur”, scria Giurescu. Mai mult decât atât, în majoritatea luptelor cu turcii, Ştefan nu a primit ajutor de la principii Europei, fiind lăsat singur în faţa unei forţe militare şi demografice uluitorare, Imperiul Otoman.
 
Ştefan s-a trezit cu turcii ”în coastă”
 
Un alt motiv pentru care Ştefan a decis să abandoneze lupta cu turcii şi să le plătească tribut a fost pierderea cetăţilor Chilia şi Cetatea Albă, două puncte cheie ale comerţului şi defensivei moldovenenşti. Acestea au fost ocupate de turcii noului sultan Baiazid în 1484. Practic Ştefan s-a trezit cu otomanii chiar pe pământurile sale. Din cele două cetăţi oricând putea iniţia atacuri facile asupra teritoriilor moldoveneşti. Ştefan a acceptat şi suzeranitatea regelui polonez Cazimir, numai pentru a recupera cele două cetăţi cu sprijin polonez. 
 
La 15 septembrie 1485 el depune omagiul personal în faţa regelui polon la Colomeea. Spera să primească trupe în schimb. A fost însă înşelat şi de această dată. ”Din nefericire însă, odată vanitatea satisfăcută, regele polon a uitat să-şi onoreze angajamentul. Şi în loc de o armată puternică, aşa cum cerea un asediu al celor două cetăţi, i-a dat lui Ştefan numai un corp de 3000 de ostaşi. Poate nu i-ar fi dat nici pe aceştia, dacă n-ar fi intrat, tocmai, în timpul ceremoniei de la Colomeea, turcii în Moldova, prădând şi arzând ţara, până la Suceava inclusiv”, preciza Giurescu în ”Istoria Românilor”. Ştefan îi bate pe turci la Cătlăbuga, însă nu poate lua înapoi Chilia şi Cetatea Albă. Mai mult decât atât, regele polonez, în loc să ofere trupe pentru recâştigarea celor două cetăţi, încheie pacea cu turcii. Ştefan Gorovei precizează că în acel moment era clar pentru Ştefan că nu se mai putea bizui pe nimeni în războiul cu turcii.
 
Cum s-a închinat Ştefan turcilor
 
Singur în faţa puterii otomane, înfruntând aproape an de an atacuri turceşti sau ale tătarilor, fără Chilia şi Cetatea Albă, îmbătrânit, Ştefan a decis că este momentul să se închine turcilor,dacă vrea să-şi mai păstreaze ţara. „Aceste repetate atacuri deşi neîncununate de succes dovedeau însă un lucru: că Moldova, dacă nu se înţelegea cu turcii, nu avea să mai aibă linişte”, arăta Giurescu. De altfel încă din 1478, Ştefan îi avertiza pe veneţieni că fără sprijin nu va mai rezista mult în faţa uriaşei puteri militare a Imperiului Otoman. 
 
„Şi dacă Dumneazeu va vrea ca eu să nu fiu ajutat se vor întâmpla două lucruri: ori se va pierde această ţară, ori voi fi silit să mă supun păgânilor”, scria acesta veneţienilor cerând sprijin. Ştefan a ales a doua variantă. Ultima luptă contra turcilor o dă la Şcheia în 1486. I-a înfrânt pe otomani. Culmea, deşi a terminat luptele cu turcii cu o victorie, a fost nevoit să le plătească tribut. Părăsit de polonezi în special, care au încheiat pace cu turcii lăsându-l singur în calea semilunii, bătrânul Ştefan acceptă să le plătească tribut turcilor şi să-şi dea fiul, pe Alexandru, drept ostatec otomanilor. În 1492 Moldova plătea tribut sultanului iar documente din 1503 arată că ţara dădea turcilor 4000 de ducaţi.
 
 
Cetatea Albă, una dintre cheile Moldovei FOTO wikimedia.org(Bilhorod Dnistrovskyi)
 
De altfel, Moldova plătea jumătate din suma oferită de Ţara Românească, otomanilor. Mai mult decât atât, Ştefan îi însoţeşte pe turci într-o expediţie de pradă împotriva polonezilor, în anul 1498. Ştefan dorea să se răzbune şi pe invazia poloneză sfârşită cu bătălia de la Codrii Cosminului. „Ştefan nu s-a socotit însă răzbunat numai cu distrugerea armatei lui Ioan Albert, ci la năvălirea, prin nimic justificată, a acestuia a ţinut să răspundă şi el tot printr-o năvălire. Pe deasupra, a asmuţit împotriva lor şi pe turci. În mai 1498, aceştia năvălesc, sub comanda lui Bali-beg, comandantul Silistrei, în Polonia şi o pradă cumplit. Puţin după aceea, la 22 iunie, spune letopiseţul de la Bistriţa, intră şi Ştefan pe urmele lor”, scria Giurescu.
 
Ştefan a observat că turcii ofereau în schimbul închinării ajutor mai prompt decât principii creştinii. Când Moldova a fost atacată de polonezi, turcii au trimis imediat câteva detaşamente de sprijin. Ştefan a mai încercat după 1500 să-şi schimbe politica, trecând din nou în tabăra anti-otomană şi atacând trupe turceşti la pradă în Polonia sau incendiind cetăţile Chilia şi Cetatea Albă. Din nou, organizarea armatelor creştine a lăsat de dorit, iar Ştefan s-a văzut nevoit să rămână plătitor de tribut turcilor. De altfel, după experienţa de o viaţă cu armatele creştine, Ştefan şi-ar fi sfătuit urmaşii ca mai degrabă să aibă relaţii bune cu turcii, fiindcă sunt mai de încredere decât creştinii.
 
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
 
 
 
 
citeste totul despre: