Tradiţiile crucii, simbolul care-l însoţeşte pe creştin la Judecata de Apoi. De ce trebuie să rămână veşnic la mormânt
0
Crucea este, probabil, cel mai vechi şi cel mai cunoscut simbol creştin. În cultura tradiţională, semnul crucii îl însoţea pe om de la naştere până la moarte, însă la acest ultim eveniment, crucea este mai prezentă decât oricând.
Obiceiul de a pune crucea la capul mortului ne-a rămas până în prezent, probabil de când a apărut creştinismul. În satul tradiţional maramureşean, specifică era crucea din lemn, cu mici excepţii.
„Practic, toate cimitirele din satul tradiţional nu aveau alte cruci, decât de lemn“, spune pentru „Weekend Adevărul“ muzeografa Janeta Ciocan, de la Muzeul Satului din Baia Mare. Totuşi, mai explică ea, în unele zone ale judeţului se mai găsesc cruci de piatră. „În Lăpuş întâlnim foarte multe cruci de piatră. Şi în Chioar, dar aici se găsesc şi din lemn, şi din piatră“.
Zona Codrului din Maramureş, care se află în partea sud-estică a judeţului, este cunoscută pentru celebrele cruci de piatră celtice. „Este crucea aceea înscrisă într-un cerc. Dar această cruce înscrisă în cerc o vom întâlni, indiferent că e din piatră sau din lemn, pe un areal foarte larg în nordul Transilvaniei – este un specific al zonei“, mai precizează muzeografa.
Crucea nu părăseşte cimitirul
Despre acest simbol religios se leagă foarte multe credinţe populare. Tocmai acestea sunt motivul pentru care etnografii care au făcut muncă de cercetare în teren s-au lovit de o problemă pe care, la început, nu au putut să o înţeleagă: nimeni nu le dădea voie să scoată vreo cruce veche din cimitir, indiferent de câţi ani se afla acolo. „N-ai voie să scoţi crucea din cimitir. Nici preotul nu îţi dădea voie, pentru că ştia că îşi ridică în cap toată comunitatea. După ce am aflat motivul, nici nu am mai încercat să aduc o cruce de acolo la muzeu“, povesteşte muzeografa.
Ea relatează că o veche credinţă spune că fiecare om care moare, când se va prezenta la Judecata de Apoi, se va prezenta cu crucea lui.
„În mentalitatea ţăranului, cel plecat nu se putea prezenta la Judecata de Apoi fără cruce, în acel moment sufletul se va agăţa de aceasta. În campaniile de achiziţii, muzeografii au putut cu foarte multă greutate să aducă în muzee cruci, din cauza opoziţiei comunităţii. Preoţii nu puteau trece peste această interdicţie şi refuzau să dea crucile, chiar dacă acestea erau deja puse sub zidul gardului cimitirului. Oamenii precizau că acele cruci, chiar dacă nu se mai ştie ale cui erau, chiar dacă se vor deteriora, trebuie să rămână în arealul cimitirului. Indiferent de zona etnografică, răspunsul era mereu acelaşi“. Janeta Ciocan, muzeograf
La Judecata de Apoi
Oamenii considerau că răul ce se putea întâmpla era atât de mare, încât nu doreau nici să îl gândească, nici să îl exprime. Credinţa se păstrează şi astăzi, chiar şi în comunităţile catolice sau reformate, unde locul de mormânt trebuie răscumpărat după douăzeci de ani. Altfel, locul se transfera altcuiva, dar monumentul funerar de piatră sau lemn se păstra între zidurile cimitirului, mai precizează ea.
„Noi am încetăţenit ideea că murim şi ne ducem direct în rai sau în iad. Dar unde vom merge, ne va spune numai Judecata de Apoi, la a doua venire a lui Iisus. Iar atunci, dacă citim cu atenţie ce scrie în Biblie, morţii vor ieşi din morminte şi fiecare îşi va lua crucea pe care a avut-o la căpătâi“, mai explică Janeta Ciocan, despre vechea credinţă. „Chiar dacă şi crucea s-a transformat în pământ, aşa cum omul iese din mormânt, sufletul cu trup cu tot – aşa se spune – îşi va lua crucea şi va merge la Judecată. Credinţa este că dacă ai luat crucea din cimitir, respectivul nu o va mai avea la Judecata de Apoi”, mai arată muzeografa.
Lemnul trebuie „să moară“ acolo unde a fost sfinţit
Potrivit credinţei populare, orice cruce trebuie să rămână acolo unde a fost pusă, chiar şi troiţele. Se consideră că lemnul care a fost sfinţit pentru troiţă trebuie să rămână acolo unde a fost sfinţit.
„Crucea trebuie să rămână acolo unde a fost pusă – în cimitir. La fel şi lemnul sfinţit de la troiţe. Asta am aflat de la cel puţin trei bătrâni, în munca noastră de cercetare. Acum, asta nu se mai respectă la fel ca şi în trecut: dărâmăm troiţe, le luăm, le ducem de la locul lor. Dar lemnul sfinţit trebuie să moară pe locul pe care a fost sfinţit. Chiar dacă faci troiţă nouă, laşi lemnul vechii troiţe acolo, să moară“. Janeta Ciocan, muzeograf
De altfel, la Muzeul de Etnogafie şi Artă Populară din Baia Mare, a cărui secţie este Muzeul Satului, există o statuetă ce-l înfăţişează pe Iisus răstignit pe cruce. Despre aceasta se crede că a fost pe o troiţă veche, însă atunci când a fost găsită, era într-un şanţ, deteriorată. „Statueta este foarte frumoasă, un Iisus răstignit, căruia îi lipsesc braţele şi care a fost găsită într-un şanţ de cineva şi adusă la muzeu. Eu cred că a fost o astfel de troiţă, lăsată să moară acolo unde a fost sfinţită. Statueta este deosebită, autorul a fost un artist desăvârşit“, mai relatează ea.
Troiţă la Muzeul Satului din Baia Mare Foto: Angela Sabău
De altfel, muzeografa spune că în toate zonele studiate, dar mai ales în Ţara Maramureşului, crucile de lemn se constituie în adevărate opere de artă. „Nu vom vorbi aici despre Cimitirul Vesel de la Săpânţa, care este unic în peisajul zonelor etnografice locuite de români, pictarea lemnului nefiind specifică culturii populare româneşti tradiţionale. Crucile pictate de la Săpânţa, aşa cum sunt cunoscute azi în toată lumea, sunt creaţia meşterului Stan Ioan Pătraş, iar continuatorii lui au transformat cimitirul într-un brand al Ţării Maramureşului“, mai spune Janeta Ciocan.
Protejarea sufletelor rătăcite
Troiţele sunt adesea găsite la răscruce de drumuri sau la poarta cimitirului, dar şi în alte locuri care simbolizează ceva, sau pur şi simplu, acolo unde consideră oamenii că e necesar.
Troiţa de la poarta cimitirului are rolul de a proteja spiritele din cimitir, acele suflete care nu au reuşit să facă trecerea spre lumea cealaltă şi, eventual, aveau gânduri rele. „Troiţa, oriunde s-ar afla, asta face: protejează. Fie că este pe hotarul satului, la intersecţie de drumuri, ea se luptă cu spiritele malefice care ar vrea să facă rău trecătorilor sau comunităţii. Acolo, la răscrucea drumurilor, este locul unde spiritele malefice îşi fac de cap. Locul în care drăcuşorii, trimişi de Scaraoschi, stau şi aşteaptă un suflet pe care ar putea să-l prindă şi să-l incite la a face rău“, mai explică muzeografa.
În Maramureş există numeroase troiţe amplasate în diferite locuri, la marginea drumului, la răscruce de drumuri, la hotarul satului sau la poarta cimitirului. Chiar şi în unele locuri care astăzi sunt vizitate ca loc de agrement, pot fi văzute astfel de troiţe.
Vă recomandăm să mai citiţi şi:
Preşedintele Franţei, criticat dur de un analist român: „Preferă dominaţia Rusiei în Europa de Est“
Se încarcă comentariile...
