Adevăratul motiv pentru care a fost decapitat Constantin Brâncoveanu. Era considerat de toate marile puteri ale Europei un făţarnic
0
Dincolo de sfârşitul apoteotic, încărcat de mitologie creştină, apusul domnitorului Constantin Brâncoveanu a fost hotărât cu mult timp înainte şi nu pe considerente religioase. Voievodul muntean îşi făcuse un renume de trădător în faţa marilor puteri, care au contribuit tacit la uciderea sa. Dorinţa de a-şi păstra tronul cu orice preţ, dar şi averea uriaşă i-au grăbit sfârşitul.
Pe data de 15 august 1714, ultimul mare domnitor român din Evul Mediu, Constantin Brâncoveanu, îşi pierdea viaţa, decapitat de turci pe malul Bosforului. Înainte de a muri, Brâncoveanu, în vârstă de 60 de ani, îşi vedea cei patru fii dar şi ginerele, Enache Văcărescu, decapitaţi. Supliciul, dar şi execuţia Brâncovenilor este descrisă detaliat de cronicarii vremii, care au asistat la tragedia familiei munteneşti.
Brâncovenii decapitaţi în doar 15 minute
În anul 1714, în Săptămâna Patimilor, Brâncoveanu este mazilit de turci şi dus la Istambul. Acolo sunt închişi la Edikule, temniţa celor şapte turnuri, o închisoare cumplită. Sunt torturaţi până la sfârşitul lui iulie, când le este hotărâtă soarta. Chiar în ziua în care Brâncoveanu împlinea 60 de ani, pe 15 august, de „Adormirea Maicii Domnului” începe execuţia.
Participa în primul rând sultanul Ahmed III, aşezat într-un foişor aurit, dar şi toţi ambasadorii marilor puteri europene, inclusiv ai Angliei, Franţei, Imperiului Habsburgic şi Veneţiei. Prizonierii au fost purtaţi desculţi şi doar în cămăşi prin tot oraşul, fiind umiliţi pe străzile marii capitale otomane. Sunt aduşi la eşafod, unde sunt aşteptaţi de călău. Reprezentantul veneţian, Andreea Memno, este şi cel care va descrie amănunţit moartea voievodului într-o scrisoare către dogele Republicii Veneţiene.
Istoria a consemnat că Brâncoveanu a murit demn, fără să renunţe la credinţă şi şi-a îndeamnat şi fii să moară ca nişte prinţi. Este confirmată şi legendara propunere a sultanului de a trece la islam în schimbul vieţii.
„Înainte de a se ridica securea asupra capului lor fură întrebaţi dacă voiesc să se facă turci şi atunci vor fi iertaţi. Glasul cel înăbuşit de credinţă al bătrânului Brâncoveanu răsună şi zise înspăimântat de această insultă: «Fiii mei! Iată, toate avuţiile şi tot ce am avut am pierdut. Să nu ne pierdem însă şi sufletele! Staţi tare şi bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seama de moarte»", se arată în raportul veneţianului Andreea Memno.
Rând pe rând Brâncovenii au fost decapitaţi. Primul a fost ginerele, Enache Văcărescu, apoi Constantin, Ştefăniţă, Radu şi Mateiaş.
Cel mai mic dintre fii, care avea doar 16 ani, ar fi avut un monument de slăbiciune şi ar fi fost gata să treacă la islam. Un alt cronicar, Maria del Chiaro, spune însă că a fost convins de tatăl său să moară creştin. „Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să ne salvăm sufletele noastre şi să ne spălam păcatele cu sângele nostru”. În doar 15 minute, familia pe linie bărbătească a Brâncovenilor a fost distrusă.
Martiriul Sfinţilor Brâncoveni; frescă din paraclisul mănăstirii Sâmbăta de Sus FOTO manastirea-sireti.md
Cadavrele lor au fost aruncate în Bosfor, iar capetele înfipte în pari, timp de patru zile, în faţa Seraiului. Deşi a fost popularizată ideea unui martiriu creştin, Brâncoveanu a fost ucis însă din alte motive, iar purtarea demnă de la final trebuie să fi contrariat pe demnitarii străini, convişi că Brâncoveanu, aşa cum îl cunoşteau, ar fi trecut şi la Islam doar pentru a-şi păstra domnia. De altfel, uciderea domnitorului muntean a avut loc cu acordul tacit al tuturor marilor puteri europene, care s-au simţit jucate pe degete de Brâncoveanu.
Capetele de acuzare
Procesul lui Brâncoveanu, nu a fost ad-hoc sau inexistent, după cum s-a crezut. Otomani au formulat nu mai puţin de nouă capete de acuzare, cu probe. Acestea au fost prezentate şi ambasadorilor străini. Astfel, Constantin Brâncoveanu a fost acuzat de:
„Întâiul. Că întreţinea corespondenţă secretă cu Împăratul Austriei, cu Moscova, cu Polonia şi cu Republica Veneţiei, cărora procura informaţii privitoare la turci.
Al doilea. Că împăratul Leopold, prin diploma dată la Viena in 30 Ianuarie 1695, declara în toată forma pe Brâncoveanu cu succesorii săi în linie bărbătească, ca Prinţ al Sf. Imperiu Roman, pentru serviciile însemnate aduse Maiestăţii Sale Chesariene.
Al treilea. Că, pentru acumulare de considerabile averi, a sărăcit ţara prin grele asupriri şi impozite, neaflătoare pe timpul predecesorilor săi.
Al patrulea. Că, sub pretextul de a schimba aierul, locuia 9 până la 7 luni la Târgovişte, aducând prin aceasta pagube, atât supuşilor săi cât şi traficului din Bucureşti, şi aceasta pentru a putea mai uşor fugi, într-o bună zi, cu toată familia şi bogăţiile sale în Transilvania.
Al cincilea. Că a cumpărat multe moşii, pe una din ele pregătindu-se chiar clădirea unui mare palat.
Al şaselea. Că a depus sumi mari, nu numai la Viena, dar şi la Veneţia, ţinând agenţi în ambele aceste locuri.
Al şaptelea. Că fuga lui Toma Cantacuzino la Moscova, în 1711, a fost cu consimţământul său.
Al optulea. Că şi-a procurat din Viena timpane şi trâmbiţe de argint, ceia ce era insolent, căci însăşi Marele Sultan nu le poseda.
Al nouălea. Că a bătut în Transilvania monede de aur, în formă de medalii, de o valoare de la 2 pină la 10 galbeni una.”, arăta Maria del Chiaro.
Brâncoveanu a căutat prietenia celui mai puternic
Una dintre principalele acuzaţii, pentru care a şi fost mazilit şi ucis Brâncoveanu, a fost trădare faţă de Imperiul Otoman. Turcii au găsit dovezi că Brâncoveanu îi trăgea pe sfoară şi că, în timp ce se arăta făţiş ca prieten al otomanilor, îi informa pe inamici de toate mişcările acestora. Turcii au intrat în posesia tuturor scrisorilor trimise şi primite de Brâncoveanu. Majoritatea au confirmat trădarea acestuia. Cel care a predat corespondenţa lui Brâncoveanu în mâinile turcilor a fost Ienache Porfirita, capuchehaia domnitorului şi dragoman împărătesc.
Acesta, grec la origine, a fost cumpărat uşor de ambasadorul francez al regelui Ludovic al XIV-lea, care îl bănuia de necinste pe Brâncoveanu. Două pachete de scrisori au fost predate marelui vizir otoman. Pe lângă acesta, Cantacuzinii, rudele Brâncoveanului, au ajuns, de la bani şi ranguri, duşmani neîmpăcaţi ai acestuia. Alături de Mihai Racoviţă, fost prieten al domnitorului muntean, îl pârau necontenit sultanului şi marelui vizir arătând politica sa duplicitară. De altfel, acuzele nu era tocmai neîntemeiate. Constantin Brâncoveanu a jonglat cu marile puteri ale vremii, uneltind în secret, după cum se schimba raportul de forţe în zona Balcanilor.
„Brâncoveanu căuta să-şi aibă întotdeauna portiţa deschisă spre a se da de partea celui mai tare. Până să se desemneze care din cei doi potrivnici era să rămână deasupra, el trebuia să se mişte între două ape, să cotigească, să ţină cumpăna, până ce momentul critic va fi sunat.”, arată şi A. D. Xenopol.
Înainte de a lua domnia, Brâncoveanu era un simpatizant al habsburgilor, având numeroase întrevederi cu legaţii imperiali. Odată ajuns pe tron însă schimbă tabăra pentru a-i îmbuna pe turci. Mai mult decât atât, contribuie decisiv la victoria otomană împotriva habsburgilor de la Zărneşti. În timp ce zâmbea otomanilor, asigurându-i de credinţa sa, trimitea scrisori şi habsburgilor, polonezilor sau veneţienilor asigurându-i şi pe ei de credinţa sa.
„Nu e vorba chiar şi atunci dibaciul domn al Munteniei, pe putuse se arătase în toate împrejurările că duşmăneşte pe nemţi numai din nevoie, dar cu inima le-ar fi deplin plecat”, continua Xenopol. După victoriile austriece şi mai ales după pacea de la Karlowitz din ianuarie 1699, Brâncoveanu devine susţinător făţiş al austriecilor, ei fiind în acel moment puterea dominatoare în Balcani. „Autorităţile de la Viena nu s-au arătat insensibile faţă de Brâncoveanu, l-au răsplătit chiar cu acordarea titlului de principe al Sf. Imperiu la 30 ianuarie 1695, i-au îngăduit achiziţionarea de proprietăţi la Braşov şi clădirea unei reşedinţe la Sîmbăta de Sus, iar mai tîrziu, prin diplome imperiale, chiar dreptul de a se refugia în Transilvania, în caz de primejdie din partea turcilor”, arăta istoricul Paul Cernovodeanu în „Coordonatele politicii externe ale lui Constantin Brâncoveanu”.
Chiar şi aşa, Brâncoveanu nu a renunţat la politica duplicitară, dorind să menţină relaţiile bune, în secret, şi cu turcii. Îi mituieşte cu sume uriaşe pe funcţionarii otomani să închidă ochii la manifestările sale de prietenie făţişe faţă de austrieci. „Pe de altă parte, spre a potoli bănuielile Porţii, unde îşi avea inamici redutabili, Brâncoveanu a procedat fără prea multe scrupule la coruperea influenţilor dregători otomani prin bogate daruri în bani şi obiecte de lux, întreţinînd o numeroasă clientelă de slujitori greco-levantini devotaţi intereselor sale şi asigurînd pe marii viziri şi înalţii demnitari, cu suficientă abilitate, de pretinsa sa credinţă”, arată Cernovodeanu.
Brâncoveanu şi slujitorii săi, nişte „vulpi”
Odată cu ridicarea puterii Imperiului Ţarist, sub Petru I, şi visele sale de a ocupa Balcanii, Brâncoveanu nu pierde ocazia şi începe să comploteze şi cu ruşii. Duce aceeaşi politice duplicitară şi încearcă să tragă pe sfoară atât pe ruşi cât şi pe otomani. Dă greş. Este o greşeală fatală, însă. Mai precis, ruşii se pregăteau să atace Imperiul Otoman în 1711 şi doreau să treacă prin Ţara Românească.
Prin scrisori secrete, Brâncoveanu îi înştiinţa că va trece de partea lor şi că le va da merinde în timpul campaniei. De cealaltă parte, turcii îi cer voievodului muntean să strângă oastea împotriva ruşilor. Este adunată tabăra la Urlaţi şi comandantul suprem este numit spătarul Toma Cantacuzino.
Ajunşi la hotarele Ţării Româneşti, ruşii aşteaptă proviziile şi trecerea lui Brâncoveanu de partea lor, aşa cum făcuse şi domnul Moldovei. Brâncoveanu încearcă să obţină avantaje maxime. Refuză să trimită merinde ruşilor şi ajutor până ce nu vor ocupa Ţara Românească ca o garanţie să nu devină duşman făţiş turcilor. Oastea ţaristă este învinsă şi Petru I obligat să încheie pace. Din acel moment, Constantin Brâncoveanu este compromis. Ruşii îl dispreţuiesc pentru trădare, otomanii află de toată corespondenţa secretă a voievodului, iar în general marile puteri europene ajunseseră să cunoască politica sa duplicitară.
Generalul austriac Veterani spunea că Brâncoveanu şi oamenii săi sunt „vulpi”. În aceste condiţii Mustafa Aga îi va aduce din partea sultanului mazilirea lui Brâncoveanu. Istoricii sunt de părere că Brâncoveanu a fost nevoit să ducă această politică duplicitară în conjuctura externă a secolului în care a trăit. Balcanii erau un butoi de pulbere, iar Ţara Românească disputată ca punct strategic de toate marile puteri. Doar dibăcia diplomatică şi acest joc duplicitar ar fi putut să-i menţină independenţa, preciza şi marele istoric Nicolae Iorga.
„Într-adevăr, în situaţia atît de ingrată în care se afla Ţara Românească în timpul războiului dintre turci şi adversarii lor din «Liga Sfîntă», Brâncoveanu şi sfătuitorii lui Cantacuzini au căutat să ţină principatul departe de flăcările conflictului şi să-i apere statutul de autonomie, refuzînd, în măsura posibilului, o cooperare militară activă cu turcii, dar ferindu-se, totodată, să accepte schimbarea dominaţiei otomane prin cea austriacă. Brâncoveanu a încercat, aşadar, să ducă o politică dibace între Austria şi Turcia, întreţinînd o corespondenţă ascunsă cu unii generali şi demnitari imperiali, dar mai ales sprijinind negocierile de pace iniţiate încă din 1691 de către ambasadorii Angliei şi Olandei la Constantinopol, dornici de a scoate Imperiul habsburgic din război şi a-i îndrepta eforturile militare numai împotriva inamicului comun din Apus, Franţa lui Ludovic al XIV-lea”, adaugă şi Cernovodeanu.
Turcii doreau averea lui Brâncoveanu
Un alt motiv pentru uciderea lui Brâncoveanu a fost uriaşa sa avere. Era legendară în aceea perioadă, iar turcii credeau că ascunde o comoară uriaşă. De altfel, averea domnitorului este dovedită şi de impresionantele daruri oferite ca mită demnitarilor otomani, ambasadorilor francezi la Istambul sau austriecilor. Numai în 1700 a oferit Porţii peste 300 de pungi cu peste 160.000 de taleri, o avere exorbitantă la aceea vreme.
Totodată, la înscăunare a oferise 400 de pungi, la care se adaugă o sumedenie de daruri luxoase, ori de câte ori dorea să-i cumpere pe otomani sau austrieci. Averea sa este vădită şi de palatele luxoase şi lăcaşurile de cult ridicate de voievod. De altfel, Brâncoveanu a fost torturat de turci pentru a se afla unde-şi ţine averile. Totodată şi acuzaţia de fi pus taxe înrobitoare locuitorilor ar fi fost probată cu plângeri din Valahia.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
Se încarcă comentariile...
