Belfast nu e o destinaţie pe care să o treci pe lista de priorităţi, dar nici nu e cazul să o ignori, dacă ţi se o oferă posibilitatea să o vizitezi. De regulă, Belfast devine parte a unui sejur la Dublin, capitala Irlandei având mult mai mult renume turistic şi oferind posibilităţi de distracţie net superioare. Legătura dintre cele două oraşe se face foarte uşor, cu autobuzul (22 de euro dus-întors) sau cu trenul ( 38 de euro dus-întors). Cu autobuzul faci două ore şi jumătate, iar cu trenul, sub două ore. Din România nu există cursă aeriană directă spre Belfast, dar pe calea aerului se poate ajunge din alte oraşe cu legături facile către Bucureşti, precum Amsterdam sau Londra.

În primul rând, trebuie spus că Belfastul este capitala Irlandei de Nord şi se supune regulilor Regatului Unit al Marii Britanii. Moneda este lira sterlină, iar distanţele sunt în mile. Vremea este la fel de capricioasă ca în toată Marea Britanie, dar acest lucru nu are legătură cu regulile administrative. Având o populaţie de aproximativ 600.000 de locuitori, cu tot cu suburbii, Belfast poartă renumele unui oraş răvăşit de lupte de stradă. Acestea sunt însă de domeniul trecutului, chiar dacă există locuri care mai reţin urmele conflictelor politice şi religioase, care au durat 30 de ani, între anii 1968 şi 1998. Ele au devenit puncte de interes pe orice circuit turistic şi cea mai bună variantă de intra în atmosferă e să apelaţi la un ghid local. La îndemână sunt şi autobuzele hop-on hop off, un tur al oraşului costând 12 lire. Personal, am ajuns în Belfast, cu autocarul, din Dublin, staţia terminus fiind chiar în spatele hotelului Europa, cel mai bombardat hotel din istoria lumii.

Aici au fost detonate în timpul conflictelor 36 de bombe, dar nimic nu mai trădează acest aspect. Hotelul a fost reconstruit de fiecare dată, arată impecabil şi este unul dintre clădirile de top din Belfast. În apropierea lui se află Opera, iar puţin mai încolo, Primăria oraşului, o construcţie grandioasă, unde se organizează zilnic tururi gratuite pentru cei curioşi să afle cât mai multe despre istoria şi organizarea capitalei Irlandei de Nord.

Aici s-a construit Titanicul

Din punct vedere turistic, Belfast are doar câteva piese de rezistenţă şi de aceea poate fi văzut într-o zi. Printre locurile care merită vizitate este şantierul în care s-a construit Titanicul. Nord-irlandezii sunt foarte mândri de asta şi nu ratează nicio ocazie de a spune că Titanicul, scunfundat în 1912, a plecat în perfectă stare de funcţionare din Bast. Şantierul poate fi văzut şi cu barca, într-un tur care durează 75 de minute, şi prezintă destule amănunte interesante. Există şi un muzeu deschis în 2012, când s-au împlinit 100 de ani de la scufundarea vasului. El se află destul de aproape de centrul oraşului, dar dacă nu vreţi să mergeţi pe jos, există autobuze care fac legătura între cele două locaţii. Ca şi în Dublin, reţeaua de transport în comun este bine pusă la punct. De metrou nu întrebaţi, pentru că nu există. 

Al doilea punct de interes şi, de fapt, primul din punct de vedere emoţional este legat de locurile în care au avut loc confictele interne. Deşi pacificat, Blfastul are în continuare cartierele naţionaliştilor catolici, cu steaguri în culorile portocaliu-alb-verde (culorile Irlandei) şi cartierele unioniştilor protestanţi cu drapele în alb-albastru-roşu (culorile Marii Britanii). Pentru a înţelege mai bine de ce s-au bătut aceşti oameni timp de 30 de ani, e nevoie de o scurtă trecere prin istorie. Evident, la bază sunt probleme politico-religioase. Irlandezii sunt nişte catolici foarte devotaţi, dar după ce Anglia a ieşit de sub tutela Papei, pentru că Henric al VIII-lea n-a primit acceptul suveranului pontif de a divorţa de Caterina de Aragon (anii 1500), ei au avut mult de suferit. Englezii au devenit anglicani sau protestanţi, însă irlandezii au rămas catolici. Aceasta este baza conflictului, care s-a acutizat în sute de ani.

Cu timpul, irlandezii catolici au devenit proscrişi în faţa puterii Regatului, li s-au luat averile, erau pedepsiţi, înfometaţi, ajunseseră pleava societăţii.

 Foamea de la mijlocul anilor 1800, provocată de englezi, a determinat milioane de irlandezi să plece peste Ocean, în America, astfel explicându-se numărul mare de irlandezi prezenţi în SUA, în special pe coasta de Est. Inclusiv strămoşii lui J.F. Kenned au fost irlandezi, iar Hollywoodul are extrem de mulţi actori cu rădăcini irlandeze.Sătui de tratamentul Coroanei, irlandezii s-au ridicat la luptă pe insula lor, la începutul secolului trecut, dar cum Anglia tocmai intrase în Primul Război Mondial, s-a ajuns la un compromise, cu următorii termine: Irlanda devine independentă, şeful statului continuă să fie regele Marii Britanii, ţara devine parte a Commonwealth-ului. Partea de nord-est a insuli rămânea în componenţa Marii Britanii, inclusiv oraşul Belfast. Englezii nu au fost deloc fraieri, Belfastul era unul dintre cele mai prospere oraşe ale momentului. Mai mult de jumătate din producţia textilă a britanicilor se producea în Belfast, iar şantierul naval Harland & Wolff, unde s-a construit Titanicul, era cel mai mare şantier naval din lume. Aşadar, Anglia a luat spuma, chiar dacă într-un teritoriu mai mic, iar Irlanda a primit un teritoriu mai mare, dar mai puţin dezvoltat. După această împărţeală, Irlanda a devenit ţara cu populaţie majoritar catolică, iar Irlanda de Nord – cu populaţie majoritar protestantă.

Catolici vs. Protestanţi

Nu toată lumea a fost împăcată cu soluţia asta. Irlandezii de peste Ocean, urmaşii celor care au avut de ales între a muri de foame şi a fugi în America, au fondat şi finanţat Armata Republicană Irlandeză, aşa-numita IRA, cu al ei partid Sinn Fein, cu scopul de a realiza unirea celor două Irlande. Anglia a răspuns cu gloanţe, catolicii din Irlanda de Nord au fost din nou marginalizaţi în societate, şi aşa a început un război de gherilă care a durat 30 de ani. N-a fost însă un război cu tunuri şi tancuri, iar cele 3.600 de victime consemnate în acte reprezintă un număr relativ mic raportat la alte conflicte armate din lume. Irlandezii s-au împuşcat în jurul unui zid, care delimita zonele catolicilor şi protestanţilor, şi puneau bombe pe unde apucau. Uneori, treceau în viteză cu motocicleta şi aruncau pe geamul unui pub al inamicilor câte o grenadă.

Aşa s-a purtat acest război, terminat după intervenţia energică a fostului premier britanic Tony Blair, care a reglementat în 1998 poziţiile Angliei, Irlandei şi Irlandei de Nord, prin Good Friday Agreement. Tensiuni mocnite există, însă, şi în momentul de faţă, pe alocuri, catolicii şi protestanţii evitându-se reciproc, pentru că ambele părţi au sânge vulcanic.Toate aceste lucruri şi multe altele pot fi aflate cu ajutorul ghidului de pe bus-urile turistice sau de la şoferul unui black taxi. În perioada conflictelor, transportul în comun a fost suspendat, pentru a nu risca tragedii de proporţii, cum ar fi exploziile autobuzelor. Atunci s-a circulat aceste black taxi, care jucau rolul unui maxi-taxi. Mulţi dintre luptătorii de atunci sunt acum şoferi pe aceste maşini şi sunt gata să împărtăşească poveşti şi drame. Nu are rost să mergeţi singuri şi pe jos în aceste zone, deoarece imaginile n-au valoare fără informaţii.

Celebrele Murals vorbesc despre conflicte


Parte importantă a acestei foste zone de conflict sunt picturile murale, murals, cum sunt cunoscute, reprezentând mesaje şi proteste desenate pe ziduri. Sunt cu adevărat remarcabile. Catolicii şi protestanţii au fost separaţi de un zid de vreo 3 kilometri, destul de înalt, ceva de genul Zidului Berlinului, dar prevăzut cu destule porţi. Porţi care uneori se încuie şi acum noaptea.

Atât catolicii, cât şi protestanţii au eroii lor, care apar în aceste murals, alături de citate devenite celebre. Catolicii se mândresc cu Bobby Sands, un tânăr parlamentar care a murit la 27 de ani după 66 de zile de grevă a foamei. El a fost condus pe ultimul drum de peste 100.000 de oameni şi numeroase proteste au avut loc în toată lumea, Regina Marii Britanii fiind bombardată cu roşii în timpul unei vizite la Oslo. Deşi pentru noi, românii, Bobby Sands nu reprezintă mare lucru, în lume sunt multe ţări care au botezat străzi după numele eroului irlandez. Replica protestatarilor este regele protestant William al III-lea, care, înainte de 1700, l-a învins pe regele catolic James, obţinând coroana Angliei, Scoţiei şi Irlandei. Povestea acestor locuri mi s-a părut cea mai interesantă bornă turistică a Belfastului.

Dincolo de ea, însă, oraşul propune şi o latură comercială destul de dezvoltată. Donegall Street este principala arteră a oraşului, înţesată de magazine. În apropiere se află şi cea mai veche piaţă din Irlanda, St. George’s Market, o piaţă acoperită unde se găseşte aproape orice. Tot în zonă e şi un mall, Victoria Square, cu o arhitectură interesantă. Belfastul nu duce lipsă nici de biserici, grădini şi castele, are o universitate, Queens, recunoscută pe plan mondial, iar per ansamblu, pare o bucăţică ruptă din Anglia provincială, un oraş cu un aer relaxant în care nu ai senzaţia că se poate întâmpla ceva nemaipomenit, care să tulbure rutina zilnică. Autorităţile încearcă să atragă cât mai mulţi turişti, în campanii de promovare a imaginii oraşului pe plan european, cât şi mondial, dar mai e destul de recuperat din ceea ce s-a pierdut în perioada războiului civil. 

Acasă la George Best. „Să nu muriţi ca mine!“

Nimeni şi nimic din ceea ce ţine de Belfast sau de Irlanda de Nord nu poate înlocui în inimile localnicilor golul lăsat de George Best, cel mai mare fotbalist din istoria acestor locuri, un talent extraordinar risipit în aburii alcoolului şi între farmecele femeilor. George Best, care a jucat pentru Irlanda de Nord între 1964 şi 1977 şi pentru Manchester United din 1963 până în 1974, s-a prăpădit la 59 de ani, în 2005, după o viaţă tumultuoasă şi dezordonată. În anii săi de glorie, Best depăşea ca popularitate orice alt star al momentului, indiferent că era vorba despre Pele, Beckenbauer ori Cruyff. Cei care l-au văzut jucând spun că putea face cu mingea lucruri incredibile pentru fotbalul romantic al acelor vremuri. Din păcate, George Best a luat tot timpul viaţa ca o glumă şi ajunsese să bea whisky chiar şi în vestiar, în pauzele meciurilor. A fost atât de mare ca fotbalist, încât a trăit din gloria sportivă mult timp după ce a încetat să mai performeze pe gazon, câştigând bani frumoşi în SUA, Hong Kong şi Australia. Toţi s-au dus pe apa sâmbetei, de fapt pe alcoolul sâmbetei. George Best a supravieţuit unui transplant de ficat, dar a murit din cauza unei infecţii groaznice la rinichi.

De pe patul spitalului Cromwell din Londra, unde s-a stins, pe 25 noiembrie 2005, el a transmis un mesaj pentru toţi fanii lui Manchester United şi pentru toţi cei care l-au văzut jucând: „Vă rog frumos, nu muriţi ca mine!“. A fost purtat pe ultimul drum, la Belfast, de peste 120.000 de oameni şi cum pe 25 noiembrie, de cele mai multe ori, la Belfast plouă, nord-irlandezii spun că de fapt sunt lacrimile oamenilor care l-au iubit pe George Best. În memoria lui George Best autorităţile au numit aeroportul municipal al oraşului Aeroportul „George
Best“.

La 60 de mile de Giant’s Causeway

Destul de aproape de Belfast, la o oră şi jumătate de mers cu maşina, în nordul insulei se află Giant’s Causeway, un sit aflat pe lista UNESCO a Patrimoniului Mondial. Sunt 40.000 de coloane de bazalt interconectate, rezultate în urma unei erupţii vulcanice care a avut loc acum 60 de milioane de ani. Majoritatea coloanelor sunt hexagonale, iar cea mai înaltă are cam 1 metri. Giant’s Causeway e principală atracţie turistică din afara oraşului.