INTERVIU „Dizabilităţile nu sunt o piedică în viaţă“: românul fost campion la escaladă care a cucerit un vârf din Munţii Atlas
0
Claudiu Miu a fost campion naţional şi balcanic la escaladă înainte de a afla că cele două boli cu care a fost diagnosticat îl vor împiedica să mai practice acest sport. Articulaţiile deformate, care-i dau constant dureri, nu l-au împiedicat să pornească într-o expediţie îndrăzneaţă, în Munţii Atlas, la începutul lunii septembrie.
În cea mai bună perioadă a vieţii lui, când atinsese nivelul maxim de performanţă, Claudiu Miu a primit vestea că nu va mai putea avea niciodată rezultatele care l-au consacrat la escaladă. În 2009 şi 2010, tânărul a fost campion naţional la escaladă-bloc, iar în 2010, campion balcanic la aceeaşi categorie.
Căţărările au devenit pentru Claudiu experienţe dureroase şi tot mai dificile din cauza dizabilităţilor fizice provocate de cele două boli cu care a fost diagnosticat: artrită reumatoidă şi boala Lyme. Cu toate acestea, în primele zile din septembrie, el a pornit o expediţie curajoasă în Munţii Atlas, din nord-vestul Africii, alături de un avocat indian, şi el cu dizabilităţi. Cei doi au cucerit vârful Oujdad, de 2.695 de metri, împovăraţi cu peste 100 de kilograme de echipament, apă şi mâncare. Împreună, au câştigat lupta cu epuizarea, frigul şi îndoiala că vor reuşi să-şi depăşească limitele.
Claudiu este preşedintele Asociaţiei Climb Again, care le oferă copiilor şi tinerilor cu nevoi speciale din România posibilitatea de a practica escalada. Prin gestul său curajos, tânărul a demonstrat tuturor tinerilor cu nevoi speciale că pot avea o viaţă normală şi că nu există limite ce nu pot fi depăşite, chiar şi atunci când este vorba despre o dizabilitate fizică. Claudiu a povestit pentru „Adevărul“ experienţa trăită la înălţime.
Claudiu Miu FOTO: Arhivă personală
„Adevărul“: Ai fost, până nu demult, unul dintre cei mai buni căţărători ai României, multiplu campion naţional şi balcanic. Cum ai primit vestea că nu-ţi vei mai putea urmă pasiunea?
Claudiu Miu (C.M.): Nu am realizat de la început cât de grav este. Treptat, situaţia s-a înrăutăţit şi mi-am dat seama că nu o să mai pot face sport. Nu a fost uşor, mă aflăm în cea mai bună perioadă, cu cele mai bune rezultate pentru care muncisem mulţi ani. A existat, însă, o mică speranţă. Trebuia să existe o soluţie şi pentru mine.
„Adevărul“: Ce diagnostice ai primit şi ce dizabilităţi ai?
Artrită reumatoidă şi boala Lyme. Sunt afectate articulaţiile, prezintă eroziuni şi deformări.
„Adevărul“: Câte dintre activităţile pe care le făceai în trecut le mai poţi duce la capăt astăzi?
C.M.: Nu mai pot alerga, nu mai pot merge şi nu mă mai caţăr aşa cum o făceam înainte. Sunt nişte articulaţii care dor în permanenţă, aşa că mersul şi majoritatea activităţilor sunt diferite acum şi presupun mai multă voinţă.
Sigur că pot enumera multe lucruri pe care nu le mai pot face acum, dar vă pot enumera mult mai multe pe care le pot face şi asta este cel mai important pentru mine. Tot ce avem sunt nişte daruri pe care trebuie să le apreciem mai mult şi pentru care să fim recunoscători. Şi dacă vrei să îţi fie şi mai bine, poţi împărţi şi cu cei din jur din darurile tale. Am simţit pe pielea mea ce înseamnă o viaţă schimbată şi cum te influenţează, atât pe tine, cât şi pe cei apropiaţi. Aşa a apărut şi proiectul Climb Again, dedicat copiilor şi tinerilor cu nevoi speciale, cărora încercăm să le schimbăm viaţa prin escaladă.
„Adevărul“: Cum au devenit Munţii Atlas provocarea ta?
C.M.: Expediţia din Munţii Atlas este dedicată persoanelor cu nevoi speciale şi celor din jurul lor care trebuie să le arate încrederea că limitele există pentru a putea fi depăşite. Am ţinut cont de mai mulţi factori când am ales o aşa provocare, un perete vertical de 700 de metri.
Am fost o echipă de cinci: Cosmin Andron şi Mihnea Prundeanu, doi alpinişti valoroşi, cei care s-au ocupat de logistica şi de siguranţa expediţiei, Nora Dorian, cea care a fotografiat expediţia şi care va scoate un film documentar despre povestea noastră în curând, şi Jaggi, un căţărător şi avocat din India. El s-a născut cu o malformaţie la mâna stângă, cu o articulaţie lipsă şi se caţără mai mult cu o mână. Pe porţiunile verticale i-a fost mai greu, dar datorită condiţiei lui fizice foarte bune s-a descurcat excelent şi pe porţiunile mai puţin verticale. Dizabilitatea lui nu l-a împiedicat să studieze Dreptul în SUA, să devină un avocat de succes în New Delhi şi să atingă vârfuri de 6000 de metri înălţime.
Am vrut să fie o căţărare memorabilă, ceva care să nu se poată compara cu ce am făcut eu până acum, un alt stil şi un perete de stâncă mai înalt decât căţărasem eu până atunci. Taghia este o zona cu pereţi mari de căţărare, o zonă superbă şi ideală pentru ce ne propusesem noi.
„Adevărul“: Cum a decurs căţărarea cu Jaggi?
C.M.: În timpul ascensiunii am fost legaţi în permanentă unul de altul, fiecare la câte un capăt al corzii de 60 de metri. Am fost o echipă şi trebuia să ne susţinem în permanenţă. În alpinismul de perete eşti dependent de partener, ne asigurăm unul pe altul şi nu poţi înainta fără partener. Am dormit suspendaţi în perete la 150 de metri de pământ într-un pat special de perete, cu hamurile şi asigurările pe noi şi asta e o amintire care nu se poate uita. Jaggi a fost impresionat de proiectul pe care îl facem noi în România şi a vrut să se implice şi el.
Claudiu (dreapta), alături de Jaggi, învingători pe vârf de munte
„Adevărul“: Comparând cu toate competiţiile la care ai participat în trecut, cât de grea ţi-a părut această escalada?
C.M.: Sunt genuri diferite de căţărare, nu prea se poate compara o competiţie cu ascensiunea unui perete de 700 de metri. La competiţie te caţeri în general foarte intens câteva minute pentru care trebuie să fii mobilizat la maximum şi să dai tot ce ai mai bun, în timp ce ascensiunea unui perete poate lua câteva zile (cu dormit în perete). La competiţie îţi creezi cele mai bune condiţii, ai totul la dispoziţie, în timp ce în expediţie ai totul măsurat, inclusiv apa şi mâncarea, care de multe ori îţi ajung la limită.
„Adevărul“: Care au fost cele mai mari provocări pentru voi în această călătorie?
C.M.: Au fost momente de epuizare fizică, când am simţit că suntem extenuaţi. Am avut la noi peste 100 kg de echipament, apă şi mâncare puse în rucsacuri speciale, care trebuiau traşi după fiecare lungime de coardă urcată (nu te poţi caţăra cu ceva în spate). A trebuit să ne susţinem şi să ne încurajăm în permanentă. Una din cele mai grele decizii a fost să ne dăm jos din perete a două zi şi să urcăm o altă ruta.
Claudiu Miu FOTO: Arhivă personală
„Adevărul“: Ce senzaţie ai trăit când ai câştigat lupta cu ţine cucerind vârfurile din Atlas?
C.M.: Am urcat pe vârful Oujdad din Munţii Atlas şi asta mi-a dat curaj să continuu proiectul pe care l-am început, Climb Again. Tot ce am trăit m-a adus la concluzia că, în orice situaţie ne-am află, putem face lucruri impresionante. Şi cei care nu văd pot ajunge în vârf, şi cei care nu aud pot fi campioni.
„Adevărul“: Ai cunoscut tineri cu dizabilităţi fizice care şi-au pierdut speranţa într-o viaţă normală?
C.M.: Da, am cunoscut. Este foarte probabil că la un moment dat să ajungă în situaţia asta, iar asta se întâmplă mai ales pentru că noi, cei din jur, nu intervenim şi nu îi susţinem corespunzător, ba chiar de multe ori ne întristăm de problemele pe care le au şi nu mai facem nimic altceva.
„Adevărul“: Crezi că tinerii din România cu dizabilităţi sunt mai dezavantajaţi şi mai putin susţinuţi de sistem decât cei din ţările occidentale?
C.M.: Este categoric un dezavantaj. Am cunoscut căţărători cu diverse dizabilităţi din mai multe ţări europene care participă de mai mulţi ani la concursuri internaţionale de escaladă, fie că sunt în scaun rulant, nevăzători sau au alte deficienţe. Sunt susţinuţi şi încurajaţi să facă asta. În România, persoanele cu nevoi speciale încearcă să se descurce într-un sistem social care nu-i protejează pe deplin şi nu le oferă suficiente resurse pentru o viaţă normală. Încă din anii de şcoală, copiii cu deficienţe întâmpină probleme de integrare - activităţile şcolare şi şedinţele de consiliere nu sunt suficiente pentru dezvoltarea lor fizică, socială şi emoţională, iar de cele mai multe ori, nu au posibilitatea să practice vreun sport.
Asociaţia Climb Again a apărut tocmai din nevoia de a rezolva parte din aceste piedici. Escalada ar putea veni în întâmpinarea multora dintre nevoile celor mici. Acest sport oferă posibilitatea dezvoltării personale, activării propriilor resurse pentru schimbarea perspectivelor, dezvoltă încrederea în sine şi contribuie la atingerea succesului. Rezolvarea unei probleme, găsirea celei mai uşoare variante de a termina un traseu, depăşirea obstacolelor, toate acestea construiesc sentimentul de împlinire al celui care ajunge sus şi se pot transforma într-o poveste de succes pentru un tânăr cu nevoi speciale.
„Adevărul“: Cât de importantă este voinţă pentru a duce o viaţă normală când ai dizabilităţi?
C.M.: Pot spune că este crucială. Pe mine m-a ajutat foarte mult sportul, nu numai în a avea o viaţă normală, dar mai ales în a-mi seta obiective şi a-mi dori mereu mai mult de la mine. Îmi confirmă acest lucru din nou şi din nou copiii şi tinerii cu nevoi speciale care se caţără azi datorită proiectelor Climb Again. Pot să vă dau exemplul lui Flavius şi Alin, doi copii nevăzători care vin la orele noastre de escaladă şi sunt extrem de talentaţi şi curajoşi. La campionatul naţional de escaladă din primăvară s-au căţărat pe traseele copiilor tipici şi nu numai că au ajuns în vârf, dar voiau să mai urce, li se părea uşor. Şi Tudor e un exemplu extraordinar. Are 6 ani şi este hipoacuzic, dar se caţără atât de bine, încât anul viitor va putea concura în aceeaşi categorie cu copiii obişnuiţi de vârsta lui.
„Adevărul“: Ţi-ai stabilit o nouă cucerire pentru perioada următoare?
C.M.: Încă nu ne-am gândit unde va fi următoarea expediţie, dar cu siguranţă va fi anul viitor. Cu toţii suntem motivaţi să încurajăm şi să susţinem proiectele care vizează copii şi tineri cu nevoi speciale şi cred că sportul are un rol important în integrarea lor.
Se încarcă comentariile...
