Motto: Cel care are un de ce pentru care să trăiască poate să suporte aproape orice (Viktor Emil Frankl)

Mă uit înapoi, la articolul precedent, în al cărui titlu este strecurat cuvântul-cheie „angoase". Sunt siderat. Ce putere de anticipaţie are subconştientul omenesc! La sfârşitul lunii iulie încă mă simţeam bine; nimic nu prevestea ce avea să vină.

Un atac de panică este cutremurul interior de mare magnitudine, iar starea ulterioară de anxietate nu reprezintă altceva decât replicile. Anxietatea este viscolul, ce aduce după sine zile de ger prelungit în suflet: depresie, deznădejde, furie, disperare...

Senzaţia de déjà vu predomină în toate fazele anxietăţii. La primul atac de panică am retrăit toate stările de la prima beţie. Nu băusem decât cafea, în cantităţi industriale. L-am pus pe seama acestei băuturi atât de dezavuată de către medici. „No more coffee" este un refren care mi-a fost indus în urma numeroaselor consultaţii din ultima vreme. M-am conformat şi am limitat consumul la cafeaua de dimineaţă. Pot spune că am intrat în rândul lumii. Majoritatea oamenilor au un program de somn echilibrat, nu fac nopţi albe şi au grijă de sănătatea lor. Pentru început, va fi destul de dificil să mă acomodez cu statutul de om normal. 

Specialiştii spun că anxietatea este semnalul de alarmă că în vieţile noastre este nevoie de o schimbare majoră. Aproape o zecime din populaţia Globului se confruntă cu anxietate şi depresie, două afecţiuni complementare.

Incertitudinea şi tendinţa de a căuta vinovaţi sunt inamicii principali ai vindecării definitive. Moartea nu mai pare atât de departe în aceste condiţii. Pentru mine, luna august a acestui an a fost o agonie continuă. 

Simptomele anxietăţii diferă de la individ la individ. Este o boală cameleon, determinând un disconfort fizic generalizat, fapt ce te face să cauţi pe Google răspunsurile la toate afecţiunile posibile. Am devenit ipohondru: este costul uriaş al acestei perioade nefaste din viaţa mea.

Psihologii îţi vor spune că trebuie să elimini contradicţiile din viaţa ta. În cazul meu, idealismul nativ se loveşte brutal de pesimismul generat de paradigma epocii pe care o trăim. Sunt sigur că nimic nu va mai fi la fel după ce voi depăşi această cumpănă: acesta ar fi principalul câştig. Voi învăţa să trăiesc chiar şi în condiţiile date; să accept şi să confrunt realitatea. Ştiu, sunt idei care sună ca un slogan. Pune-te în locul meu şi îţi vor suna ca un preludiu al unei revelaţii existenţiale. 

În toate fazele anxietăţii, eşti regizorul şi scenaristul propriului film. Te priveşti de la înălţime, cu obiectivitate, dar eşti subiectiv cu ceilalţi. Tendinţa de izolare este definitorie pentru diagnosticarea acestei afecţiuni. Încerci să fii propriul tău psiholog, dar nu prea îţi iese. De fapt, nu îţi iese mai nimic. De aici, apare senzaţia perpetuă de neputinţă.

Într-un final, am ajuns la psihiatru, care mi-a spus că am un deficit acut de serotonină. Articolele din tabloidele româneşti i-au conferit supranumele de „hormon al fericirii”. Tind să le dau crezare. Într-o seară de iulie, mă plimbam prin librăria Cărturăreşti. Literatura motivaţională nu este nici pe departe genul meu, dar am ales să răsfoiesc o carte cu titlul „În căutarea fericirii”, scrisă de filozoful britanic Bertrand Russel. Mi-a atras atenţia următorul aforism:

Neputinţa îi face pe oameni să simtă că nu merită făcut nimic, iar confortul vieţii face totuşi suportabil acest sentiment.

Anxietatea este o boală definitorie a lumii contemporane. Este latentă în fiecare din noi. Va rămâne latentă dacă reuşim să ne conformăm şi să acceptăm paradigma vremurilor. Scrolez pe Facebook şi văd o grămadă de strigăte de ajutor, din perspectiva mea. Se pare că această lume virtuală este salvarea omului modern. Din nefericire pentru mine, fac parte din acei 1% care nu scriu pe Facebook ceea ce simt prin actualizări de stare din oră în oră. Viaţa lor pare a fi un jurnal de ştiri de la CNN, dar asta le face bine. Una dintre cele mai mari fobii pe care le am este tocmai frica de penibil.  

Cei apropiaţi te vor sfătui să socializezi mai mult, să ieşi în lume. Însă cu mine însumi uitasem să vorbesc de mult timp. Scriu acest rânduri pe muzica celor de la Guns N' Roses, a căror piesă, November Rain, a avut un efect terapeutic asupra mea în multe momente grele. Acum, efectul a fost unul providenţial. Sometimes i need some time... on my own. Sometimes i need some time.. .all alone... un refren care mi-a rămas imprimat în minte şi în suflet. Nu vreau să omit bucata solo din final, ceea ce face din November Rain o adevărata simfonie a genului rock.

Locuiesc într-un oraş de provincie anost, care se stinge încet-încet. Mă simt sufocat. De fapt, senzaţia de sufocare a fost primul simptom pentru care am ajuns la medic. Singura plăcere care îmi mai rămăsese era să mă plimb singur, seara, pe străzi. Sunt uşor de remarcat pentru acest obicei considerat straniu prin părţile noastre. 

Temerile, justificate sau nejustificate, m-au lăsat fără vlagă. O voi recupera cu ajutorul unui tratament medicamentos. 

Începând cu prima lună de toamnă, pot spune că mă simt mai bine. Mi-am recăpătat optimismul. Luna trecută, în stadiul de maximă manifestare a anxietăţii, mă gândeam că nu o să mai prind aniversarea vârstei de 29 de ani. Au trecut aproape zece zile de atunci şi încă sunt aici.

Ar trebui să fiu fericit mai mult ca oricând. De două săptămâni, viaţa mea personală tinde spre armonie şi normalitate. Însă, mă simt incapabil şi vinovat în acelaşi timp pentru că nu mă pot bucura. Am impresia că nu am fost niciodată capabil de relaxare. A trecut aproape o lună de când nu am mai râs cu poftă...

Merg mai departe cu gândul încurajator că au fost şi sunt o grămadă de oameni care au trăit experienţe similare. Nu la fel de laconică precum expunerea mea este această relatare, care merită citită:

Cum e să trăieşti cu o formă severă de anxietate (VICE.COM)