De ce avem nevoie de joacă, mai ales la maturitate
0Nadia Stieglitz şi Sara Baysinger conduc organizaţia Mice at Play (Şoarecele la joacă) – pentru că asta face şoarecele când pisica nu e acasă– şi nu vor nimic altceva decât să aducă bucuria şi joaca înapoi în vieţile adulţilor, secătuite de muncă şi rigiditate seriozătiţii.
Organizaţia a fost fondată în 1998, în sufrageria lui Stieglitz, când, consumată de muncă, efortul de a ţine casa şi presiunea copiilor secaseră toată viaţa din ea. Ideea de început era menită să stimuleze creierul în alte direcţii, dar cele două urmau să descopere curând că timpul alocat acestui joc „le salva sufletele”, potrivit psychologies.co.uk.
Cu un zel de misioanre, Stieglitz şi Baysinger au început să se documenteze asupra efectelor şi beneficiilor jocului, dar mai ales, au început să înveţe femeile să-şi permită acest lucru.
Aşa că au început să organizeze întâlnirile de joacă pentru adulţi, unde se încercau de toate: de la box, dans din buric, dans în sincron, vâslit, creerea de parfumuri sau costumarea după diverse teme pentru şedinţe foto.
Aceste întâlniri sunt menite să scoată femeile din haosul zilnic, din timpul şi locul în care se află şi să le cuprindă trupul şi sufletul în joc.
„Suntem o societate care trebuie să se justifice pentru momentele de joacă. Dar această joacă îţi reaminteşte cel mai bine de tine şi de cât de fericit poţi fi. Spiritul ludic aduce cu sine o lumină extrem de frumoasă”, a spus Stieglitz.
„Este incredibil cât de multe poate face un joc pentru o persoană. Îl transformă complet”, a adăugat Sara.
Psihologia jocului
Jocul activ, spune psihiatrul, fondatorul Institutului Naţional al Jocului din California, este o stare atemporală esenţială pentru oameni. Este şi o atitudine mentală, de curiozitate şi de contemplare. Iar neuroştiinţa începe să demonstreze adevărul acestor afirmaţii. Joaca construieşte un creier complex, calificat, receptiv, adaptabil social şi flexibil, iar asta se traduce în oameni asemenea, drept urmare, societate asemenea.
Reptilele, broaştele ţestoase, păsările, primatele, majoritatea mamiferelor şi chiar şi anumiţi peşti se joacă când sunt mici, iar unele continuă şi când cresc. Oamenii la fel. Când suntem copii, joaca este modul prin care percepem lumea, chiar pe noi înşine, felul în care funcţionează tot din jurul nostru, fără riscuri incluse. În cazul adulţilor, jocul crează noi conexiuni neuronale, care se conectează între ele altfel.
În viaţa animalelor, lipsa jocului aduce pustietatea. Oamenii de ştiinţă au descoperit că, privaţi de joacă, creierul şoarecilor se dezvoltă anormal, ca în cazul celor cu afecţiuni în zona cortexului prefrontal. Şi instinctul de supravieţuire nu funcţionează la cotele obişnuite, nivelul cortisolului fiind extrem de scăzut. „Aceştia mor într-un final, mult mai repede decât ar trebui”, a explicat Brown.
La oameni se traduce aproximativ la fel: cei care nu se joacă sunt lipsiţi de bucurie, dependenţi de muncă, depresivi, spune Brown, care a studiat peste 6.000 de „istorice de joacă” ale oamenilor.
Ceea ce el numeşte „privarea de joacă” tinde să se instaleze exact când oamenii ajung la adolescenţă. Bărbaţii mai menţin nivelul datorită sportului, indiferent că este vorba joc activ sau pasiv. Femeile, în schimb, au tendinţa să piardă definitiv jocul din viaţa lor. „Există acest sentiment al unei pierderi complete. Lamentaţia că nu există timp pentru joacă este des întâlnită şi aproape universală. Dar cei mai mulţi dintre noi au în ei această natură ludică şi stă în puterea noastră să o recăpătăm”, spune psihiatrul.
Pentru a-i ajuta să-şi recapete simţul jocului, Brown îi întoarce cu gândul la cele mai vechi amintiri cu joacă, îi face să-şi reamintească ce iubeau când erau mici, ca să-şi dea seama, la maturitate, pe ce să construiască acum.
Jocul nu mai este la modă
„În lumea modernă, munca a devenit o religie, oferindu-le un simţ al identităţii şi un scop. A fi ocupat a devenit un mod de a-ţi etala statutul. Timpul liber, despre care filosofii Greciei Antice spuneau că este scopul unei vieţi bune, este văzut drept prostesc, neproductiv şi nefolositor, precum alte lucruri inutile, ca somnul”, scrie Brigid Schulte pentru publicaţia de psihologie.
Profesorul Jonathan Gershuny, un eminent cercetător de la Oxford pe folosirea timpului, spune că, de-a lungul istoriei, timpul liber - ore neîntrerupte de joc, care au dus la unele dintre cele mai grozave invenţii, opere de artă, filosofice şi descoperiri ale civilizaţiei – era numai pentru bărbaţi. Timpul femeilor, în schimb, a fost mereu mult prea fragmentat.
Sociologul şi economistul Thorstein Veblen, care a scris volumul influent „Theory Of The Leisure Class”, în 1899, a acordat femeilor titlul de clasă inferioară, menită să se ocupe de munca nedorită a societăţii.
Alte volume care au studiat timpul liber al femeilor au ajuns la concluzia că acestea se simt vinovate când petrec timp în scopuri personale, ca şi atunci când cheltuiesc bani doar pentru ele. Când soţii acestora au fost întrebaţi ce părere au despre soţiile care au un timp independent de alte activităţi, au spus că este în regulă, cu condiţia să nu devină o obişnuinţă, pentru „că atunci ar fi ceva greşit în căsnicie”. „Soţii au adăugat că timpul liber pe care ei îl au face parte din bărbăţia lor”, spune studiul în continuare.
De aceea, pentru Stieglitz şi Baysinger este mult mai uşor să promoveze întâlnirile de joacă bazate pe o tematică productivă, cum ar fi nutriţia sau sportul. „Este foarte greu să promovezi ceva doar pentru jocul în sine, pentru că există acest simţ al vinovăţiei care le face pe femei să nu vină”, spune Baysinger.
În continuare, în secolul 21, femeile le spun celor două promotoare al simţului ludic că nu se simt îndreptăţite să aibă timp doar pentru ele. Simt că trebuie să câştige dreptul de a ajunge aici, după ce termină lista imposibilă de lucruri de făcut. Sau mai sunt multele femei care sunt prea epuizate la finalul zilei ca să facă altceva, cu excepţia prăbuşirii pe canapea, în faţa televizorului.
„Cred că, de fapt, le este teamă. Le este frică să-şi acorde puţin timp liber ca să vadă cum se simt”, spune Stieglitz.
Citeşte şi:
Adela Ciobanu, medic primar psihiatru, la Adevărul Live: „Facebook duce la o lume autistă“
„Monstrul porno”: de ce sunt femeile cucerite de un nou tip de literatură erotică?
Se încarcă comentariile...
