Cum a trimis statul român aproape jumătate de milion de oameni la moarte. Umilirea soldaţilor români în cele două războaie mondiale

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Soldaţi din Primul Război Mondial FOTO Adevărul
Soldaţi din Primul Război Mondial FOTO Adevărul

În cele două războaie mondiale, soldaţii români au fost umiliţi de compatrioţi şi trimişi pe front slab echipaţi, cu arme proaste şi în unele cazuri conduşi de ofiţeri incapabili. Practic, zeci de mii de oşteni au fost trimişi la moarte, iar precupeţii şi politicienii au adunat averi şi recunoaştere publică pe spinarea lor.

Românii au participat la ambele războaie mondiale şi au lăsat pe câmpul de luptă zeci de mii de morţi. În ambele cazuri, şi în primul şi în cel de-al doilea război mondial, aşa cum arată documentele şi mărturiile vremii, oştenii români au fost trimişi la moarte total nepregătiţi, fără echipamente, fără muniţie suficientă sau adecvată şi fără o logistică satisfăcătoare. Participarea românilor la cele două războaie mondiale a fost marcată de adevărate dezastre militare. 

Şi totul, aşa cum arată aceleaşi documente şi mărturii, din vina corupţiei, nepotismului, a afacerilor necurate pe banii statului sau a ambiţiilor personale. Onoarea armatei române a fost salvată doar de eroismul soldaţilor simpli sau a unor tineri ofiţeri. Povestea umilirii şi trimiterii la moarte a soldatului român, cu bună ştiinţă, a fost spoită, după război, cu mare pricepere. Cuvântările patetice şi încărcate de un patriotism de carton, poveştile eroice, cuvintele mari au acoperit dezastrul în care armata română a fost târâtă în cele două războaie mondiale.

Cum a devenit armata română o sursă de îmbogăţire, iar Ministerul de Război un iarmaroc

Încă din timpul războaielor balcanice, adică cu un an înainte de izbucnirea Primului Război Mondial s-a pus problema echipării şi dotării armatei române. Politicianul Gheorghe Tătărăscu, scria după campania din Bulgaria în studiul „Relele organice ale armatei noastre”, că era nevoie de o retehnologizare a armatei româneşti. Pe scurt, era prost echipată, exista un decalaj de tehnologie militară între români şi ţările dezvoltate din Europe şi totodată suferea la capitolul logistică. ”Orice reformă, orice cheltuială de forţă sau de bani care nu ar duce direct sau indirect o împuternicire a armatei noastre constituie o reformă inutilă, o jertfă păgubitoare, o energie pierdută”, scria Tătărăscu. Abia după un an, odată cu izbucnirea Primului Război Mondial a început să existe o preocupare constantă pentru dotarea armatei române. Din vara lui 1914, creditele pentru armată au fost nelimitate. Mai apoi odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, în vara lui 1916, guvernul condus de Ion I.C. Brătianu a alocat până în 1917, Ministerului de Război, un buget de 115 milioane de lei. Totodată pe credit au fost luaţi peste 850 de milioane de lei, până în 1917.

 Au fost încheiate sute de contracte cu fabrici de armament din străinătate. Erau plătite sume importante pentru muniţie, arme şi chiar aparate de zbor, o inovaţie tehnică de ultim răcnet.  Totodată primul ministru Ion I.C. Brătianu spunea că a dat o mulţime de bani pe un soi de cantine mobile moderne, pentru „o supă şi hrană caldă” oferită soldaţilor. Aparent pentru armata română s-au făcut eforturi considerabile, iar aceasta, la prima vedere, părea o forţă competitivă, cel puţin în zona Balcanilor. În realitate totul era demagogie pură. Cu o iresponsabilitate crasă, pregătirea armatei române pentru război, a fost în mare parte transformată într-o uriaşă afacere. Precupeţii, oportuniştii, politicienii fără scrupule au făcut avere pe socoteala soldatului român, punând în pericol existenţa unei naţiuni întregi. Ministerul de Război era locul unde se făcea afacerile pe banii statului. Acolo se deschidea uşa către îmbogăţire pentru cei cu relaţii sus-puse sau dispuşi la tot felul de compromisuri.  La Ministerul de Război, se încasau comisioane, se trucau contracte şi se făcea cele mai bune afaceri, evident nu şi pentru armata română.

 ”Cu începutul anului 1915 s-au deschis într-adevăr pentru cei cu trecere la Guvern atâtea posibilităţi de îmbogăţire peste noapte prin exporturile şi importurile de favoare, prin furniturile armatei şi prin lucrări publice, încât numai cei tari de înger sau cei proşti nu s-au pricopsit”, scria Constantin Argetoianu.  Iar generalul Dumitru Iliescu, era cel care vămuia totul la Ministerul de Război. Nicolae Filipescu  un politician şi ziarist român, contemporan cu evenimentele spunea că generalul Dumitru Iliescu era un ”hoţ”, acuzându-l că Ministerul de Război, sub oblăduirea sa, se umpluse de afacerişti cu pile la Guvern şi în lumea politică. Evident politicienii încasau comisioane grase doar cu traficul de favoruri şi cu recomandările de rigoare. Filipescu explica şi cum funcţiona mecanismul şpăgilor şi traficului de influenţă pe seama armatei române. Pe scurt, pentru a obţine comisioane sau preţuri astronomice din bugetul statului erau tărăgănate diferite înţelegeri. Totodată erau acceptaţi la plată doar afacerişti agreiaţi şi recomandanţi de politicieni.   

Oamenii colonelului Rudeanu făcea oferte de aprovizionare cu armament şi muniţie. Înţelegerea era amânată până când reprezentanţii fabricilor de armament, evident din străinătate, înţelegeau că trebuie să plătească o şpagă grasă pentru a fi siguri că vor obţine contractul cu statul român. Nu lipseau nici intermediarii, care făceau şi ei bani mulţi din comisioane. Cel mai bun exemplu este ceea ce s-a întâmplat cu aprovizionarea armatei române, la capitolul cartuşe. Încă din 1914, o fabrică italiană de armament s-a oferit să facă o fabrică de cartuşe în România. Cartuşele urmau să fie fabricate la noi în ţară şi apoi vândute armatei române. Italienii au fost însă şicanaţi pentru a fi obţinute comisionele. Aceştia renunţă iar o firmă franceză de armament a plătit şpaga cuvenită şi a intrat în cărţi. Mai precis a primit un contract cu statul român. Evident cu o diferenţă la preţul pe mia de cartuşe, mult mai mare decât cel oferit de italieni. Asta însemna pagubă pentru statul român dar un câştig pentru cei care au intermediat afacerea. Nu au lipsit nici nepotismele în toată această poveste, iar afacerea toluenului, una dezastuoasă din punct de vedere financiar este grăitoare.

O armată dotată şi echipată în batjocură

Cum era de aşteptat, după atâtea afaceri şi învârteli, România a intrat în război mai nepregătită ca oricând. Soldaţii au fost trimişi la moarte, cu echipamente în batjocură. Statul român cheltuise sume uriaşe pentru echiparea armatei. Cu toate acestea banii au fost sifonaţi sau cheltuiţi iresponsabil pe lucruri de foarte proastă calitate. Conform rapoartelor oficiale din vara lui 1916, anului intrării României în război, soldatul român era perfect echipat. Realitatea a contrazis toate aceste rapoarte. Iată ce spunea D. Niculescu într-o şedinţă a Senatului despre încălţămintea oştenilor.  „Soldaţii noştri au intrat în război cu bocanci a căror talpă era lipită cu pap şi în mai puţin de două săptămâni erau improprii oricărui serviciu”, raporta într-o şedinţă a Senatului D. Niculescu.   Pe lângă bocanci şi celelalte elemente ale echipamentului erau fie de calitate foarte proastă, fie mediocră. La acel moment armata română era una dintre cele mai prost îmbrăcate armate ale Europei. Mesajul transmis populaţiei, de Vintilă Brătianu,ministrul de Război, este elocvent în acest sens. 

” Publicul este rugat a ne da rufe, haine, paltoane, ghete, căciului. ”, lansa acesta un apel populaţiei în 1916. Şi asta după ce statul cheltuise sume uriaşe pe echipamente.  Mai tragic este faptul că mulţi soldaţi români au fost trimişi pe front cu muniţie insuficientă şi arme stricate, fără artilerie grea. În urma unor controale de rutină s-a constatat că 40% din armamentul unui corp de armată nu putea fi utilizat. Pe scurt, au primit puşti stricate şi au fost trimişi pe front. Totodată deşi statul român a plătit antrenarea a 30 de piloţi militari la Băneasa cu peste 210.000 lei, aceştia nu au mai ajuns să zboare în timpul războiului. Totodată Ministerul de Război nu a cumpărat combustibil şi piese de schimb pentru avioane, dar în schimb a achiziţionat aparate de gimnastică pentru piloţi. Armata germană, de exemplu, dotată cu mitraliere şi artilerea grea dar şi cu o bună logistică, era net superioară armatei române. În legătură cu logistica, aceasta era dezastruoasă la români. Doctorul Niculescu, senator în perioada războiului vorbea despre dezastrul din spitalele de campanie româneşti. Operaţiile erau făcute pe viu, din lipsă de anestezic, iar feşele erau putrezite. 

Totodată s-a constatat că pansamentele erau septice, adică dacă soldatul scăpa rănit de pe front, murea cu siguranţă în spital. Şi în acest sector doctorul Niculescu denunţă afacerile dubioase pe seama dotării cu materiale sanitare a armatei române. Deasemenea hrana lipsea de multe ori, iar celebrele bucătării mobile ale lui Brătianu nu şi-au făcut apariţia. Iată cum descrie Ştefan Zeletin starea armatei române în retragere, flămândă şi prost echipată.   ”Când treceau trupele noastre printr-un sat nu mai rămâneau pe drum decât ofiţerii. Soldaţii năvăleau în case pe amândouă părţile. Unii cerşeau pe din faţă, în vreme ce alţii furau pe din dos”, preciza acesta. Situaţia echipamentului şi armamentului a fost salvată de misiunea franceză a generalului Berthlot care a asigurat dotarea armatei române dar şi instruirea adecvată a soldaţilor şi ofiţerilor. Totodată promisiunile regelui Ferdinand I, privind împroprietărirea, au ridicat moralul soldaţilor, iar onoarea armatei a fost salvată în anul 1917 de uimitoarele victorii de la Mărăşti, Mărăşteşti şi Oituz dar şi prin eroismul soldaţilor simpli. 

După trei decenii, aproape aceeaşi situaţie

Situaţia dotării precare a armatei române s-a repetat în timpul celui de-al doilea război mondial. De această dată armata română condusă de mareşalul Ion Antonescu lupta de partea Germaniei Naziste. Trupele româneşti au participat alături de nemţi la campania în est îndreptată împotriva URSS. Pe 22 iunie 1941 armata română pleca alături de nemţi către est. Prima parte a campaniei a fost de bun augur pentru români. Aceştia au reuşit să elibereze Basarabia şi Bucovina de Nord şi chiar au obţinut victorii importante. Totul a culminat cu  bătălia de la Odessa de pe 18 august-16 octombrie 1941,  o mare victorie românească, dar plătită scump cu peste 98.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi. De altfel, România îşi atinsese parţial obiectivul. A recuperat Basarabia şi Bucovina de Nord şi, mai mult decât atât, a mai adăugat la teritoriu. 

La 30 august 1941 printr-un acord româno-german, semnat la Tighina, România ocupa teritoriul dintre Nistru şi Bug, denumit Transnistria. Sfidând orice raţionament şi chiar sfaturile unor militari, a oamenilor politici, a diplomaţilor şi chiar a reprezentanţilor Marilor Puteri, Antonescu decide să facă o mişcare sinucigaşă pentru armata română. Pe scurt, continuă ofensiva dincolo de Nistru alături de armata germană. A fost considerată o mişcare total iresponsabilă în condiţiile în care armata română nu era echipată pentru a face faţă războiul din stepă. Nici nu era dotată cu armament greu, cu tancuri, şi nici cu logistica necesară unui război în inima Rusiei. Antonescu s-a apărat spunând că a mers pânp la capăt cu Hitler pentru a obţine Transilvania de Nord-Vest dar şi pe principiul că o forţă militară care nu a capitulat(URSS) nu putea fi considerată învinsă . ”Din punctul de vedere al desfăşurării operaţiilor militare, oprirea pe un aliniament — în speţă Nistrul — înainte ca inamicul să fi fost înfrânt sau să manifeste intenţia de a cere pace era o imposibilitate de ordin strategic. 

La procesul său din 1946, Antonescu avea să citeze exemplul romanilor, care nu s-au mulţumit cu înfrângerea lui Hannibal, ci au mers în Africa pentru a distruge Cartagina, şi cel al lui Alexandru I, victorios asupra lui Napoleon în Rusia, dar care avea să-şi ducă, apoi, armatele până la Paris”, preciza Florin Constantiniu în ”O istorie sinceră a poporului român”. Chiar şi aşa, decizia lui Antonscu a fost un adevărat dezastru pentru armata română, o decizie care a dus la un adevărat măcel. Nemţii nu i-au dat lui Antonescu echipament necesar pentru lupta în stepele Rusiei şi mai ales contra armatei ruseşti de tancuri. Chiar şi aşa liderul român şi-a aruncat armata în luptă, fără echipament de iarnă, într-un adevărat iad îngheţat. Soldaţii au fost lipsiţi de echipament complet de iarnă. Nu au avut şube, îmbrăcăminte şi mănuşi. Rufăria a lipsit complet la mare parte din soldaţi”, se arăta într-o anchetă desfăşurată după înfrângerea catastrofală de la Cotul Donului şi citată de revista ”Historia”. Efectiv soldaţii români au fost lăsaţi să îngheţe în stepă. Mai mult decât atât au fost trimişi la luptă fără echipament anti-tanc, absolut necesar la aceea vreme şi contra unui inamic care se baza pe forţa tancurilor. 

„La Armata 3 existau 48 de tunuri antitanc de 75 mm, ceea ce însemna o piesă la 3-4 km de front, în condiţiile în care inamicul a atacat cu 12 tancuri pe km de front, iar Armata 4 avea 24 piese de 75 mm la un front de 250 km, ceea ce însemna un tun la 10 km de front”, scriau  Mihail Vasile-Ozunu şi Petru Otu în cartea „Înfrânţi şi uitaţi. Românii în bătălia de la Stalingrad“, apărută în 1999 la Editura Ion Cristoiu. Evident că în aceste condiţii a urmat măcelul. Îngheţaţi, de multe ori flămânzi şi neputincioşi în faţa artileriei şi a ofensivei ruseşti, susţinută cu tancuri, românii au capotat. Au pierit pe capete la Stalingrad, la Cotu Donului, în Stepa Calmucă. Nimenu nu s-a interesat de soarta celor care au murit la Cotu Donului. Cadavrele lor au îngrăşat stepa, după ce au fost trimişi la moarte, fără armament adecvat. Iată ce mărturisea Radu Mărculescu, sublocotenent în Armata a 3-a distrusă în bătălia de la Cotul Donului, despre lupta soldatului român cu mulţimea de tancuri sovietice. 

”Singura soluţie era să atacăm cu echipele noastre de Vânători care erau constituite deja şi antrenate să arunce sub şenile pachete cu grenade. Erau create trei echipe. Fiecare din noi îşi avea echipa lui. Ţinând seama de ceaţă şi de lanul înalt de secară prin care tancurile trebuiau să evolueze, şi ajutaţi şi de puţin noroc, era cu putinţă să ne apropiem nevăzuţi de car şi cu grenadele noastre să-i distrugem şenilele. Apoi un bidon cu benzină aprinsă sub motor l-ar fi scos definitiv din luptă. Era o soluţie disperată, plină de riscuri, mai ales la un atac simultan de mai multe tancuri, care s-ar fi putut apăra reciproc. Dar altă soluţie nu era”, precizează acesta în „Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică“, citat şi de Ion Cristoiu în articolul ”Stalingrad: Românii dădeau cu ciocanul în tancurile ruseşti ca să le oprească!” din revista Historia. Totodată armata română a suferit şi la capitolul conducere. O parte a ofiţerilor şi a subofiţerilor erau slab pregătiţi sau pur şi simplu nu făceau faţă războiului. Cel puţin asta dă de înţeles un comandant german. Este vorba despre generalul Hans Speidel care  a răspuns la întrebarea pusă de un jurnalist „Care au fost cele mai bune trupe ale Axei în afară de germani? Finlandezii, croaţii, ungurii?", spunând că „Niciunul din aceştia. Românii. Daţi-le şefi buni şi nu veţi găsi trupe mai bune". De altfel soldatul român simplu, era considerat curajos, rezistent şi bun în luptă. Cu toate acestea în ambele războaie mondiale a fost trimis la luptă prost echipat şi dotat.

Vă mai recomandăm:

Consecinţele suspendării şefului Statului Major asupra Armatei

Ministerul Apărării a trimis Preşedinţiei o plângere în care se cere anularea decretului de prelungire a mandatului şefului Statului Major, Nicolae Ciucă

Botoşani



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite