Un stejar, ”buletinul” verde al Muzeului Satului din Baia Mare

Muzeul Satului din Baia Mare este acum un punct de atracţie turistică unde au loc anual o serie de evenimente. În faţa primei case de la intrare, cel mai vizibil este un stejar care acum are puţin peste 40 de ani şi despre care muzeograful Janeta Ciocan spune că a contribuit la „salvarea” lui.

Janeta Ciocan este unul din cei mai vechi muzeografi ai Muzeului de Etnografie şi Artă populară din Baia Mare. Agajată de 46 de ani, este una din persoanele care a fost de faţă când s-au pus bazele Muzeului Satului, pe vremea când acesta (astăzi secţie a Muzeului de Etnografie) era doar în fază de proiect. Pe vremea aceea, spune ea, stejarul sub care astăzi se odihnesc vizitatorii la umbră, era foar un firicel. „În 1976, după ce am ridicat casa, şura şi găbănaşul (gospodăria în curtea căreia se află arborele, n.r.), ne-am trezit cu un copăcel firav, avea trei frunze şi mai puţin de un metru înălţime, în mijlocul curţii. Unii au vrut să-l scoatem şi să-l ducem în altă pate, dar eu şi colegul meu am zis că îl lăsăm şi o să urmărim dacă, crescând, va deranja obiectivele. Într-adevăr, a trebuit să-i tăiem două-trei crengi care ajungeau pe acoperişul găbănaşului şi al şurii, dar apoi a crescut frumos şi face spectacol în fiecare anotimp. Stejarul, la ora actuală, este ca o emblemă, pentru că toată lumea care vine în muzeu îl fotografiază. Se află chiar în mijlocul curţii gospodăriei din Preluca Veche, fiind primul lucru care se vede la intrarea în curtea muzeului”, mai spune Janeta Cicoan.

Prezentă la începuturile muzeului, acum 40 de ani

În 1971, când a venit la muzeu, acesta funcţiona în clădirea în care astăzi este doar Muzeul de Artă, iar piesele de etnografie, cam 1.500 la număr, erau depozitate în două săli de clasă de la şcoala „Petre Dulfu“. „Se pregătea deschiderea muzeului din Sighet şi am fost trimisă acolo să-i ajutăm la finalizarea lucrărilor. Atunci, una din sarcinile pe care le-am avut a fost să fac lista etichetelor din expoziţie. Acel lucru a însemnat să iau obiect de obiect care era pus pe simeză, să mă uit la numărul de inventar şi în registru, să văd care sunt numele. Foarte multe, mie nu îmi spuneau nimic, nu ştiam ce sunt. Acela a fost primul meu contact cu obiectele mai vechi şi mai interesante din satul tradiţional, dar mi-a plăcut foarte mult ce am văzut acolo”, spune ea.

Clădirea teatrului de vară, lăsată în paragină

Munca pe teren a fost definitorie, fiind chiar perioada în care se puneau bazele muzeului satului. „Umblând foarte mult pe teren, la început nu am achiziţionat, eram doar atentă la colegul meu care avea doar câţiva ani în plus în muzeu faţă de mine şi citeam foarte mult despre tot ce însemna portul popular, uneltele, ca să ştiu încotro să îmi îndrept atenţia. Atunci m-am îndrăgostit de ceramică. Am avut primul studiu scris despre ceramica de la Băiţa de Sub Codru şi acest meşteşug a rămas foarte aproape de sufletul meu”, mai spune ea.

Ea povesteşte că în anii aceia, încă nu era stabilit nici măcar terenul pe care va fi amplasat muzeul, astfel că, după mai multe variante care s-au dovedit a fi nepotrivite, s-a stabilit ca Muzeul de Etnografie şi Artă Populară să funcţioneze în clădirea fostului teatru de vară, clădire construită în 1953 şi lăsată acum în paragină. „Această clădire, care era Teatrul de vară unde în copilărie am participat la spectacole şi m-a plouat de câteva ori - pentru că veneai la film pe vreme bună şi te prindea ploaia, Baia Mare fiind recunoscută că e oraşul în care plouă 180 de zile pe an - era lăsată în paragină. A fost construită odată cu cartierul Lenin şi este declarată unică în ţară, pentru că are o stea cu cinci colţuri pe una din aripi şi tocmai din acest punct de vedere este interesantă”, explică ea.

Directorul de atunci al muzeului a fost de acord să o preia şi să o transforme în muzeu, după cum mai arată muzeograful. „Noi am preluat-o atunci, sigur că au intrat arhitecţii de la Direcţia de Arhitectură a judeţului, care au transformat clădirea în ceea ce se vede astăzi. A durat destul de mult, cam în ‘75 am reuşit noi să începem să aducem piesele în depozite, pentru că după ce s-a terminat clădirea am făcut şi moibilierul de depozit, care pe vreme aceea se făcea din lemn, care trebuia ignifugat. Aveam camere foarte mici de depozit, dar am făcut şi un atelier de restaurare lemn, care la inaugurare era cel mai modern laborator din ţară”, mai descrie ea situaţia.

Cel mai modern laborator de tratare a lemnului

Laboratorul modern despre care vorbeşte are un bazin de îmbăiere pentru lemn de 13 metri, unde grinzile caselor din muzeul satului au fost tratate cu soluţii înainte de a fi ridicate din nou. Totul a fost gata un an mai târziu, în 1975, când muzeul avea o faţă nouă. Însă terenul pentru muzeul satului care urma să fie o secţie a Muzeului de Etnografie, nu era încă stabilit. „Foarte multă lume ne vedea undeva în afară din oraş. Iniţial la Valea Borcutului, dar ulterior a căzut idea că nu exista teren acolo. Apoi s-a discutat despre pajiştea dintre Recea şi Mocira, dar toate au căzut. La un moment dat, cineva şi-a adus aminte că la Dealul Florilor există o biserică ce stă să se năruiască şi atunci am zis: oricum, într-un sat e nevoie de o biserică, aşa că ce-ar fi să facem muzeul satului în jurul bisericii”, îşi mai aminteşte ea.

Aşa a început reconstrucţia caselor din lemn, iniţial pe 12 hectare de teren pe care le-a primit muzeul. Hanul Dealul Florilor, mai spune ea – restaurantul aflat chiar pe Dealul Florilor - trebuia să fie poarta de ieşire din muzeu. „Intrarea a fost proiectată exact unde se află acum, iar ieşirea urma să se facă pe la hanul Dealul Florilor, care a fost construit în aşa fel încât acoperişul să aducă aminte de arhitectura ţărănească. El, ca atare a fost construit în ideea că va face parte din acest ansamblu”, mai explică ea.

Primele case, aduse încă din 1974

În 1974 au început să fie aduse primele case ţărăneşti pentru reconstituirea gospodăriilor care astăzi pot fi admirate în satul de pe Dealul Florilor. Deşi costurile recondiţionării unei case puteau ajunge la peste 100.000 de lei, sumă care la vremea aceea era imensă, muzeul a reuşit achiziţionarea şi reconstituirea a 18 gospodării, în care se află peste 100 de obiective arhitecturale (case, găbănaşe, şuri etc).

Lemnul care putea fi folosit a fost tratat, pentru a face faţă intemperiilor vremii, iar unele porţiuni care nu au mai putut fi salvate au fost înlocuite. „Pe vremea aceea nu atât casele, a căror preţ era aproape modic, dar relocarea ajungea şi la peste 100.000 de lei, cu demontare, tratamentele care se făceau lemnului. Se înlocuiau părţile care nu mai puteau fi nici măcar tratate - măcar o talpă sau două la casă trebuiau înlocuite, dar şi cornii, unu, doi sau chiar trei se înlocuiau. De multe ori, casele cele foarte foarte vechi le găseam cu talpa pe pământ, pentru că ele nu aveau fundaţie mare propriu zis, adâncimea maximă era de 50 de centimetri, în care se puneau bolovani de râu, fără liant de ciment, ci doar pământ între pietre. Asta am respectat, pentru că nu aveam voie să construim altfel decât aşa cum am găsit casa la locul ei şi trebuia să folosim aceleaşi tehnici. Tot ce ni se permitea era să tratăm lemnul cu soluţii care îl întăreau”, mai relatează ea.

Mai puteţi citi:

UPDATE Şapte victime în urma unui accident pe Mesteacăn. Doi adulţi şi un copil, decedaţi