GALERIE FOTO Ultima pădure virgină din Maramureş

În nordul îndepărtat al României, una dintre cele mai frumoase şi importante comori naturale rămâne protejată de mâna oamenilor. Aceasta este pădurea virgină din Strâmbu-Băiuţ, unul dintre cele mai bine conservate laboratoare ale naturii.

Maramureşul este, în sine, un colţ de rai şi această propoziţie nu are nevoie de prea multe argumente. E un truism pentru oricine a surâs pe aleile din cimitirul vesel de la Săpânţa, pentru oricine şi-a dăruit o după-amiază oarecare mocăniţei de pe Valea Vaserului, chiar şi pentru cei care s-au îndrăgostit de nevăzutele mirese îngreunate de podoabe din Ţara Oaşului.

Există însă, în acest paradis multicultural, un loc aparte din care oameni s-au izgonit singuri şi de bunăvoie. Nu pentru că s-au smintit şi nici în urma vreunei pedepse ca-n scripturi, ci, mai degrabă, pentru a nu compromite un dar al naturii mai preţios decât orice-ar face mâna omului. E vorba de pădurile virgine din Strâmbu-Băiuţ, unice în zona Munţilor Carpaţi, unul dintre puţinele petice de pământ pe care nimeni n-a avut curajul să le necinstească.

Pădurile minerilor
Stranie atitudine: pădurile acestea din Munţii Ţibleş se află într-o zonă relativ accesibilă, pentru că în regiune există câteva mine – închise sau în curs de exploatare – cu tradiţie. E la 50 de kilometri de Baia Mare, la doar 4 kilometri de localitatea minieră Băiuţ şi la 14 kilometri de centrul minier Cavnic. Mai mult, localitatea Strâmbu-Băiuţ, situată pe râul Lăpuş, a luat fiinţă în anul 1835, prin reunirea mai multor turnătorii de fier din regiune într-o singură aşezare. Numele atestat documetar este Strâmbulu, în 1835, Strimbuy, în 1850, Sztrimbuly, în 1854 şi apoi: Strâmbul Băiuţului, Piriul lui Horgos sau Valea Furnalului. Chiar acest nomenclator firav arată legătura cu activitatea principală a locuitorilor, mineritul.

Totuşi, de-a lungul timpului, în ciuda schimbării numelui localităţii, a existat o cutumă, o regulă nescrisă acceptată deopotrivă de locuitori, silvicultori şi orice potenţiali investitori: pădurile din Strâmbu-Băiuţ trebuie lăsate la păstrare. Ca un muzeu în aer liber. Astăzi, pădurea are 250 de hectare şi adăposteşte arbori care ating vârste uriaşe, de până la 500 de ani. Nu chiar de pe vremea cumanilor, dar, orişicât, peisajul e maiestuos, aproape ceresc: la 140 de ani, un arbore ajunge la 50 de centimetri în diametru, iar la 300 de ani – 120 de centimetri. La Strâmbu-Băiuţ sunt brazi, fagi, paltini, dar şi frasini şi molizi. Rânduiţi după voia lor, copacii aceştia sunt, poate, cea mai pertinentă dovadă a frumuseţii naturii.

„Cadavre de arbori“
Aparte de atributele estetice, apreciate la adevărata valoare în special de ecologiştii pursânge, pădurea din Strâmbu-Băiuţ are o valoare ştiinţifică aparte. Ca o şcoală în aer liber în care se poate observa cu ochiul liber magia transformărilor naturale. E, de fapt, o lecţie despre firescul naturii, străin de cei care au cunoscut doar firescul betoanelor şi al sensurilor giratorii. Până la urmă, o pădure virgină este locul unde natura a creat, cu de la sine putere, diversitate şi asocieri nesilite de om. Un laborator viu, cu arbori groşi cât un deget şi cu copaci bătrâni, cu trunchiuri de peste un metru în diametru. Cu o mulţime de „cadavre de arbori“, care se prăbuşesc nonşalant, doborâţi de bătrâneţe. Cu timpul, aceste trupuri de lemn defunct devin, de fapt, rodul vieţii pentru alte fiinţe. Aşa merg lucrurile.

Despre oxigen şi despre viaţă
Într-o pădure virgină trăiesc peste 10.000 de specii, de la mici insecte-descompunători, adică cei care fărâmiţează lemnul înghiţit apoi de către sol, până la păsările care se hrănesc cu larvele acestor insecte. Apoi, foarte multe specii de ciuperci care îşi iau seva din lemn mort şi din solul îmbogăţit cu lemn mort, reintrat în circuitul natural. Piramida trofică e prezentă în cvasideplinătatea ei: sunt şi mamiferele mici, precum şoareci de pădure, amfibieni care au suficientă umiditate pentru a se adăposti în zilele toride, iar urşii morocănoşi, lupii hoinari şi râşii haini umblă în voie printre cele tocmai enumerate. Un safari românesc între ultimii giganţi ai Maramureşului, unde, spre exemplu, trăiesc mai mulţi urşi decât în Elveţia, Austria şi Spania la un loc. N-o să reluăm acum lecţia de georgrafie, dar lucrul acestea trebuie spus: pe lângă biodiversitatea bogată, care include specii rare şi vulnerabile, pădurea aceasta are un rol esenţial în protecţia regiunii împotriva factorilor climatici dăunători. Cel mai concret şi mai regretabil efect al intervenţiei silviculturale sunt alunecările de teren şi afectarea iremediabilă a rezistenţei solului. Ştiţi, pădurile virgine sunt acele bucăţi de pământ care, deşi pe cale de dispariţie, încă mai vorbesc despre miracolul naturii. Despre oxigen şi despre viaţă. Despre o resursă unică şi fără preţ.

Cum se-ajunge la Strâmbu-Băiuţ? Pentru a ajunge la Strâmbu-Băiuţ, se poate folosi ruta Baia Mare-Cavnic-Strâmbu-Băiuţ sau Baia Mare-Târgu-Lăpuş-Damacuseni-Rogoz-Lăpuş-Strâmbu-Băiuţ. Traseul începe de la fostele clădiri ale Minei Băiuţ, unde se poate lăsa maşina, şi se continuă pe drumul forestier spre Vârful Văratec. După o urcare de aproape un kilometru, pe partea stângă a drumului se observă o gură de mină, iar la prima potecă de pe partea stângă începe traseul propriu-zis, care intră în pădurile seculare. Traseul este marcat foarte slab, cu punct roşu.

Legenda ursului Balzac, de 600 de kilograme

În România, urşii nu pot fi împuşcaţi decât cu acordul expres al Regiei Naţionale a Pădurilor. N-a fost mereu aşa. Pe vremea întâiului vânător al ţării, Nicolae Ceauşescu, ursul brun românesc era doar încă un potenţial trofeu pentru dictatorul megaloman. Se spune că, la un moment dat, când Ceauşescu a fost la vânătoare în zona Bloaja, activiştii ar fi îngrăşat un urs care a ajuns la 600 de kilograme, special pentru a intra în bătaia puştii marelui cârmaci. Mai mult, se pare că animalul fusese şi tranchilizat înainte, pentru a rămâne ţintă uşoară. Contextul e un pic mai larg: ca urşii carpatini să nu meargă în zonele locuite de oameni, deci unde sunt şi animale domestice, angajaţii Ocolului Silvic le asigurau animelelor hrană suplimentară primăvara, când fiarele ieşeau din bârlog. Aşa era atunci, aşa e şi acum. De cele mai multe ori, desertul era servit la marginea localităţii Cavnic, pe Valea Albă. Iar urşii se învăţaseră: de ce să se ostenească să caute de mâncare prin pădure dacă ştiau un loc anume, unde li se oferea totul pe tavă. Odată cu vizita lui Nicolae Ceauşescu în zonă, a fost pregătit un foişor, foarte aproape de bucătăria animalelor. Era vizat un urs foarte mare, pe care îl chema Balzac.

Lui Ceauşescu i s-au adus poze cu animalul, ca să-i stimuleze ambiţia de vânător feroce şi i-a fost arătat foişorul camuflat. Nu-i mai rămânea decât să apese pe trăgaci şi să se fălească apoi cu prada lui. Numai că, în faţa foişorului n-a venit Balzac, ci o rudă mai îndepărtată. Ceauşescu însă n-a ezitat şi l-a împuşcat chiar aşa. Nu era Balzac, dar tot urs era şi el. După acest episod, nimeni nu l-a mai văzut pe adevăratul Balzac şi, după toate calculele, se pare că animalul supraponderal ar fi dispărut, pentru că durata de viaţă a celor ca el nu depăşeşte 20 de ani. Orişicât, vânătorii mai sensibili cu nuanţele oricum discutabile spun că ultima aventură a lui Ceauşescu în Maramureş n-a fost vânătoare, ci doar o crimă.

În legătură cu urşii din zonă, există un soi de glumă vânătorească printre cei care administrează întinderea de pe Lăpuş. Se spune că vânătorii care merg în zonă trebuie să poarte neapărat în raniţă un cuţit de lemn, pentru că după ce văd ursul, categoric vor avea nevoie de cuţit ca să-şi cureţe izmenele.

Pădurea din Strâmbu-Băiuţ, protejată de UNESCO

Pădurile virgine din România, între care se află şi peticul din Strâmbu-Băiuţ, reprezină 65% din pădurile virgine rămase pe continent, exceptând Rusia. Orişicât, aceste întinderi neatinse sunt bunuri cu valoare de patrimoniu nu doar pentru România, ci la nivel continental. În legătură cu valoarea şi importanţa acestora sub aspect ştiinţific, educativ, ecoprotectiv şi al biodiversităţii, toţi specialiştii, ecologişti sau nu, sunt de acord.

Arealul de la Strâmbu-Băiuţ, alături de Pădurile Şincii din Făgăraş, va intra pe lista Patrimoniului Mondial al UNESCO, după ce WWF România, Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, Departamentul pentru Ape, Păduri şi Piscicultură, Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice şi Greenpeace au semnat, anul trecut, un protocol de colaborare pentru desemnarea noilor situri UNESCO. Acordul este, de fapt, o urmare a ambiţioasei campanii „Salvaţi pădurile virgine!“, administrată de WWF România în 2011 când, în doar 33 de zile, peste 100.000 de persoane au semnat petiţia campaniei.

De altminteri, în urma acestei iniţiative, pădurea din Strâmbu-Băiuţ a fost inclusă în categoria pădurilor protejate prin lege. În plus, a fost demarată şi acţiunea de identificare şi cartare a tuturor astfel de comori aflate între graniţele noastre, acţiune ce va fi valorificată şi într-un Catalog naţional al pădurilor virgine din România. Potrivit unor calcule estimative, România are în jur de 300.000 de hectare de păduri virgine, adică aproximativ 5% din întreaga suprafaţă a fondului forestier. Acestea sunt şi cele mai importante păduri din zona temperată din întreaga lume, din punct de vedere biologic. Spre comparaţie, ţări dezvoltate precum Austria, Elveţia, Italia, Franţa sau Spania nu au nicio pădure virgină, deşi deţin suprafeţe împădurite mult mai bine gospodărite decât ale noastre, iar în Europa păduri virgine mai există în Bulgaria, Ungaria, Slovacia (dar pe suprafeţe mult mai restrânse decât cele din România), Finlanda, Suedia şi Norvegia.

Trasee tematice şi turism responsabil
Deşi întreaga întindere naturală poate fi vizitată doar cu avionul, WWF România a realizat trei trasee tematice demonstrative pentru managementul pădurilor virgine şi a amplasat, în zonă, mai multe panouri informative, folositoare nu doar elevilor înscrişi la şcolile din regiune, ci şi turiştilor. Organizaţia de mediu îşi propune să construiască, în zonă, şi un observator pentru urşi, pentru vizitarea căruia nu e nevoie de cuţite de lemn şi de două perechi de izmene.

Până atunci însă, cei care vor să se bucure de minunile oferite de natură, se pot interesa de pachetul turistic gândit de WWF România şi Explore Travel. Programul pentru conservarea naturii şi a tradiţiilor leagă 7 arii naturale protejate şi 7 sate tradiţionale într-un traseu lung de 86 de kilometri, dezvoltat pentru formele lente, nemotorizate de transport, astfel încât frumuseţile locului să poată fi descoperite şi admirate cum se cuvine. Periplul maramureşean începe în satul Breb, de la biserica de lemn construită în anul 1513, via atelierul unui sculptor în lemn şi continuă pe Creasta Cocoşului, în pădurea virgină de la Strâmbu-Băiuţ, trece apoi pe sub porţi de lemn vechi de sute de ani şi prin alte câteva biserici de patrimoniu. În plus, turiştii vor putea beneficia şi de o călătorie cu mocăniţa pe Valea Vaserului, întâlniri cu meşteri populari din satele tradiţionale, şezători, popasuri la stână şi chiar vizitarea Cimitirului Vesel de la Săpânţa. Cu alte cuvinte, toată splendoarea Maramureşului, într-un singur pachet turistic.