Cele mai sfâşietoare poveşti de dragoste din lumea literară românească. Veronica Micle şi nefericitul crai Pantazi, pe lunga listă a scriitorilor sinucigaşi din amor

Veronica Micle şi Mihai Eminescu, cel mai celebru cuplu al literaturii române

Sinucigaşii din literatura română au rămas în istorie nu doar pentru operele lăsate moştenire literaturii, ci şi pentru destinele nefericite. În final, au ales moartea, în schimbul unei vieţi lipsite iubire.

Veronica Micle, Alexandru Odobescu, Pantazi Ghica sau Dimitrie Anghel sunt scriitori care au în comun nu doar apartenenţa la literatura română, ci şi felul în care au ales să iasă de pe scena vieţii. Ei sunt scriitorii români sinucigaşi din amor, rămaşi în istorie pentru iubirile imposibile şi pentru dramele trăite. 

Unii au apelat la otravă, alţii au ales arma. Indiferent de calea aleasă, motivul a fost acelaşi: dragostea. Ei sunt cei pentru care dragostea neîmpărtăşită, pierderea fiinţei iubite, trădarea, gelozia sau, pur şi simplu, şirul neîmplinirilor amoroase au fost mai puternice decât dragostea de viaţă. În final, cu toţii au ales moartea în schimbul unei vieţi lipsite iubire.

Unii i-au condamnat şi i-au considerat laşi, alţii au privit modul în care au ales să moară ca pe o ultimă mărturisire de amor.

Veronica Micle, cununa de nu mă uita şi sticluţa cu arsenic

Cincizeci de zile i-a supravieţuit Veronica Micle lui Mihai Eminescu. După ce a aşezat la capul iubitului său mort o cunună de nu-mă-uita, s-a retras la Mănăstirea Văratec şi a aşteptat a cincizecea zi de la decesul ”Eminului iubit” pentru a-şi pune capăt zilelor, bând o sticluţă întreagă de arsenic. Aşa a ales Veronica Micle să încheie tulburătoarea şi controversata povestea de dragoste pe care a trăit-o cu autorul Luceafărului.

Au fost uniţi şi în acelaşi timp despărţiţi într-o dragoste imposibilă, vreme de aproape două decenii. Pe Eminescu, Veronica l-a cunoscut la Viena, în 1872, într-o perioadă în care era femeie căsătorită cu doi copii. L-a revăzut pe poet în 1874 la Iaşi, când s-a înfiripat relaţia amoroasă, o relaţie ascunsă, contestată, bârfită şi privită cu ochii răi. Când soţul Veronicăi a murit în 1879, povestea de dragoste a continuat. Nu s-au mai ascuns, însă sorţii le-au fost în continuare potrivnici. S-au logodit de două ori, dar n-au reuşit să aibă o viaţă liniştită de cuplu niciodată. Drama oamenilor care se iubeau, dar sufereau pentru că nu puteau fi împreună, a ajuns la apogeu când Veronica a dat naştere unui copil mort.

Au vrut să se căsătorească în 1880. Toţi cei din jurul lui Eminescu s-au opus, considerând că adorata poetului nu este potrivită pentru el. Junimiştii au denigrat-o în faţa lui Eminescu şi l-au oprit să facă ”imprudenţa” de a se căsători cu femeia de moravuri uşoare, aşa cum era considerată Veronica. Au urmat intrigi, infidelităţi, acuzaţii, suferinţe şi multe epistole de dragoste. Şi-au scris sute de rânduri de iubire, unele cu pasiune şi dor, altele cu reproşuri şi remuşcări. Poţoţoni, Cuţică, Dragă Momoţelule, Dulcea mea Momoţi, Dulcea mea amică sau Dulce Veronică erau apelativele cu care Eminescu îşi alinta iubita de departe în scrisorile de dragoste din perioadele de linişte. Când intrigile tuburau relaţia, apelativul se schimba cu Stimabilă Doamnă şi respectata mea amică.

Eminescu s-a refugiat în braţele altor femei, iar Veronica, femeia trădată care încă îl iubea, s-a răzbunat. Dragostea a rămas. „Te vei convinge că din mii de fiinţe, abia una poate iubi cum te iubesc eu pe tine; şi dacă m-ai ucide, te-aş iubi şi în minutele agoniei”, îi scria Veronica lui Eminescu. 

În 1887, când Veronicăi i-a apărut un volum de poezie, primul exemplar i-a fost trimis poetului cu dedicaţia: “Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neştearsă dragoste, Bucureşti, 6 februarie 1887″. Bolnav fiind, Eminescu o implora să-l uite.

”Dă-mă uitării precum te-am mai rugat, căci numai uitarea face viaţa suportabilă. Nu risipi partea cea mai bună a vieţii şi inimiei Dtale pentru un om care nu e vrednic să-ţi ridice praful urmelor şi crede-mă o dată în viaţă cînd îţi spun marele adevăr, că cel ce nu e-n stare a se iubi pe sine, nu e-n stare a iubi pe nimenea. Nu cred nimic, nu sper nimic şi mi-e moraliceşte frig ca unui bătrîn de 80 de ani. D-ta trăieşti şi eu sînt ucis ? Ce raport poate fi între noi? De aceea lasă amărăciunea de-o parte, bucură-te de-o viaţă care va fi frumoasă încă, pentru că ai devenit femee demnă, pentru că astăzi eşti ceea ce ar fi trebuit să fii întotdeauna după dispoziţiile D-tale generoase şi după spiritul de adevăr pe care-l ai. Părerea de rău de a-ţi fi cauzat d-tale dureri e singura părere de rău pe care-o am. Te rog iartă-mi-le cu atît mai mult cu cît eu n-am nimic de iertat, cu atît mai mult cu cît de la D-ta n-am văzut decît bine. Al Dtale supus Eminescu"

Finalul vieţii lui Eminescu i-a prins aşa cum au trăit: despărţiţi. Eminescu, ţinut departe de Veronica de sora lui Henrietta, a murit pe 15 iunie 1889 într-un sanatoriu din Bucureşti. 

La slujba de înmormântare de la biserica Sf Gheorghe din capitală, Veronica şi-a luat adio de la iubirea vieţii ei cu un buchet de flori de nu-mă-uita. A fost acuzată că ea a fost adevăratul motiv pentru care Eminescu şi-ar fi pierdut minţile şi mulţi au considerat-o vinovata morală a dramei poetului. S-a refugiat la mănăstirea Văratec. La 50 de zile de la moartea lui Eminescu, în noaptea dinspre 3 spre 4 august 1889 şi-a pus capăt zilelor cu o sticulţă de arsenic, procurată din timp. Douăzeci de ore a zăcut în agonie, până când a trecut în nefiinţă în dimineaţa zilei de 4 august cu gândul la ”Eminul ei iubit”. Ultimele versuri le-a scris pe 1august cu gândul la gestul extrem pe care avea să-l facă.

  "O! Moarte vin de treci Pe inima-mi pustie şi curmă a mele gânduri S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi, Se plimba în pustie mânat de aspre vânturi, Mi-e dor de-un lung repaos...  Să dorm,să dorm pe veci."

Nefericitul crai Pantazi

Pantazi Ghica a fost fratele mai mic al lui Ion Ghica şi unul dintre cei trei crai descrişi de Mateiu Caragiale în ”Craii de Curtea-Veche”. A rămas în istorie drept o figură boemă, un crai nefericit şi neîmplinit în amor. „Punând mama odată să-mi ghicească, norocul îmi date că de toate fericirile am să am în viaţă parte, numai de dragoste nu”, povestea Pantazi, craiul urmărit de blestemul nefericirii în amor.

A cunoscut prima dezamăgire din dragoste la vârsta tinereţii, când s-a îndrăgostit de o tânără poloneză Wanda, cea care i-a adus o dezamăgire care îi va schimba destinul. Pe Wanda, Pantazi o credea o inocentă şi impresionat de povestea sa tragică de viaţă se pregătea să o ia de nevastă. ”Ceea ce a făcut ca tainicul meu simţământ de iubire să se închege a fost numai mila. Când am auzit-o pe Wanda mărturisindu-mi plângând traiul ei cel chinuit de vitregia nevestei de-a doua a tatălui său, un polonez beţiv, se înţelege, care o ducea de azi pe mâine cârpind haine şi curăţând pete şi am aflat că umblase să o vândă cum făcuse şi cu o soră a ei mai mare, pentru ca s-o scap, m-am hotărât să trec peste prejucăţi şi s-o ridic până la mine”, povesteşte Pantazi. Înainte de nuntă află că inocenta Wanda îl înşela cu un zugrav.

Dezamăgirea trăită în tinereţe l-a împins la o viaţă care a stat sub semnul destrăbălării. Craiul şi-a căutat fericirea în braţele multor doamne, sfârşind în final într-o profundă depresie. Când a întâlnit-o pe Ilinca Arnoteanu a văzut în ea ceea ce sperase să găsească în Wanda. Îi cere mâna şi se pregătesc de nuntă. Ilinca moare însă de scarlatină chiar în prag de cununie. La 51 de ani, Pantazi moare şi el, după ce înghite un pumn de pastile pe care medicul i le recomandase pentru depresie.

Alexandru Odobescu şi dragostea neîmpărtăşită a profesoarei de geografie

Alexandru Odobescu şi-a pus capăt zilelor din cauza dragostei neîmpărtăşite de profesoara de geografie Hortensia Keminger. În 1891, Alexandru Odobescu era un om însurat care avea o fiică de 28 de ani. A întâlnit-o pe fermecătoarea Hortensia Racoviţă, o femeie mai tânără cu 30 de ani decât el. Seducătoarea Hortensia fusese căsătorită deja de două ori. Alexandru Odobescu face o  pasiune mistuitoare pentru ea, pe care nu se sfieşte să o mărturisească apropiaţilor şi soţiei. 

”Sunt antrenat cu forţa cea mai irezistibilă, cea mai suveran dominantă, într-o afecţiune foarte puternică pe care n-am mai simţit-o niciodată“, mărturisea Odobescu în scrisorile trimise prietenilor. Amorezat până peste cap, vrea să divorţeze în 1892.

Soţia scriitorului, Saşa, a înţeles pasiunea acestuia şi i-a cerut ea însăşi Hortensiei să se căsătorească cu Odobescu. Tânăra profesoară de geografie nu a acceptat. Deşi iniţial acceptase iubirea acestuia şi se spune că îi şi alimentase pasiunea, într-un final l-a respins. Odobescu nu a suportat refuzul Hortensiei. S-a izolat de familie şi lume şi şi-a planificat sfârşitul. Pe 10 noiembrie 1895 s-a sinucis luând  cu o doză de morfină.

„Nebun n-am fost, dar că, cu inima mea peste fire simţitoare, am căzut pradă uşurinţii şi vulgarităţii simţirilor unei fiinţe fără inimă, fără conştiinţă, lipsită chiar de acea pătrundere de minte ce ar fi făcut dintr-însa o zână inspiratoare mult-puţinelor mele facultăţi intelectuale. Mi s-a întâmplat să iubesc şi alte femei în viaţa mea şi câteva din acelea au fost pentru mine îndemnătoare la cele mai bune şi mai alese ale mele lucrări. Aceasta însă, pe care am iubit-o mai mult decât pe oricare, a fost adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar şi al vieţii mele”,  scria Odobescu în ultima scrisoare trimisă prietenului său Anghel Demetriescu.

Dimitrie Anghel, a doua victimă a Nataliei Negru

Dimitrie Anghel a fost victima unui triunghi amoros şi unei gelozii crunte pentru femeia iubită. S-a îndrăgostit de frumoasa Natalia Negru, pe vremea când aceasta era soţia prietenului său Şt O Iosif. Mergând aproape zilnic în casa celor doi soţi şi scriind împreună cu St. O. Iosif, Anghel a făcut tot posibilul să o seducă pe Natalia şi să o facă a lui. A reuşit s-o convingă să-şi părăsească soţul şi să se mute la el.
 

“Steo a dezamăgit iluziile mele de la început. Întîrzia mereu seara, uneori pînă dimineaţa. Vestimentar era foarte neglijent. Cîştiga modest, mult sub nevoile noastre cele mai reduse. Eu trebuia să procur cîte un ban, de multe ori cerînd tatii, ceea ce îmi era teribil de jenant…”, avea să-şi justifice peste ani alegerea, Natalia Negru, în „Helianta”.
 

Şt. O Iosif, profund afectat de despărţirea de Natalia, moare într-un final în urma unei congestii cerebrale.

Viaţa celor doi amorezi, Natalia şi Dimitrie Anghelnu va fi una liniştită. Se căstoresc în noiembrie 1911, dar gelozia lui Dimitrie Anghel transformă căsnicia într-un coşmar.

“Mai multe zile m-a ţinut încuiată în casă, singură, ca într-un turn, sfâsietor desparţită de fetiţa mea, în imposibilitatea de a-mi relua libertatea, cu ferestrele mascate, cu lumina aprinsă. Simţeam paşii lui Anghel, căci venea, din când, în când, acasa şi asculta să ştie ce fac, auzeam uşa încuindu-se dupa el, pasii pierzându-i-se în curte… Eram condamnată la moarte de el, pe care începusem sa-l ador”, povestea Natalia Negru despre soţul gelos. Una din scenele de gelozie ale soţului a degenerat într-o zi într-o ceartă fatală. Anghel a ameninţat-o pe Natalia cu revolverul şi a sfârşit împuşcându-se singur.“

”Am crezut că glumeşte şi am continuat să merg spre uşă. El a scos revolverul… si a tras. Eu am căzut. Impresionabil cum era, a crezut ca m-a omorât, de aceea glontele urmator şi l-a tras în piept…”, a povesiti Natalia în cartea ”Helianta”.  Dimitrie Anghel nu a murit pe loc în urma împuşcăturii. Din cauza rănii a făcut septicemie şi a murit două săptămâni mai târziu la spital.

 După moarte a fost numit laş şi apropiaţii l-au condamnat pentru gestul făcut. ,, Înmormântarea lui a fost una din cele mai triste pe care le-am văzut. Lume puţină l-a urmat până la cimitirul din marginea Iaşului. Doi-trei prieteni mai de-aproape, câteva rude, câţiva admiratori necunoscuţi”, scria George Topârceanu despre ultimul drum al scriitorului Dimitrei Anghel.

Poetul Voronca s-a sinucis scriind „Manualul fericirii” 

Ilarie Voronca a fost un poet evreu român, reprezentant de seamă al avangardismului. Se spune că întreaga viaţă a fost bântuit de dezamăgiri amoroase. A părăsit România şi în 1938 a căpătat cetăţenie franceză . La Paris a cunoscut o actriţă franţuzoaică care nu i-a împărtăşit dragostea. A considerat că viaţa nu mai merită trăită fără să simtă împlinirea dragostei şi, deşi se afla în plină carieră, şi-a pus capăt zilelor, spânzurându-se. S-a sinucis la Paris, în vremea în care lucra la „Manualul perfect al fericirii”.