S-a apucat de scris după ce i-a murit soţul de cancer: „Poeziile sunt comorile mele, zestrea pe care aş dori să o las copiilor“
0Elena Guler a descoperit la vârsta de 50 de ani, după moartea soţului, care a suferit de cancer, că are talent la scris. Astfel, a ajuns să aibă în momentul de faţă, după cinci ani de scris, două caiete studenţeşti pline de poezii.
Elena Guler din localitatea arădeană Simand spune că boala soţului a decurs lent, iar ultimii ani de viaţă ai lui au fost foarte grei pentru amândoi.
„Ȋn urma cu aproximativ şase ani, pe data de 01.11.2011, zi parcă predestinată, mi-a murit soṭul. Boala i-a decurs lent, ultimii trei ani fiind ȋnsă groaznici, traumatizȃndu-mă psihic aproape total. A suferit de cancer, o boala cumplită care îi distruge efectiv şi pe cei din jurul bolnavului. După decesul lui, mă simṭeam foarte singură, fără de folos, fără niciun rost pe lume. Ȋmi căutam de lucru, ȋn timpul liber ȋncercam să citesc, să caut emisiunii nteresante la TV, chemam copilaşi la mine să umple curtea cu vocile lor vesele, dar parcă totul era ȋn zadar. Pȃnă ȋntr-o zi, ȋn vara anului 2012 cȃnd, ȋn joacă, am luat un caiet şi am ȋnceput să scriu tot ce-mi trecea prin minte. Am continuat aşa, zi de zi, lasȃnd să «curgă”» ȋn el toate trăirile mele. Aşa s-au născut poeziile. Le scriam, apoi le reciteam şi ȋn timp ce făceam acest lucru mă ȋncerca un sentiment ciudat, un sentiment pe care nu l-am mai simṭit niciodată. Ȋmi mângȃiau sufletul, erau mȃndria mea. Erau creaṭia mea”, spune Elena.
Aceasta s-a născut la data de 19 august 1962, ȋn localitatea Şmand.
„Specific data, deoarece peste ani, urmȃnd ciclul primar, am aflat că sunt născută ȋn aceeaşi zi şi lună cu George Enescu, motiv pentru care, copil fiind, eram foarte mȃndră de ziua mea de naştere. Părinṭii au fost ṭărani modeşti şi ȋn vȃrstȃ, eu fiind născută pe cȃnda veau deja o vârstă foarte ȋnaintată şi, probabil, nici prea dorită nu am fost”, mai afirmă Elena.
Elena a urmat cursurile Şcolii Gimnaziale din Şimand, locul unde s-a născut. L-a avut ȋnvăṭător pe Liviu Nicole, despre care spune că i-a purtat un respect deosebit, pentru modul ȋn care a ȋndrumat-o spre dragostea de carte, spre dorinṭa şi plăcerea de a ȋnvăṭa.
„Ȋmi amintesc cum atunci cȃnd am terminat clasa ȋntȃi, am dorit să merg şi eu la biblioteca din cadrul şcolii, pentru a primi o carte pe perioada vacanṭei. Binenṭeles, am fost refuzată de doamna bibliotecară, pe motiv că sunt prea mică. M-am ȋntors plȃngȃnd ȋn clasă, la domnul ȋnvăṭător, pȃrȃnd-o pe doamna. Domnul ȋnvăṭător m-a luat ȋnsă de mânuṭă şi m-a dus la bibliotecă, spunȃndu-i doamnei că pot totuşi să primesc şi eu o carte, fiindcă ştiu să citesc perfect. Şi uite-aşa, am citit primele cărṭi de poveşti: «Ursul păcălit de vulpe» şi «Urȃṭica»”, mărturiseşte femeia.
Poeziile sunt aşternute în caiete studenţeşti FOTO Adevărul
Elena spune însă că dragostea pentru poveşti şi poezie i-au insuflat-o tatăl şi sora ei.
„Tata, deşi obosit după truda zilnică, mă lua pe genunchi, seară de seară, narȃndu-mi fel de fel de poveşti şi basme, pȃnă cȃnd adormeam, iar sora mea îmi recita mereu poezia “Mama” de George Coşbuc. (preferata mea). Ȋncă de mică îmi doream să scriu. Deşi eram o elevă silitoare, nu am avut ȋncredere ȋn capacitatea mea intelectuală atunci cȃnd am dat examenul de admitere, aşa că am urmat doar un liceu cu profil industrial. Recunosc, mi-ar fi plăcut să urmez cursurile liceului sanitar, dar nu am ȋndrăznit să visez că aş putea intra acolo. Dorinṭa de a ajuta bolnavi mi s-a ȋmplinit ȋnsă şi nu doar o dată ȋn viaṭă”, mai adaugă femeia.
Şi-a dat seama că îi place să scrie ȋncă din clasele primare, cȃnd la ora de limba romȃnă i se cerea să scrie compuneri. De la prima compunere şi pȃnă la ultima scrisă, ȋn timpul liceului, a luat doar nota 10. De cele mai multe ori, era rugată să le citescă şi ȋn faṭa clasei.
„Atunci cȃnd am ȋnceput să lucrez, am ȋnceput cu cifre (ceva total diferit faṭă de ce ȋmi doream realmente). Am lucrat ȋn contabilitatea primară, economist la Fermă, cum se spunea pe atunci, ȋn cadrul C.A.P.-ului din Şimand, pȃnă ȋn anul 1989, iar după Revoluṭie am ȋnceput să lucrez la o Asociaṭie cu profil agricol din Şimand. Acum, pensionară fiind prin ordin legal, suportȃnd două operaṭii cu proteze de şold la ambele picioare, stȃnd singură şi gȃndind la trecut, realizez ce viaṭă cu probleme am avut. Satisfacṭiile mele majore sunt cei doi copii şi nepoţica mea. Şi, binenṭeles, poezia”, mai descrie femeia din Şimand.
Scrie poezii de aproape cinci ani şi puṭini din cunoscuţii ei ştiu acest lucru. A ṭinut neapărat să ṭintă totul doar pentru ea.
„Mult curaj mi-a trebuit să ofer o poezie despre o fetiṭă din Şimand, care a decedat ȋn urma unei boli crunte, preotului Roman Dubeştean de la Biserica Greco-Catolică din localitate, spre a o citi ȋnmemoria fetei la biserică. Binenṭeles, cȃnd a citit-o, nu a precizat sursa. Ȋntȃlnirea cu doamna Laura Bejan, preşedinta Asociaṭiei Pentru Mai Multă Umanitate, mi-a dat curaj, dar nu chiar total, de a ieşi din anonimat şi de a publica chiar o carte. Spun nu total pentru că ȋn versuri se regăseşte mare parte din viaṭa mea şi, parcă, mai am nevoie de puṭin elan, înainte de a face acest pas mare pentru mine”, mărturiseşte Elena.
Elena alături de Laura FOTO Adevărul
Despre poezie ea spune că este viaţa ei.
„Poeziile scrise sunt comorile mele, zestrea pe care aş dori să o las copiilor şi nepoṭilor mei. Scrisul pentru mine este o terapie a sufletului, cȃnd scriu mă regăsesc pe mine, cea reală, poate puṭin şi boemă. Tuturor celor aflaţi în sufeţină le dau un sfat. Să ȋncerce să-şi revină, să lupte pentru aş face o viaṭă plăcută, urmȃndu-şi pasiunile, poate uneori ascunse ȋn adȃncul sufletului, să scrie, să picteze, să facă sport, dacă a sta le place. Să facă ceea ce simt că ar face bine sufletului lor, să se bucure de fiecare zi primită ȋn dar de la Dumnezeu”, încheie Elena Guler.
Vă mai recomandăm: INTERVIU Mircea Cărtărescu, scriitor: „N-am nicio dorinţă de-a fi un «guru» naţional, priceput la toate“
Se încarcă comentariile...
