Aurora Liiceanu, psiholog: „La Suveica îmi luam leafa pe un butoi de motorină“

Aurora Liiceanu (70 de ani) vorbeşte despre comunism, când a fost dată afară de la Institutul de Psihologie şi trimisă ca muncitor necalificat la fabrica „Suveica“. Psihologul povesteşte despre relaţia specială pe care o are cu fiul său, plecat de 17 ani în Japonia, despre crize profesionale şi copilărie. 

„Adevărul": În cartea „Prin perdea" aţi vorbit despre câteva dintre marile întâmplări ale vieţii dumneavoastră, în care hazardul a jucat rol principal. La domeniul psihologiei aşa aţi ajuns.

Aurora Liiceanu: Mi-am pus mereu problema copiilor care sunt buni la toate, care învaţă bine şi la matematică şi la română, şi la geografie. Mai rar se întâmplă ca un copil să fie foarte bun la ceva şi atunci, cum se spune, natura face orientarea lui. Eu am început cu baletul, m-am lăsat de balet, am ajuns la Liceul Gheorghe Lazăr, unde mi-a venit greu să mă adaptez, pentru că până atunci fusesem ocupată cu dansul şi mai puţin cu cartea, după liceu am vrut să fac chimie, dar s-a întâmplat ca dintr-un amor să mă duc la Psihologie. Am intrat ultima la facultate.

Dar aţi terminat şefă de promoţie. Asta s-a întâmplat pentru că eraţi copilul obişnuit să se ţină de carte sau pentru că v-a plăcut foarte mult?

Mi-a plăcut foarte mult psihologia, era o şcoală serioasă. Pe de altă parte, făceam parte dintr-o generaţie căreia nici nu-i trecea prin cap să nu facă ceea ce trebuie, adică, bineînţeles, carte. Chiar dacă nu ajungeai foarte departe, se spunea „pâinea-i mai albă dacă ai carte" şi alte chestii de genul ăsta. Nu pot să spun privind în urmă că facultatea mi-a dat mare lucru. Mulţi profesori erau supuşi influenţei ruseşti, cum erau vremurile. Un singur profesor era extraordinar, profesorul Zapan (n.r.  -  Gheorghe Zapan, psiholog, matematician, filosof), extrem de nedotat social, însă, nu reuşea să facă pactul cu epoca. Oricum, cred că facultatea nu e decât o formă de iniţiere, un antrenament, o gimnastică a minţii. Maturizarea apare după facultate.

Aurora Liiceanu (dreapta jos) la 3 ani, împreună cu familia: mama, tatăl şi sora Fotografii: arhiva personală

Spuneaţi undeva că nu aţi urmat o carieră în balet pentru că poate nu aţi avut cu adevărat o obsesie pentru asta.

Ba am avut. Dar am păţit ceva. Aveam 10-11 ani şi am căzut de pe pian şi m-am lovit cred că la coloană undeva. Nu am spus nici părinţilor ce mi se întâmplase, a doua zi am avut examen şi nu am făcut foarte bine, l-am picat. Aşa am ajuns la Liceul Gheorghe Lazăr.

"Dacă faci serios psihologie trebuie să fii robust la minte. E o disciplină care te poate sminti.''

Aţi avut de multe ori nelinişti profesionale, momente când v-aţi dorit să fi studiat ceva mai pragmatic decât psihologia. Spuneaţi că îi invidiaţi pe cei care ştiu să repare chiuvete.

Dacă faci serios psihologie trebuie să fii robust la minte. E o disciplină care te poate sminti. Sunt atât de multe variabile... Jocul psihicului este atât de complicat încât e foarte greu să spui că ai făcut ceva bine. Şi azi citim lucruri contradictorii legate de om - „mâncaţi ciocolată!", „nu mai mâncaţi ouă!", acum cică iar trebuie să mănânci ouă. Vin informaţii şi din dreapta, şi din stânga, încât îţi doreşti să fie ceva solid, care îţi dă o stare de confort psihologic. Să vă dau un exemplu. Se spune „creativitatea e legată de inteligenţă". Corect. Apoi: „e necesară inteligenţa pentru creativitate, dar nu e suficientă". Sunt oameni erudiţi, care nu sunt creativi. Am văzut oameni total inculţi, cu o creativitate nebună.

Vă amintiţi de unul dintre ei?

Da, să vă povestesc. Lucram cu teste de creativitate la Institutul de Psihologie. Ne-am adunat vreo patru colegi la closetul Institutului, să ne gândim, să găsim o soluţie creativă la faptul că lipsea inelul acela de metal al suportului pentru săpun, îl pierduse cineva. Multe teste de creativitate sunt pe ideea asta, de improvizaţie. Şi cum stăteam noi aşa, a venit femeia de serviciu. S-a uitat la noi, ne-a întrebat ce ne trebuie şi a dispărut. S-a întors şi ne-a dat o lecţie, cu tot academicul nostru... A luat un capac de bere, care e foarte bun, că are zimţuri din acelea, l-a trântit în săpunieră, a pus săpunul acolo şi a plecat ca o regină. Ne-a lăsat acolo cu gura căscată, toţi cu doctorate în psihologie. Aşadar, cultura e foarte bună, dar ea la un moment dat îţi anihiliează spontaneitatea minţii.

Ce fel de copil aţi fost, înainte de exerciţiul acesta al acumulării de cunoştinţe?

Nu eram nici foarte cuminte, dar nici foarte supusă. Mama era o femeie echilibrată, tata, un bărbat foarte puternic. Mereu mi-au hrănit ideea de ambiţie, „nu eşti tu proasta proştilor", spuneau. Eram totuşi un copil timid, atunci era poate şi o epocă a timidităţii, acum copiii sunt foarte dezinhibaţi. Mă trimitea tata câteodată să iau vreo adeverinţă de elev de la şcoală. Nu eram în stare. Îmi era o ruşine să intru acolo, să o rog pe secretară... Şi acasă minţeam. Spuneam că n-am găsit pe nimeni. Şi ţin minte că taică-miu spunea „iar ai stat după uşă?". Mi‑a întărit cu timpul, ideea asta, că trebuie să dai uşa de perete, nu poţi să stai după uşă toată viaţa, că nimeni n-o să spună că eşti grozav. Este ceea ce se cheamă în psihologie „a pretinde". Nu pretinzi, nu ţi se dă nimic.

Imediat după absolvirea Facultăţii de Psihologie

Ce loc ocupaţi în universul familiei, ce raporturi existau între dumneavoastră, soră, părinţi?

Eram sora mai mică şi eram foarte apropiată de tata. Taică-miu a contat foarte mult, de altfel el a trăit până la 91 de ani. Aici intervine altă problemă. Câtă vreme te însoţeşte un părinte în viaţă? Dacă tu ajungi la 60 de ani şi el are 91... Eşti copil, dar nu mai eşti de fapt copil, ai la rândul tău copii. Îţi pui problema asta, e complicat, pentru că nu îţi mai vine să crezi că te mai desparţi vreodată.

"S-a întâmplat ca dintr-un amor să mă duc la Psihologie. Am intrat ultima la facultate.''

Aţi avut o relaţie specială cu fiul dumneavostră, Ştefan, dincolo de raportul mamă-copil.

Da, poate pentru că cineva, care a contribuit la formaţia mea când eram foarte jună, mi-a spus un lucru pe care nu l-am uitat: „sângele şi sexul zăpăcesc mintea". Adică devii foarte subiectiv. Dacă le scoţi pe acestea două, îţi rămâne prietenia. Am fost apropiată de fiul meu, încercând să nu ţin cont de faptul că-i sunt mamă, să nu ţin cont de faptul că sunt femeie, să nu ţin cont de faptul că el e mic şi eu sunt mare. Şi sunt convinsă că în momentul în care faci un copil şi el ajunge la vârsta la care înţelege ce vorbeşti trebuie să‑i spui că ai calităţi şi defecte şi că niciun om  nu e perfect. Nu trebuie să te prezinţi copilului pe un piedestal, drept minunea minunilor.

Aţi simţit nevoia sau aţi rezistat tentaţiei de a interveni atunci când el a luat decizia de a se căsători, la o vârstă foarte fragedă?

La 19 ani s-a căsătorit. Sigur că am intervenit, dar niciodată nu trebuie să intervii total, pentru că poţi să tai cordonul ombilical mental care te leagă de copilul tău. Niciodată nu poţi să arunci cu pietre sau noroi în iubita băiatului tău sau în iubitul fetei tale. Pentru că nu poţi să ştii unde duce relaţia asta, poate că ea va dura toată viaţa - treaba lor - dar noroiul acela rămâne. În momentul de faţă sunt în stare să vorbesc cu el cu calm şi umor despre trecut. Copiii au o subiectivitate aparte când iubesc şi nu poţi s-o încalci, pentru că se întoarce împotriva ta. E ca un bumerang relaţia dintre părinţi şi copii.

Lui i-aţi spus când regimul comunist v-a trimis de la Institutul de Psihologie, unde eraţi cercetător, la fabrica Suveica, să lucraţi ca muncitor necalificat?

Niciodată. Mi-a fost frică să‑i spun. Nu era copt să înţeleagă socialul, că-ţi vin din afară nenorociri. Dădea telefon la fabrica Suveica şi spunea: „Alo, Institutul Suveica?". Credea că-i Academie! (râde). N-ar fi înţeles că eu târăsc căruţul cu alimente sau curăţ cartofi. A fost totuşi o experienţă interesantă.

N-aţi simţit-o ca pe o mare nedreptate? Nu eraţi revoltată?

Mi se părea suprarealist. Am făcut o cerere iscălită cu mânuţa mea, în care eu ceream să-mi schimb locul de muncă din cercetător ştiinţific în muncitor necalificat. Cine poate să creadă aşa ceva? Ne-au pus să ne iscălim noi, că adică noi am cerut asta. 

Fostul soţ, Gabriel Liiceanu, alături de băiatul lor, Ştefan

Cum v-aţi scufundat în noul mediu?

Foarte bine. Mi-am dat seama că există lumi şi lumi. E o lume a funcţionarilor, e o lume a nevestelor, a celor care vând la piaţă, e o lume a artei. Aia era o lume a vieţii. Talpa ţării. Aveau principii de viaţă pe care eu nu le cunoşteam. De exemplu, se ocupau de familie: probleme cu naşul, fina, soacra, tăiatul moţului, cum faci cearceafuri, de unde cumperi murături. Baza vieţii. Ei nu ştiau ce caut eu acolo. Îmi luam leafa pe un butoi de motorină, mă invitau muncitorii la o bere, „hai, fă, la o bere!". Cine mă învăţase pe mine cum să fac? Trebuia să fac un slalom, să fiu drăguţă, înţelegătoare, să exersez această distanţă şi apropiere, care e foarte dificilă. Erau oameni simpli, cumsecade. Eu, bineînţeles, ţin cu lumea academică, intelectuală, dar câteodată i-aş prefera pe ăia. Pentru că unde e carte multă există şi orgoliu nemăsurat, perfidie şi multe probleme la cap. Şi ei nu le au.

''Unde e carte multă există şi orgoliu nemăsurat, perfidie şi multe probleme la cap.''

''Mă invitau muncitorii la o bere, „hai, fă, la o bere! Cine mă învăţase pe mine cum să fac?''

„Eram sătulă de academism"

V-aţi gândit ce a fost cel mai important din ce vi s-a întâmplat în episodul acesta?

M-am gândit ce ciudat este că în viaţă te adaptezi la nişte certitudini care ţi se par foarte certitudini. De exemplu, certitudinea că mori cu Ceauşescu lângă tine. A fost. Mă gândeam c-o să ies la pensie de acolo. În ,90 am revenit la ceea ce lăsasem în 1982. Sunt totuşi opt ani, în care nu mai credeam că se schimbă ceva. N-am crezut o clipă că mai plec de acolo.

Aţi lucrat şi la Tele 7 abc, la o emisiune difuzată după miezul nopţii, „Linia Fierbinte"...

M-a rugat cineva să mă duc şi am acceptat. Am primit tot felul de critici de la colegi, cum să stau eu la telefon să vorbesc cu Miţa, cum se ceartă ea cu Costel, ce psihologie e aia, noi suntem academici, nu coborâm în rigolă! Dar eu eram atât de sătulă de academismul ăsta cu limbaj de lemn... Poate că a fost şi urmarea de la „Suveica", voiam să cunosc viaţa, oamenii, să văd cât de ţicniţi, hoţi sau nebuni sunt, asta e lumea. Pot să vă spun că mi-a plăcut extraordinar de mult. Un an jumătate am fost acolo, era în direct, de la 12 la 1 noaptea. Sunau în general femei. Nimeni nu m-a sunat vreodată să-mi spună că are o problemă profesională, toţi aveau probleme interpersonale. Cu nora, cu copilul, cu nepotul, viaţă! Îmi pare rău că colegii mei dau cu mine de pereţi, dar le-am spus, duceţi-vă şi voi, intraţi în viaţă. Terenul contează enorm. Eu am fost în Maramureş şi am lucrat acolo pe teren. Îmi rămân mereu în minte lucruri mult mai inteligente decât când stau de vorbă cu oameni aici, acasă. Erau doi bărbaţi care se plângeau de neveste şi unul dintre ei îmi spune: „Doamnă, femeile se împart în două categorii - unele adună ca albinele, altele împrăştie ca găinile" (râde). Mi se pare mult mai interesant decât o discuţie cu un coleg plafonat, care mă face să adorm lângă el.

Aurora Liiceanu, tânără mamă, alături de fiul ei 

''Mama era o femeie echilibrată, tata, un bărbat foarte puternic. Mereu mi-au hrănit ideea de ambiţie, „nu eşti tu proasta proştilor", spuneau.''

Spuneaţi că omul este mult mai mult decât profesia lui şi voiam să vă rog să ne spuneţi câteva lucruri despre dumneavoastră în afara acestei arii. Ce vă mai place să faceţi?

Îmi place să gătesc când am chef şi vreau să fac exeperimente, îmi place să stau în locuri izolate, îmi place să cunosc oamenii simpli şi să vorbesc cu ei, îmi place să cos, să fac croitorie, dar nu prea am mai apucat.

Aţi citat un înţelept în cartea dumneavoastră, care spunea că omul este o enigmă şi pentru el însuşi. Faceţi acest exerciţiu, de a privi înăuntru, prin ochii psihologului?

E, sigur. Nu mă pot dezbăra. Se spune că orice om are acces la filosofie şi psihologie în mod profan. Fiecare are o filosofie de viaţă. Când eşti şcolit, poate se mai adaugă ceva. Mereu mi-am pus problema dacă pot lăsa şcolitul la uşă şi să rămân cu profanul, ca orice om. E greu. Psihologia îţi aduce şi teribile dezavantaje: îţi pierzi spontaneitatea - mă gândesc de la început, o analiză de sine exagerată, care nu e mereu sănătoasă, un control al eului, un control al celuilalt... Şi vine întrebarea, îţi trebuie toate astea? N-ai vrea să fie ceva spontan, genuin, autentic? 

CV

- Psiholog, scriitor, cercetător
- Numele: Aurora Liiceanu
- Data şi locul naşterii: 1 august, 1941, în Basarabia
- Studiile şi cariera:
- A absolvit Facultatea de Psihologie din cadrul Universităţii Bucureşti, în  1963
- Psiholog la Institutul Naţional de Criminologie
- Cercetător senior la Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru", din cadrul Academiei Române
- Membru în Asociaţia Psihologilor din România, membru fondator al Societăţii de Antropologie Culturală din România
- A publicat cărţi precum:  „Rănile memoriei. Nucşoara şi rezistenţa din munţi", „Dincolo de bine, dincoace de rău. Despre iubire", „Care pe care - femei şi bărbaţi", „Prin perdea". 
- Locuieşte în: Bucureşti