Cei mai ucigători războinici ai Evului Mediu. Trăiau după un cod strict şi aveau săbii care tăiau un om în două

În Extremul Orient, în Japonia, s-a dezvoltat acum 1.000 de ani o castă de războinici cu principii aparte şi o tehnică militară personală greu de egalat. Deşi proveneau din rândurile nobilimii, misiunea lor era de a-i servi cu loialitate şi cu o disciplină de fier pe liderii militari.

De-a lungul istoriei, pe tot globul s-au dezvoltat caste de războinici de elită. Luptători antrenaţi şi super-specializaţi doar pentru a purta război şi pentru a-şi distruge cât mai eficient inamicul. Fie că a fost vorba de războinicii spartani sau legionarii romani în antichitate, fie despre cavaleri şi temuţii vikingi în evul mediu, războinicul de elită a servit drept model dar şi sursă de inspiraţie literară, muzicală sau plastică. Din rândurile acestor războinici de elită se distinge în mod special un adevărat maestru al războiului. 

Este vorba despre samurai, luptătorul suprem al Evului Mediu asiatic, bine antrenat, echilibrat fizic şi moral, dar mai ales disciplinat. Samuraii reprezintă şi astăzi pentru mulţi un adevărat exemplu de conduită în spiritul onoarei, al priceperii militare dar şi al moralităţii ireproşabile. Aceşti seniori ai războiului din Asia, care fascinează de 1.000 de ani, îşi au de fapt originile într-o societate anarhică, dezbinată şi măcinată de războaie. Dincolo de codurile de onoare după care se ghidau, samuraii, aşa cum arată o serie de specialiştii, au fost într-o oarecare măsură maşini perfecte de ucis folosite în scopuri personale de puternicii vremurilor. 

Războinicul suprem născut în anarhie şi război

În Japonia secolului al XVII lea, nobilimea militară, războinicii numiţi samurai erau clasa privilegiată a societăţii japoneze. Erau singurii luptătorii cărora şi se permitea să poarte două săbii şi totodată aveau numeroase drepturi. Propriu-zis reprezentau elita nobiliară şi războinică japoneză. Aceste privilegii şi acest statut special al samuraiului, războinicul nobil, în societatea japoneză avea să fie menţinut până în secolul al XIX lea. Între statutul înalt şi etimologia acestui rang militar şi nobiliar există o discrepanţă. Mai precis, în japoneză cuvântul samurai derivă din verbul saburau care însemna de fapt ” a servi”. Şi asta fiindcă iniţial această elită militară, nu era decât o forţă armată în serviciul unui nobil. Propriu-zis samuraii s-au născut ca şi castă militară într-o perioadă delicată a istoriei japoneze. Mai precis, samuraii s-au ridicat în timpul guvernării imperiale Heian în secolul al XI lea dHR.

 Era o perioadă când Japonia era condusă de un mikado (n.r.împărat) asistat de o nobilime de curte. Era o guvernare slabă fără autoritate în teritoriu. Nu avea nici măcar forţă militară sau poliţienească pentru a deţine controlul provinciilor. Tocmai de aceea nobilii locali, din provincie au angajat bande de războinici, unii chiar din rândurile ţăranilor pentru deţine controlul. Acesta bande războinice erau echipate pe socoteala seniorului medieval şi acţionau la comanda acestuia. Tocmai de aceea samuraiul era de fapt un servitor înarmat în serviciul nobilului. Cu aceste bande războinici nobilimii îşi consolidau puterea, intimidau vecinii, chiar atacau pe seniorii vecini. Mai mult decât atât supuneau rămăţiţele unei ţărănimii independente autohtone. Cine avea bande de samurai mai numeroase reuşea să deţină control.

 Tocmai de aceea guvernul japonez şi împăratul deţinea un control formal asupra acestor seniori care aveau la dispoziţie armate în toată regula. În acestă perioadă anarhică nobilii stăpâni ai samurailor numiţi daymio controlau în special orezării întinse, culturi pe care se baza mare parte a economie agrare locale. Cele mai puternice grupări de samurai aparţineau acelor daymio care controlau orezările din jurul oraşului Tokyo, de astăzi. La începuturi samuraii erau departe de războinicul de elită, legendar şi privilegiat al secolului al XVII lea. Erau pur şi simplu războinici care se vindeau celui care oferea mai mult sau seniorului mai puternic care în acest fel le garanta condiţii mai bune dar şi pespectiva unor campanii militare dese şi fructoase. Aceştia foloseau o largă paletă de arme de la săbii până la suliţe şi arcuri. 

Un războinic de elită şi un cod al onoarei unic

Cu timpul însă aceste bande războinice s-au specializat. Propriu-zis conflictele dese au creat o elită militară, cu un stil războinic aparte îmbunătăţit de la un deceniu la alatul. Practic războiul a devenit singura meserie a acestor samurai. Mai mult decât atât, priceperea lor războinică a făcut ca aristocraţia de curte să fie înlocuită, inclusiv în palatul imperial cu această elită războiniciă. A fost trecerea de la luptătorul mercenar, rătăcitor la războinicul de elită intrat în rândurile micii nobilimii japoneze. Samuraii au început să deţină la rândul lor proprietăţi, în special sate de mici dimensiuni, de unde obţineau venituri. Erau practic, echivalentul feudal al cavalerilor din apusul Europei. Samuraii şi-au dovedit valoarea militară în primul mare război civil care a răvăşit Japonia din a doua jumătate a secolului al XII lea. În aceea perioadă două clanuri de feudali japonezi au atins apogeul puterii lor. Era vorba despre clanurile Minamoto şi Taira. 

Ambele aveau un număr însemnat de samurai şi au luptat pentru putere atât între ele cât şi cu guvernul central. În cele din urmă clanul Minamoto a câştigat şi a preluat frâiele puterii în 1192. În acel moment ca şi conducător de facto al Japoniei a fost ales Shogun-ul, un comandant militar suprem. Forţa acestuia se baza evident pe samurai. Totodată pentru a controla energia războinică a noi categorii militare de elită a Japoniei a fost elaborat un cod al onoarei, pe care orice samurai era obligat să-l urmeze. Se numea bushido şi era un sistem moral prin care samuraiul se obliga să fie loial, până la moarte, seniorului său, să fie supus şi recunoscător părinţilor săi, să urmeze o disciplină severă, să fie tolerant cu cei din rangurile inferioare, să dovedească mărinimie faţă de inamicul învins, să se ferească de egoism şi de patimi şi să respecte cu sfinţenie adevărul şi onoarea. 

Aceste reguli stricte, fără să fie încă centralizate într-un cod oficial al onoarei erau respectate cu sfinţenie încă din această perioadă de samurai. De altfel acest cod etic şi moral a transformat samuraiul într-un războinici nobil de elită. Antrenamentul fizic, abstinenţa, curăţenia morală şi disciplina severă l-au transformat într-o maşină de război eficientă. Pe lângă toate acestea samuraii au adoptat şi principiile confucianismului. Bushido va deveni doctrina oficială a samuraiului în perioada de pace, din timpul stăpânirii clanului Edo, în secolul al XVI lea. Din acel moment samuraiul va deveni nu doar un războinici ci şi un mecena protector al artelor şi al ştiinţelor dar şi un adept al ritualurilor tradiţionale japoneze. 

Epoca de aur a samurailor

Aceşti războinici de elită vor cunoaşte apogeul şi cristalizarea între secolele XIV-XVI atunci când Shogunatul condus de clanul Kamakura pierde controlul în favoarea unei familii rivale de samurai, numită  Ashikaga. Capitala este mutată la Kyoto dar Ashikaga se dovedesc incapabili să controleze provinciile aşa cum au făcut-o cei din clanul  Kamakura. În acel moment toţi daimyo( n.r. seniori) locali au început să-şi manifeste tendinţele autocratice. A fost o periadă de anarhie şi război intern cumplit. Seniorii se luptau între ei, iar samuraii erau elementul cheie. A fost de altfel o perioadă de aur a acesti războinici de elită, care se vor perfecţiona în arta războiului până aproape de desăvârşire. A fost perioada când s-a născut de fapt samuraiul clasic, aşa cum a rămas el cunoscut posterităţii atât în literatură dar şi mai târziu în cinematografie. 

Samuraiul era cel care făcea regulile jocului, o adevărată eră a războinicilor. Abia în anul 1600 clanul Tokugawa, reuşeşte să câştige puterea supremă şi să se proclame shoguni. Erau atât de puternici încât au reuşit să supună pe toţi seniorii locali realizând un sistem birocratic în oraşul Edo, numit din aceea perioadă Tokyo. A fost momentul când samuraii au devenit o clasă nobiliară privilegiată dar şi perioada în care codul Bushido a devenit doctrina oficială a samurailor mai ales prin scrierile lui Masanobu Kosaka. Samuraiul era deja războinicul suprem al Asiei. Seppuku era moartea ritualică atunci când samuraiul suferise o dezonoare. Mai ales era vorba de o înfrângere ruşionoasă sau de un derapaj comportamental scandalos. Practic samuraiul folosea un pumnal special pe care îl introducea în pântece, în zona ombilicului şi îşi spinteca intestinele. Un asistent îl decapita. 

Armele de elită, ale unui războinici de elită

Samuraii, mai ales începând cu anarhia secolelor XIV lea-XV lea, locuiau în castele de piatră,tipice însă arhitecturii asiatice japoneze, cu renumitele pagode în spatele zidurilor. Era centrul puterii seniorului samurai, unde erau concentraţi şi alţi samurai, de rang inferior care-l serveau. Ca orice războinic de elită samuraiul era apărat în luptă de o armură specială făcută iniţial combinând modele de armură din China şi Coreea. Armura samuraiului era făcută din plăci lamelare prinse între ele şi care acopereau tot corpul. Era o combinaţie de metal, piele şi părţi din mătase. Dou era platoşa care apăra pieptul şi spatele. Kuzasuri era partea făcută din metal şi piele care atârna pe parte din faţă şi spate a părţii inferioare a pântecelui şi partea superioară a picioarelor. Sode, era partea armurii care proteja umerii iar haidate erau apărătorile pentru şolduri şi coapse, făcute din material textil gros şi bucăţi mici de metal. 

Erau totodată părţi complicate din zale şi material textil care protejau gâtul şi încheieturile. Nu în ultimul rând samuraiul aveau mănuşi lungi, peste cot făcute din material textil gros acoperite cu metal. Capul era apărat de kabuto, un coif făcut din fâşii numeroase, de la 3 la 100, concomitente din metal şi piele. Coifurile aveau forme special, cu măşti hidoase pentru a impresiona adversarul. Coiful era împodobit cu pene sau cozi de cal, plus alte ornamente din metal. Armura samurailor călare diferea de ceea a infanteriştilor. Totodată erau samurai specializaţi în arta mânuirii arcului călare. Arma cea mai importantă a samuraiului, era sabia. 

Se numea katana şi era un simbol al puterii şi statutului samuraiului. Era o sabie specială cu o simbolistică războinici şi religioasă în acelaşi timp făcut dintr-un oţel special numit ”tamahagane”. Doar puţini meşteri fierari ştiau să facă o katana. Forjarea lamei de katana putea dura zile întregi. Erau pur şi simplu mai multe bare de metal sudate prin forjare, de mai mulţi artizani. Rezulta o lamă suplă, lungă, puţin curbă, care avea un mâner simplu şi drept. Putea fi folosită cu două sau cu o singură mână. Era capabilă să amputeze membre, capete la o singură lovitură. Se presupune că putea tăia un om în două, cu o singură lovitură precisă, executată de un samurai. 

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:

VIDEO Tehnica „îmbăierii în pădure“. Cum combat japonezii stresul de peste 35 de ani

Dieta japoneză rapidă, eficientă dacă vrei să slăbeşti