Şapte luni în caiac: o călătorie neobişnuită de la Giurgiu la Veneţia

Pe Lucian Ionescu (50 de ani) valurile crizei de vârsta a doua l-au purtat, singur într-o barcă, în aventura vieţii lui. A reuşit să cucerească, doar cu un caiac construit de el, toate gondolele din Veneţia.

Lucian Ionescu a plecat din România pe 7 mai 2013 şi a ajuns în Italia pe 30 noiembrie în acelaşi an. Cam 4.000 de kilometri parcurşi în şapte luni, pe apă. O lungă călătorie cu caiacul de la Giurgiu la Veneţia. Aceasta este povestea învolburatului perilplu al lui Lucian Ionescu, explorator.

De fapt, în urmă cu cinci ani, Lucian Ionescu s-a trezit într-o dimineaţă şi s-a gândit la visul din copilărie, când îşi imagina ce o să devină când va fi mare. Îi veneau în minte planurile de călătorie până în Oceanul Pacific, cu colegul său de la şcoală, Dan, hărţile decupate din atlasul geografic şi lipite într-un caiet dictando, curenţii maritimi învăţaţi pe de rost, cu ale lor reguli înspăimântătoare. Voia, când va fi mare, să spună: „Mă numesc Lucian Ionescu şi sunt explorator!“. Lucian Ionescu este instalator.

Dar dragostea pentru apă, aşa cum o numeşte uneori, e vie dintotdeauna. Fie că, în adolescenţă, îşi pierdea toate verile bălăcindu-se în ştrandul Ciurel din Bucureşti, că, vreme de doi ani, a făcut caiac de performanţă sau că uneori pleca să se plimbe cu barca pe Dunăre, Lucian avea plăcerea aceasta: să simtă apa sub picioare.

Şi, în urmă cu cinci ani, amintirile acelea din copilărie au început să-l răscolească şi să nu-l lase indiferent. Spiritul aventurier care dormise în el mai bine de 30 de ani avea să se trezească şi să-i croiască un plan: o călătorie cu caiacul de la Giurgiu la Veneţia.

Pe 6 mai 2013, pe la 8.00 seara, Lucian Ionescu făcea ultimele retuşuri la caiacul construit chiar de el. De doi ani, de când începuse să-l proiecteze, tot aduna piese şi echipamente, ca să fie gata, dacă nu perfect, de plecare. „Anaconda“, aşa cum o numise, era o barcă de 5,80 de metri lungime şi 58 de centimetri lăţime, unde Lucian avea să-şi petreacă următoarele şapte luni. În sfârşit, visul lui de cinci ani începea în următoarea zi. Pleca singur, cu caiacul, de la Giurgiu şi plănuia să ajungă în Veneţia. Pleca pentru prima dată din România.

A doua zi dimineaţa, Lucian s-a trezit pe Dunăre. Nu-şi aminteşte nici când şi-a îmbrăţişat soţia şi fiica, nu-şi aminteşte nici că s-au fotografiat împreună la plecare: „Aveam emoţii şi eram buimac. Se plimbau lucrurile pe lângă mine şi nu ştiam ce se întâmplă. Încet-încet, am început să văd o poză, apoi o altă poză şi mi-am dat seama ce grozăvie am în faţă. În sfârşit, plecasem!“.  A mers încontinuu 40 de kilometri, fără oprire şi nu s-a gândit la nimic. Sunt kilometrii pe care avea să-i facă zilnic.

Vânturi puternice, ploi
Pentru acest drum, Lucian era pregătit. Iar asta nu însemna antrenament de mers cu caiacul pe mare, exerciţii fizice şi nici bani suficienţi pentru călătorie. Avea mii de pagini citite pe internet despre oameni care au mai fost în astfel de expediţii, despre vânturile puternice din mările prin care avea să treacă, unde să se oprească şi pentru cât timp. Pentru că, spune el, dincolo de călătoria turistică, totul este contratimp. „Ştiam că nu pot să stau în unele locuri foarte mult, pentru că aveam să mă confrunt, în alte zone, cu fenomene destul de urâte – vânturi puternice, ploi –, iar eu îmi calculam, de regulă, fiecare şedere“, povesteşte bărbatul.

Lucian a început călătoria singur, dar a ajuns să o parcurgă cu oameni şi să o termine cu o mulţime de prieteni. Şi asta e cumva ciudat, pentru că, atunci când vorbeşte despre el înainte de a face călătoria aceasta, spune că era un om solitar, cu un singur prieten, soţia sa, „care nici ea nu ştiu cum mă suportă“. A început să cunoască oameni prin toate popasurile pe care le-a făcut, oameni care l-au ajutat. Cu bani, dar mai ales cu o vorbă bună.

Pescarii şi bicicletele
Şi el, care plecase cu imaginea aceasta, mai puţin încurajatoare: pescari zeflemitori întâlniţi lângă podul de la Cernavodă, care îi spuneau că mai bine se duce la doctor decât în Veneţia. Însă a ajuns repede să se simtă „normal“. A cunoscut, în Bulgaria, în oraşul Tarevo, doi nemţi, un cuplu, care plecase în China, cu bicicletele. Aşa, de aiurea. „Pe unde mă duceam, veneau oamenii la mine să mă întrebe ce fac, unde mă duc, ce-i cu mine. Când vedeau că trag la mal, eu fiind obosit, săreau să mă ajute. În general, erau foarte primitori şi asta mi-a dat mereu încredere să îmi văd de drum. Uneori cred că ăsta e câştigul meu cel mai mare, că am redescoperit oamenii, nu neapărat că am ajuns la final“, spune Lucian, care şi-a notat, pe Anaconda, cu markerul, numele tuturor oamenilor care l-au ajutat.

Erau nişte valuri înalte de patru-cinci metri şi nu încercam decât să stăpânesc barca, să-mi menţin echilibrul, ca să nu mă răstorn. Lucian Ionescu

Despre ei, Lucian scria şi pe pagina sa de Facebook. În bagajul său a pus şi o tabletă, pe care o folosea mai ales pentru a verifica buletinele meteo, dar care îl ajuta şi să ţină legătura cu cei de acasă. Împărtăşea mereu fotografii cu peisaje, scurte istorisiri despre popasurile pe care le făcea sau unde urma să ajungă în continuare. Să ştie lumea de el. Şi lumea ştia. Se adunaseră mii de oameni, care-l încurajau. Chiar şi printr-un like.

Natura lui Lucian
Când povesteşte despre călătorie, Lucian se pierde în detalii despre natură. „Am plecat din nişte mâluri cu peisaje superbe, superbe, am trecut pe lângă nişte plaje extraordinare, n-ai văzut aşa ceva, şi-apoi falezele şi stâncile minunate din Grecia, alte câteva plaje din Albania şi Croaţia şi m-am văzut ajuns într-un vârf de civilizaţie care este Veneţia. Ştii cum e?“, face Lucian un rezumat.

A fotografiat pietre, nisipuri ondulate de vânt „doar pentru că arătau extraordinar de frumos“, apele atât de albastre ale Mării Egee, „în care aveam senzaţia că îi băgam cuiva vâsla în ochi“. Era impresionat, ca orice călător care iese pentru prima oară din ţară şi descoperă natura.

N-au fost numai soare cald şi numai peisaje frumoase în jur. Lucian a avut momente când a crezut că moare, oricât de brutal ar suna asta. Era din cauza furtunilor puternice, care le-au prins în apropiere de Turcia şi, mai târziu, în Albania: „Erau nişte valuri înalte de patru-cinci metri şi nu încercam decât să stăpânesc barca, să-mi menţin echilibrul, ca să nu mă răstorn. Le vedeam cu coada ochiului cum veneau din spate şi aşteptam să cadă. Cel mai periculos era atunci când ele se intersectau cu valuri care veneau din alte direcţii şi care n-au nicio treabă cu cursul lor normal. Că am scăpat din ele teafăr este fiindcă am avut şi foarte mult noroc“.

Emoţiile de pe „Bricul Mircea“
Şi poate că nu ar fi avut de a face cu asemenea peripeţii periculoase dacă drumul său s-ar fi oprit în Grecia, aşa cum se gândise iniţial. „Bun, plec de la Giurgiu şi ajung unde în Grecia? Erau, într-adevăr, nişte orăşele pe acolo, în jurul insulelor, unde să vină soţia mea să mă aştepte. Dar am început să mă plimb cu degetul pe hartă şi să spun: «Veneţia, asta e!»“. Datorită numelui, totul avea un sens“. Iar în Grecia a fost frumos, dar nu îndeajuns, cum spune el.

I-a plăcut în staţiunea Salonic, unde a şi stat vreo cinci zile, pentru că avea câteva reparaţii minore de făcut la caiac. Şi asta pentru că, într-o zi de plimbare cu bicicleta pe malul apei, a văzut, de la depărtare, o navă militară mare, cu tricolorul în vârf. Era „Bricul Mircea“, nava pe care tatăl său, fost ofiţer de marină, făcuse practica în armată. „A fost un moment foarte emoţionant pentru mine, am reuşit chiar să merg să vorbesc cu comandantul. Am fugit să iau şi caiacul ca să fac şi o fotografie. Poate că e una dintre vederile mele preferate din călătorie“, spune Lucian, amuzat.

Cinci-şase albanezi, cu rachiul în faţă
Când a ajuns însă în Albania, i-a fost cel mai greu să plece. La propriu şi la figurat. Ca în fiecare ţară, Lucian trebuia să treacă prin două porturi, la intrare şi la ieşire. Aştepta, de fiecare dată, cu paşaportul în mână, o ştampilă pe care o primea pe un act care îi confirma că are voie să-şi continue drumul. În Albania a fost mai greu. La ieşire.

„M-am trezit la barul din portul de la ieşirea din ţară, o cârciumă, înconjurat de vreo cinci-şase bărbaţi, cu rachiul în faţă şi, cred, discutau problema mea. E un episod de film acolo! Nu înţelegeam nimic. S-au certat între ei, au discutat aprins, au mai băut un pahar, ca, două două ore, să primesc ştampila pe hârtie. Apoi ne-am şi pozat!“ Lucian povesteşte că a plecat deprimat din Albania. Că, deşi, în mai toate opririle pe care le-a făcut, nu reuşea să se înţeleagă cu nimeni, nici pe englezeşte, erau foarte prietenoşi cu el. A aflat, mai târziu, că a apărut şi în presa din localitate: românul care vrea să ajungă în Veneţia cu caiacul.

     Aproximativ 10.000 de euro a costat aventura de şapte luni a lui Lucian Ionescu

Când uiţi cum e să dormi în pat
Şi a ajuns. Chiar cu o săptămână mai devreme decât îşi propusese, şi asta din cauza unei furtuni pe care a vrut să o evite şi „a tras tare“. A poposit în Insula Giudecca, acolo, în Italia. A stat, vreme de o săptămână, la o Asociaţie de canotori, care aflaseră despre el, din presa italiană, şi acolo a făcut şi primul duş cald. A şi răcit pentru prima oară, în şapte luni.

În Veneţia a intrat, pe 30 noiembrie, de „Ziua românilor de pretutindeni“, prin insuliţa San Giorgio Maggiore, unde era aşteptat de soţie, de consulul general din oraşul Trieste, de directorul Institutului Cultural Român şi de alţi români care aflaseră despre călătoria lui, ajunsă la final. „Am fost extrem de emoţionat şi plăcut impresionat că a existat o mică organizare la sosirea mea“, îşi aminteşte Lucian de ultima zi din călătorie.

Peste două zile, Lucian a plecat acasă cu maşina şi cu caiacul peste maşină. Cel mai greu a fost să doarmă, din nou în pat. „Vreo două-trei nopţi, m-am mutat în cort.“ Parc-ar mai fi continuat.

Cum şi-a ratat la finiş cariera de sportiv

Când era mic, Lucian Ionescu citea mult. Îi plăceau mai ales cărţile de expediţii, reportajele de călătorii, cărţile de Jules Vernes şi „Cireşarii“, preferata sa. Şi când se sătura să pipăie şi atlasele geografice ca să înveţe râurile şi mările şi toate legăturile dintre ele, asculta poveştile tatăl lui, ofiţer de marină. Şi de la care, spune el, a moştenit o pasiune nebună pentru apă.

De altfel, deşi planul lui Lucian de a pleca pe apă a început să prindă viaţă în urmă cu cinci ani, lui îi place să spună că doar „a fost pus la dospit“ vreo 30 de ani. Inspirat din cărţile pe care le citea, Lucian îşi făcuse un plan încă din şcoala generală şi era foarte serios. „Prin clasa a VIII-a, împreună cu colegul meu, Dan Constantinescu, voiam să ajungem în Pacific. Mai întâi, am luat bibliotecile la rând, am decupat toate hărţile din atlase şi cărţi şi le-am lipit într-un caiet special. Ştiam curenţii pe de rost, unde ne duc şi cum să ne orientăm după ei, din Marea Neagră în Turcia şi tot aşa. Ba chiar îmi cumpărasem dicţionar frazeologic român-turc şi turc-român, ca să ne descurcăm pe drum. Planul era să  vindem cioburi şi oglinzi oamenilor de pe insule, ei trebuiau să ne dea în schimb păsări, ca să le aducem aici şi să le vindem. Ne îmbogăţeam şi plecam din nou, în altă parte!“, îşi aminteşte Lucian, nostalgic. Au urmat examenele pentru admiterea la liceu şi parcă nici prietenia cu Dan nu mai era la fel şi n-au mai plecat.

Prin clasa a VIII-a, împreună cu colegul meu, Dan Constantinescu, voiam să ajungem în Pacific. Planul era să  vindem cioburi şi oglinzi oamenilor de pe insule, ei trebuiau să ne dea în schimb păsări, ca să le aducem aici şi să le vindem. Ne îmbogăţeam şi plecam din nou, în altă parte!

O experienţă frumoasă încheiată prost
Lucian n-a fost însă descumpănit. Prin liceu, îşi umplea timpul liber construindu-şi un detentor de scafandru, pe care să-l folosească vara, când mergea la ştrandul Ciurel. L-a ţinut până să plece în armată, când mama lui l-a aruncat, fiind îngrozită de ideile lui. Pentru Lucian însă, nu era o joacă. Dimpotrivă, abia atunci începea să vadă cum este cu „mersul pe apă“.

Echipamentul rupt de vânt în drumul de întoarcere cu maşina de la Veneţia la Bucureşti FOTO Marian Iliescu

Tot în liceu s-a înscris la nişte cursuri de caiac, unde a învăţat să vâslească, a mers la competiţii şi, timp de doi ani, a fost cea mai frumoasă experienţă încheiată prost. „Pentru că eram un tip înalt, masiv, aveam caraba mare, celor de la clubul sportiv le plăcea de mine şi mă trimiteau peste tot, la toate concursurile. Eram speranţa lor. Şi, într-o competiţie de 500 de metri, eram aproape de finiş, pe primul loc. Pe margine, am văzut o colegă care mă susţinea şi mi-a făcut cu mâna. Iar, eu, ca să-i răspund, am salutat-o cu padela şi m-am răsturnat. Mai aveam 10 metri şi câştigam! E, după tâmpenia asta, n-am mai pupat cantonamente, n-am mai pupat nimic.“ De atunci, spune el, a uitat de tot de caiac. Gata.

Nişte amici: Lucian şi Ionuţ Licurici
A durat vreo 30 de ani ca Lucian „să descopere“ din nou caiacul. S-a împrietenit, prin alte cunoştinţe, cu Ionuţ Licurici, care organiza ture pe Dunăre cu caiacul. „«Hai să mergem să facem o plimbare!», mi-a zis, şi am şi sărit! Domnişoară, m-a impresionat profund. Plus că mi-am amintit de toată partea din adolescenţă când am făcut caiac şi a fost ca un declic.“ A fost nevoie doar de un drum ca totul să se transforme într-un obicei săptămânal şi să ajungă din nou la competiţii. De data aceasta, fără să mai greşească.

A participat, în 2008, la Turneul Internaţional de pe Dunăre (TID), „o călătorie turistică“ de la Călăraşi la Sfântu Gheorghe. „Era ceva nou. Parcă vedeam altfel drumul, ca pe un fel de turism. Vedeam în jurul meu atâtea frumuseţi din natură şi nu-mi venea să cred. Speram şi visam ca TID-ul să însemne pentru mine un scop.  Eram sătul de ture scurte şi îmi imaginam că, în fiecare an, voi merge acolo şi asta era. Doar ce am mers acolo şi deja voiam mult mai mult. Am considerat că mi-a deschis ochii, nu că ăsta va fi stopul.“

Iar într-o zi, pe când avea 45 de ani, Lucian Ionescu s-a trezit şi şi-a amintit de visul din copilărie. Atunci a început el.

Acest articol a fost publicat în „Weeken Adevărul“