Cele mai mari defecte ale poporului român descrise de străini: habotnici, înapoiaţi, violenţi şi beţivi. „Ei n-au mai multă religie decât vitele lor“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Despre românii din veacurile trecute au scris zeci de cărturari din ţările Occidentului. Aceşti călători educaţi au lăsat mărturii valoroase despre felul de a fi, despre ocupaţiile şi năravurile locuitorilor Ţării Româneşti, Moldovei sau Transilvaniei. În scrierile acestora românii sunt prezentaţi fie în culori vii, fie în tonuri sumbre, în funcţie de experienţele avute de aceşti călători cu poporul nostru.

Românii secolelor trecute au fost masiv idealizaţi mai ales în perioada comunistă. Au fost de multe ori prezentanţi ca nişte strămoşi care duceau o viaţă pastorală sau sătească idilică, în armonie cu natura. Aceasta a fost de altfel şi imaginea satului românesc promovată în cadrul curentului romantic din secolul al XIX lea şi naţionalist de la sfârşitul secolului al XIX lea şi perioada interbelică. O imagine vie însă a poporului român în Evul Mediu este oferită de cărturarii Occidentali, veniţi în Principatele Române. 

Aceştia au făcut cunoştinţă cu românii în diferite circumstanţe şi au lăsat mărturii preţioase, despre felul în care ne vedeau ceilalţi. Mărturiile rămase în jurnale, cronici sau rapoarte prezintă o societate românească, habotnică şi cutumiară dar paradoxal puţin religioasă în esenţă, îndreptată către viciul beţiei, relativ înapoiată dar plină de ospitalitate şi cu oameni harnici. 

O societatea superstiţioasă, bigotă şi înapoiată

Nu de puţine ori călătorii din vestul Europei au descris poporul român ca foarte superstiţios, chiar habotnic şi înapoiat. Chiar la mijlocul secolului al XIX lea, călători francezi de exemplu sunt uluiţi de faptul că în locul medicinei, ţăranii, care formau majoritatea populaţiei, se bazau pe leacuri şi farmece tipic medievale. În locul medicilor calificaţi, românii se bazau pe ritualuri ale preoţilor şarlatani. „Preotul sfinţeşte în faţa voastră o fiolă de ulei, nu contează calitatea, în care înmoaie o hârtie pliată în mod misterios, şi vă agaţă această hârtie pe cap, cu şapte fire de păr luate de pe frunte. În mai puţin de trei săptămâni, datorită remediului, coşmarul nocturn, chiar şi cel mai îndărătnic, încetează în totalitate(...)Superstiţioşi şi fanatici, indiferent de calitatea, poziţia şi vârsta lor, românii, bărbaţi şi femei, cred încă în apariţii, în spirite bune sau rele, în revelaţii misterioase, în viziuni, într-un cuvânt în şarlatanism. 

Ei cred şi se tem şi rămân în credinţele şi temerile lor fără a vrea să găsească principiul şi să-l combată. Obscuritatea le convine mai mult decât lumina zilei”, scria Eugene Stanislas Belanger, un scriitor francez care a vizitat Principatele Române la mijlocul secolului al XIX lea. În acelaşi veac în care Vestul civilizat beneficia de medici profesionişti şi spitale, românii se bazau pe apa sfinţită pentru a alina durerile dar şi pe forţa binefăcătoare a preoţilor. ” Este imposibil ca ţăranii să primească, atunci când sunt bolnavi, îngrijiri medicale. Când este bolnav ţăranul nu are decât apă şi rugăciunile preoţilor, adică apa de Coran a musulmanilor.”, relata medicul francez Joseph Caillat.

De altfel românii, spun călătorii străini erau foarte superstiţioşi. Mai mult decât superstiţioşi decât religioşi spunea  Ignaz von Born un geolog austriac care a servit inclusiv drept consilier la Curtea Imperială. ”În ce priveşte religia, nu prea ştiu ce să va spun, totuşi ei mărturisesc că fac parte din cei pe care noi îi numim graeci Ritus non Unitorum. Dar, de fapt, ei n-au mai multă religie decât vitele lor; afară de posturile lor repetate care se întind aproape de jumătate de an şi care sunt atât de stricte că nu îndrăznesc să mănânce deloc nici came, nici ouă, nici lapte, abia dacă mai au vreo idee şi de alte îndatoriri religioase. Dar, postul acesta, ei il ţin cu atâta sfinţenie, încât nimic nu-i poate face să-l uşureze sau să-l întrerupă, chiar dacă nesocotesc toate celelalte legi divine sau umane. Un tâlhar nu-şi va îngădui să se înfrupte împotriva acestei abstinenţe şi nici nu-şi va dezmierda nevasta sau pe a altuia de teamă că Dumnezeu nu i-ar mai binecuvânta isprăvile sale. Riturile sau ceremoniile acestui popor aduc mai mult cu păgânismul decât cu religia pe care o marturisesc ei(...) O eclipsă de soare este o luptă între vârcolaci şi Soare, de aceea, îndată ce văd acest fenomen, fac zgomot şi împuşcă mereu, pentru a alunga pe aceşti vârcolaci care, dacă ar învinge şi ar mânca Soarele, ar arunca lumea într-un întuneric veşnic.”, preciza vienezul.

Cu un secol înaintea lui Ignaz von Born, americanul James Oscar Noyes, medic la curtea sultanului, remarca aceleaşi lucruri. Până şi tâlharii, deşi duceau o viaţă plină de fărădelegi, respectau cu sfinţenie postul. Nimeni nu se abătea de la el.  

„Abstinenţa din zilele de post este atât de aspră încât nu poţi cumpăra, cu aur, nici măcar o cană de lapte. Vasile, celebrul tălhar român, după ce ucisese într-o vinere o întreagă familie şi-i jefuise locuinţa, a fost şocat să vadă pe unul din banda sa lingând o farfurie care conţinuse unt. "Păgânule!, a strigat el, dându-i o cumplită lovitură celui ce încălcase postul, nu ai tu nicio frică de Dumnezeu?”, scria americanul. De altfel preoţii şi înaltul cler aveau o influenţă covârşitoare. Ei erau judecători în multe pricini şi aveau privilegii importante. Această realitate este descrisă şi de călătorii străini, culmea în plină eră modernă.  ”Dintre toţi privilegiaţii, preoţii formează clasa cea mai bogată a populaţiei. Nu numai că au locuri în Divan şi au însemne de onoare, dar nu plătesc niciun impozit împovărător sau ceea ce plătesc este atât de simbolic, că nici nu se poate vorbi de aşa ceva. De asemenea, proprietăţile şi veniturile lor sunt dintre cele mai importante”, scria acelaşi Belanger în secolul al XIX lea. 

Înclinaţi către băutură şi scandal

Un alt aspect care i-a impresionat negativ pe vizitatorii străini a fost aplecarea românilor către băutură. Celor din zonele extracarpatice le plăcea să cinstească mult vin, iar celor din Ardeal, ţuică. Călătorii străini spun că românii găseau orice prilej pentru a consuma alcool. ” Ei beau peste măsură; primul pahar este în sănătatea lui Dumnezeu, al doilea în sănătatea voievodului, al treilea în a sultanului, al patrulea în sănătatea tuturor bunilor creştini, în care nu ne cuprind şi pe noi, al cincilea îl beau pentru pace, iar la şaselea încep să-l închine pentru cei de faţă, cu mari ceremonii şi cu urări de mântuire, sănătate, drum bun şi întoarcere bună, de împlinire a dorinţelor”, preciza Pierre Lescalopier, un magistrat al Parlamentului francez din 1550, citat în lucrarea ”Firea românilor” sub coordonarea lui Daniel Barbu. 

Despre pasiunea pentru vin a românilor vorbeşte şi Frederich Bauer, un neamţi angajat în armata rusă în secolul al XVIII lea. Acesta a participat la războaiele ruso-turce din această perioadă şi a vizitat şi Principatele Române. Iată ce spunea despre locuitori. ”Foarte rar se aude vorbindu-se în Ţara Românească despre omor, furt sau alte crime îngrozitoare. Locuitorilor de aici le e destul de drag vinul, sunt leneşi şi zgârciţi, dar altfel, sunt oameni destul de cumsecade.”, scria Bauer. Totodată bărbaţii români din Ardeal l-au impresionat negativ şi pe Adalbert Krickel, un topograf care a  ajuns în comunităţile româneşti de aici în secolul al XIX lea. Neamţul spunea despre ei că sunt brutali şi înclinaţi spre beţie. 

” Mă abţin să judec indolenţa, brutalitatea şi nepăsarea bărbaţilor. Doresc să spun doar atât, că părul lor încâlcit, ochii lor mici şi sfredelitori, modul lor bănuitor de gândire, înclinaţia lor spre băutură şi lipsa oricărei educaţii îi aşează destul de jos în raport cu alte popoare, în ceea ce priveşte nivelul de educaţie. Rar am văzut un român fără un ciomag ca lumea în mână şi fără un brâu în care să se afle câteva cuţite”, preciza Krickel.

Oameni ospitalieri, buni războinici şi cu femei frumoase

Dincolo de aceste defecte, călătorii străini au descoperit şi numeroase calităţi românilor din trecut. Mai precis au fost impresionaţi în primul rând de ospitalitatea ardelenilor, moldovenilor şi muntenilor. ” Sunt oameni foarte darnici, prietenoşi şi veseli. Au pâine din belşug, atât pentru bogaţi, cât şi pentru sărmani”, scria Evlia Celebi, un mare călător turc al veacului al XVII lea, după ce a poposit în Moldova. La rândul său austriacul Johann Friedel în acelaşi veac scria în aceeaşi termeni despre români. ” Când ne îmbiau pomii roditori, încărcaţi cu fructe frumoase proaspete, lovindu-ne aproape în cap cu crengile lor, să rupem câte ceva din ei, ţăranul se uită de departe la noi şi ne aducea zâmbind rachiu, brânză, mălai şi lapte, oferindu-ne aceste daruri cu cea mai mare prietenie. Când voiam să ne culcăm pe paie ca să dormim, românca ne ruga să ne odihnim în patul ei, veghind cu bărbatul ei lângă focul din vatră. 

Cu un cuvânt, prietene, am găsit aici oameni astfel cum îi creează, dacă îmi este iertat să mă folosesc de această comparaţie, numai natura-mamă, adică naturali, nestricaţi şi mulţumiţi”, scria acesta în cartea-jurnal ”Călătorie pe Dunăre”. Un alt vizitator al regiunilor locuite de români a fost şi Christopher Seipp, directorul Teatrului din Bratislava. Acesta a istorisit o întâmplare petrecută în Banat care arată mult caracterul românilor. ”De pildă, am rămas într-o duminică seară, pe vreme rea, cu diligenţa împotmolită în noroi la o milă de Timişoara. Orice rugăminte la ţăranii germani ce treceau pe drum a rămas zadarnică. Din fericire, au venit atunci câţiva români, care, de cum s-au uitat, fără multă vorbă, s-au şi apucat de treabă cu chiote sălbatice şi ne-au scăpat de primejdia de a petrece noaptea în băltoacă“,scria aceasta. 

Totodată călătorii străini spun despre bărbaţii români că erau voinici şi buni luptători. ”Muntenii şi moldovenii sunt bine legaţi, chipeşi, buni ostaşi”, preciza şi Philippe Le Masson du Pont, un francez aflat în serviciul regelui polonez Jan Sobieski. În special moldovenii sunt apreciaţi pentru calităţi ostăşeşti deosebite, războinici greu de înfrânt şi cu un curaj nebunescu. ”Oamenii sunt de felul lor şireţi, cu trupul înalt şi vârtos şi sunt cruzi în război. Sunt înarmaţi cu suliţe foarte lungi, cu scut şi cu sabie încovoiată, arme îndeosebi turceşti. Câţiva folosesc buzdugane de fier şi cei mai mulţi securea. Se încaieră la luptă cu atâta îndrăzneală, cu atâta dispreţ de duşman şi încredere în sine încât cu puţine forţe au bătut adeseori, chiar oştiri puternice de ale vecinilor lor. 

Au fost supuşi de tuci mai mult din faptul că erau slăbiţi de dezbinările dintre ei decât înfrânţi în luptă”, scria Antonio Maria Graziani în secolul al XVI lea despre români. Totodată femeile românce erau în mod deosebit apreciate. Iată ce spunea Edouard Grenier,un francez venit în Principatele Române acum 200 de ani. ” Toate femeile erau frumoase, chiar cele ce erau mame şi bunice, căci erau şi bunicele la bal. Acestora le rămânea ceva, un nu ştiu ce măreţ, în veştejirea trăsăturilor care te silea să te gândeşti: «Cât de frumoasă a trebuit să fie aceasta!» Cel mult trei-patru chipuri neplăcute: asta nu se vede la Paris”, preciza acesta.

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:

Ţeapa secolului pentru România. Cum i-au escrocat afaceriştii nemţi pe valahi cu prima lor reţea de cale ferată

Când şi unde s-a format cu adevărat poporul român. Misterul apariţiei „rumânilor“ pe actualul teritoriu al ţării

Botoşani



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite