Jurnalul unui văduv: „Eram fericit şi, dintr-odată, nu am mai putut fi fericit”
0
Cum arată viaţa pentru un soţ care şi-a pierdut soţia acum 18 luni? Dar pentru un copil care nu a avut parte de propria mamă mai mult de doi ani? Benjamin este un tată văduv care a început să scrie lumii despre ce înseamnă să pierzi, cum există în noi toţi un instinct de supravieţuire care ne face să mergem mai departe, dar, mai ales, cum creşti îi aduci aminte unui copil de mama pe care nu a apucat să o cunoască.
În noiembrie 2012, o maşină care mergea în viteză i-a luat viaţa lui Desreen, soţia lui Benjamin Brooks-Dutton. Cei doi martori, soţul şi băiatul ei, au rămas singuri cu tot ceea ce au văzut pe trecerea de pietoni.
Benjamin Brooks-Dutton este un văduv care locuieşte cu fiul său, Jackson, într-o casă din cărămidă roşie în sudul Londrei. „Casa este imaculată, cu fiecare detaliu pus la punct, chiar şi pernele de pe canapea sunt aranjate perfect. Îmi spune că mereu a fost aşa la ei în casă”, scrie jurnalistul cotidianului britanic „The Guardian”. Acesta s-a întors în casa tatălui şi fiului pentru a vedea cum evoluează viaţa unor oameni care au pierdut atât de mult într-un timp atât de scurt.
Sunt 18 luni după ce Desreen a fost omorâtă de o maşină, chiar lângă soţul şi copilul său. „Pe 10 noiembrie 2012, imediat după ora 20, am plecat de la casa prietenilor noştri ca un tată şi soţ fericit, la doar 33 de ani. La 21.17 eram deja în ambulanţă, un văduv în stare de şoc. Am observat ora doar pentru că era în aceeaşi poziţie în care era cu doi ani şi trei săptămâni în urmă, când se născuse băiatul nostru. Soţia mea, Desreen, a fost luată de lângă noi fără nicio avertizare după o zi perfectă petrecută împreună. Folosesc cu grijă acest cuvânt, nu vreau să vopsesc în roz trecutul recent, mai ales că momentele mele preferate cu ea aveau anumite imperfecţiuni, dar acea zi a fost perfectă. A avut parte de toate lucrurile pe care ea le iubea. De aceea, în timpul zilei, a exclamat cât de fericită era cu noi, soţul, copilul şi doi prieteni apropiaţi”, scria Benjamin pentru „The Guardian”, la două luni după moartea tragică a soţiei sale.
Benjanim şi Jackson, în grădina casei lor
A fost momentul în care tatăl şi-a deschis un blog, folosit drept un canal prin care să-şi transmită toate emoţiile în starea lor pură, confuzia şi disperarea ce urmau să apară în etapele procesului de vindecare. Blogul, dedicat mai ales celor care au trecut şi trec prin situaţii asemănătoare, a devenit viral în două zile. Sinceritatea scrierilor sale, furia detaliată, umilinţa, auto-controlul şi provocarea comunului edict «fii puternic» au atins un nerv. Mii de cititori au început să-l citească încă din primele două zile.
„Am muncit în relaţii publice toată viaţa şi ştiam că se va întâmpla ceva. Nu e ca şi cum am ceva de câştigat din asta, nu vând nimic. Tot ce vreau este să ajung la oamenii care suferă sau să cunosc oameni care au trecut prin asta. Am simţit-o ca pe o obligaţie, într-un fel, să captez, înainte să uit – creierul nu este construit pentru a reţine atâta durere – şi să-i arăt lui Jackson cât de rău a fost, cât de mult doare să pierzi femeia iubită”, spune Benjamin.
„Ben are 34 de ani, este un bărbat înalt, subţire, cu o voce profundă. Vorbeşte liber, dar îşi alege cuvintele cu grijă. Vrea să fie sincer şi când vine vorba de cele mai dureroase aspecte ale vieţii sale, aşa că şi când povesteşte de durerea în stare pură stă drept, încât îi poţi simţi echilibrul şi controlul de sine”, îl descrie jurnalistul britanic. Nu vrea să fie compătimit. „Nici Jackson nu va fi «săracul băieţel». Des ar fi urât asta”, spune el.
Astăzi este un om complet diferit. „Nu mi-am pierdut doar soţia, mi-am pierdut identitatea. Eram ambiţios şi munceam din greu, la fel era şi Des, avea propria afacere în modă. Plănuiam mereu lucruri, voiam încă un copil, munceam să ne luăm o casă mai mare. Eram fericit şi, dintr-odată, nu am mai putut fi fericit”, povesteşte bărbatul văduv.
„Avem o casă acum datorită asigurării de viaţă, dar nu mai sunt ambiţios. Totul în privinţa mea s-a schimbat, de la simţul umorului la orice altceva. Este ca şi cum nu am idee cine sunt sau care sunt planurile mele pentru viitor, iar partea şi mai interesantă vine acum: cu toate că ştiu, nu-mi pasă”, descrie Benjamin starea sa actuală.
Imediat după accident a renunţat la slujba sa, managing director la o firmă de PR, pentru a se concentra asupra suferinţei pe care fiul său o simţea, dar nu o putea articula, fiind prea mic. „El vine pe primul loc. Pentru prima lui zi de naştere fără mama lui, am avut tot felul de planuri. I-am luat o groază de cadouri, am stat până târziu şi i-am făcut tort şi am umflat baloane ca să fie în toată casa. Urma să avem o zi plină, dar când l-am întrebat de dimineaţă ce vrea să facă, mi-a zis «Doar să ne jucăm cu jucăriile», aşa că asta am făcut. După-amiaza a vrut să meargă în parc cu toate baloanele, aşa că am făcut asta. El vine înaintea mea, ideea nu este să par un tată bun, ci să mă simtă mereu lângă el”, povesteşte Benjamin.
Micuţul avea obiceiul să asculte la uşă când mama lui descuia. Astăzi, ochii lui fixează orice femeie care aduce a Desreen. Tatăl copilului a fost foarte atent la fiecare schimbare petrecută în comportamentul copilului. „Cel mai greu îi este când intrăm într-un loc cu mame şi copii”, explică Benjamin.
„Am acceptat faptul că nu o să aibă propriile lui amintiri cu ea. Sau, cel puţin, încerc. Copiii te surprind în multe feluri. Făcea baie acum două seri şi i-am spus că e amuzant. «Bunica e amuzantă», apoi s-a uitat la mine şi-mi spune «Şi mami e amuzantă»”, îşi aminteşte Benjamin.
Bev, mama lui Desreen şi bunica lui Jackson, stă câte două zile pe săptămână cu cei doi. „Cineva a sesizat ceva extrem de important zilele trecute. A zis că dacă Bev, care a crescut-o pe soţia mea, ajută şi la creşterea fiului meu, atunci el va ajunge să semene mai mult cu Desreen decât dacă Desreen l-ar fi crescut până la capăt. Este uimitor cum pot să o văd în băiatul nostru. Nu mă întristează deloc, dimpotrivă. Este un mic miracol”, spune emoţionat soţul văduv.
Benjamin Brooks-Dutton and Desreen, în ziua nunţii lor, în 2011
În cartea scrisă de el despre călătoria emoţională prin care cei doi (tată şi fiu) trec, spunea că despre al doilea an se zice că ar fi cel mai greu. „Este diferit. Durerea este diferită. Nu este cum mi-am imaginat. De fapt, nu este cum cineva îşi imaginează. Şi spun asta pentru că tot aud cum lumea nu înţelege cum mă ridic din pat, cum mă descurc, de ce nu sunt făcut bucăţi”.
„Avem un instinct de supravieţuire care ne ajută să continuăm. Primul an a fost oribil cu totul, eram în stare de şoc şi cu toate acestea am reuşit să fac destule. Am terminat cartea când s-a făcut un an de la moartea ei şi apoi m-am simţit ca şi cum am picat de pe stânci. Am fost diagnosticat cu depresie. M-am gândit că poate aşa se simte suferinţa pentru că era îngrozitor. Poţi să spui pentru că era al doilea an, dar, gândindu-mă mai bine, mi-am dat seama că documentându-mi suferinţa, am reuşit să o evit, în primul an”, povesteşte Benjamin.
Desreen şi fiul său, Jackson
Există, totuşi, semne ale unei vieţi mai uşoare în această primăvară. Benjamin merge la terapie – durerea lui s-a manifestat şi într-o stare precară de sănătate – ceea ce-l ajută enorm. „Mă torturam în privinţa trecutului şi îmi făceam griji în privinţa viitorului. Am început să realizez că singurul loc în care poţi fi confortabil este prezentul. Am început să mă bucur de momentele bune cu Jackson”, spune acesta.
„Înainte să vii, ascultam un album al formaţiei Elbow. Nu ştiu de ce mi-am adus aminte de el, pentru că ţin minte că-l uram înainte. Acum nu mai fac asta. Nu mai pornesc din poziţia în care urăsc lucrurile. Este ciudat, dar totul are o conotaţie mai moală acum”, spune el.
A început să lucreze ca freelancer, se antrenează pentru un maraton, ceva ce anul trecut nu ar fi crezut că o să facă. Începe să observe cum oamenii şi experienţele sunt o consolare, oricât de mică.
„Azi-dimineaţă când îl duceam pe Jackson la grădiniţă mi-am amintit ceva cu Desreen – ceva ce nu o să mai însemne nimic pentru nimeni – şi am început să râd. Nu spun că aşa este este mereu, dar sunt momente. Este bine că mai sunt momente”, spune Benjamin.
Se încarcă comentariile...
