Andrei Pleşu, fost ministru de Externe: „Am dovada existenţei lui Dumnezeu“

„Weekend Adevărul“ deschide, cu un interviu fără limite cu Andrei Pleşu, o serie de articole despre culisele momentelor care au schimbat România.

L-am vizitat pe Andrei Pleşu pe când toamna era încă în chinurile facerii, abia se dusese şi sărmanul Johnny Răducanu. Drumul spre Colegiul Noua Europă era plin de frunze care abia muriseră, cum mor frunzele la sfârşitul verii. Era o amiază cu soare blând, poate chiar palid. Andrei Pleşu ne-a primit cu o întrebare: „Ce vreţi să aflaţi?". Am răspuns: „Tot ce nu se ştie şi tot ce se poate spune".

În rândurile care urmează, Andrei Pleşu nu mai este filosof, nu mai este eseist, nu mai este istoric al artelor, nu mai este nici rectorul de la „Noua Europă", nu mai este nici măcar comentatorul cel mai talentat şi mai respectat de la „Adevărul". În rândurile care urmează, Andrei Pleşu este un om care a cunoscut, dinăuntru, întortocheatele coridoare ale Puterii, ieşind, totuşi, din labirint, intact, cu ochii deschişi.

Există şi în jurnalismul românesc un astfel de obicei împrumutat de peste Ocean: să te raportezi la trecutul recent cu detaşarea pe care o aduce, de obicei, timpul. De aceea am fost la Andrei Pleşu - să aflăm tot ce nu se ştie şi se poate spune despre vremea în care a fost ministru de Externe al României (de la sfârşitul lui decembrie '97 la sfârşitul lui decembrie '99).

Mai tineri şi mai naivi

Poate mai ţineţi minte cum era - străzile erau încă ale Daciilor 1310, era război în Iugoslavia, Papa Ioan Paul al II-lea venea la Bucureşti şi săruta pământul României. „Cine de atunci a mai sărutat pământul României?", gândim, dar nu întrebăm. Era lung şi era greu atunci, pe drumul spre NATO şi UE. Credeam cu toţii, încă, în americani, cum şi în europeni credeam. Eram mai tineri şi mai naivi.

„Am rezistat într-un an prost făcând o diplomaţie de om sărac", spunea Pleşu, în presa centrală, la jumătatea acelei jumătăţi de mandat. Au trecut ani, au fost alternanţe la guvernare, a fost prosperitate economică, şi criză a fost şi va mai fi. Cum-necum, România s-a târât până aici, până în Uniunea Europeană. Începerea negocierilor de aderare s-a stabilit la Consiliul European din decembrie 1999 - sub Pleşu, deci. „Dacă nu începeau atunci, nu mai începeau nici până în ziua de azi" - exagerăm împreună, dar poate că nu exagerăm prea mult.

Andrei Pleşu ne-a lăsat să privim dincolo de cortina amintirilor sale. O privire, o clipă, doar. Restul - în „Memoriile" pe care încă nu le-a scris, dar le va scrie. Chiar şi aşa - ce urmează e esenţial pentru a înţelege cum a fost, de fapt, în zilele când s-a schimbat, probabil definitiv, România.Am exclus din acest articol intervenţiile lui Andrei Pleşu pe marginea Revoluţiei din decembrie 1989 şi despre primul său episod ministerial - la Cultură ('90-'91). Ele vor fi publicate, curând, într-o altă serie de articole.

„Adevărul": Aţi făcut frumos aici, la Colegiul „Noua Europă".

Andrei Pleşu: Da, sunt foarte mulţumit de felul cum arată şi cum funcţionează această instituţie.

Aveţi şi un pian aici. Mai cântaţi?

Nu cânt la pian. Îl ţinem pentru profesionişti. Am cântat cândva nişte romanţe cu bietul Johnny, care mă însoţea la pian. Dar nu la pianul ăsta... (n.r. - la ora interviului, Johnny Răducanu trecuse, de doar câteva zile, la cele veşnice).

Domnule Pleşu, vrem să înţelegem mai bine câteva momente din istoria recentă a României. De aceea, trebuie să facem apel la memoria dumneavoastră. Prima întrebare este cum aţi ajuns ministru de Externe?

Pe neaşteptate. După cum ştiţi, ministru de Externe, după alegerile din 1996, a fost numit Adrian Severin, din partea unuia din partidele de guvernământ, respectiv PD-ul lui Petre Roman. Apoi a intervenit scandalul pe care vi-l amintiţi poate - cu „Lista lui Severin". El a trebuit să plece şi Roman m-a sunat şi mi-a propus să preiau postul. Iar eu am avut slăbiciunea să accept. Într-un fel, m-a tentat. Un amestec de vanitate, politeţe, sentiment al datoriei şi naivitate. Mi-a fost greu să refuz. Există un episod anterior care, eventual, să justifice această opţiune (nu prea bine primită, cred, în partid, pentru că într-un partid toată lumea vrea recompense şi nu înţelege să lase „demnităţile" unor inşi din afară). Dar Petre Roman m-a susţinut eficient, iar Emil Constantinescu a fost imediat de acord.

Care este „episodul anterior"  al acestei numiri?

Când a căzut Guvernul Roman în 1991, Petre Roman a participat la negocierile pentru Guvernul următor - Guvernul Stolojan. Ion Iliescu, dintr-un motiv sau altul, l-a consultat. Aşa se face că, la un moment dat, mi-a dat un telefon şi mi-a spus că, dacă vreau să rămân în Guvern, el mă va propune pentru Externe. Eu tocmai demisionasem din postul de ministru al Culturii. Pentru a nu spune un „Nu" brutal, am ales o variantă soft: „Petre, nu vreau să mai rămân la Guvern. Dar dacă vei mai fi vreodată prim-ministru (ceea ce, în acel moment, nu era plauzibil), mai vorbim". Petre Roman nu a mai ajuns niciodată prim-ministru, dar când m-a sunat să mă solicite în
locul lui Severin mi-a amintit de această conversaţie şi... am ales să-mi ţin promisiunea.

2005: Emil Constantinescu (fost preşedinte) şi Andrei Pleşu (proaspăt consilier prezidenţial) 



A fost mai greu la ministerul de Externe?

Într-un anumit sens, la Externe mi-a fost mai uşor decât la Cultură. Fie şi pentru că la Externe, pe vremea aceea, exista o strategie clară. Aveam două mari priorităţi: NATO şi UE. A existat însă, curând după numirea mea, un moment delicat: în urma unei demisii a lui Traian Băsescu, PD-ul a decis să se retragă din Guvern. Or eu, fiind numit de PD, ar fi trebuit să mă retrag de asemenea. Acum trebuie să vă spun că, înainte de oferta ministerială a lui Petre Roman, semnasem deja un contract cu Georgetown University din Washington, care mă invitase să predau acolo un curs de un an. Era o poziţie foarte avantajoasă, şi financiar, şi academic. I-am spus, deci, lui Roman: „Domnule, după ce am renunţat la o asemenea perspectivă, nu mă pune, după câteva luni, să mă înregimentez într-o mişcare de partid. Nu sunt membru de partid, aşa că, dacă îmi spuneţi că de mâine toţi membrii partidului poartă pantofi galbeni, eu nu o să îmi pun pantofi galbeni. Nu văd decât o singură soluţie: nu îmi dau eu demisia, ci mă demiteţi voi. Spuneţi că mă retrageţi din post, la asta nu am ce să fac. Aşa cum m-aţi numit, aşa mă puteţi da afară!" Până la urmă au acceptat situaţia şi am rămas.

"Domnul preşedinte Constantinescu avea o bucurie adolescentină să-i tutuiască pe toţi, ceea ce, de altfel, e un procedeu cvasi-unanim pe scena politică de azi.''

La Externe, pe timp de război

Andrei Pleşu a fost ministru al Afacerilor Externe în perioada 29 decembrie 1997-22 decembrie 1999. În timpul mandatului său, conflictul dintre forţele fidele preşedintelui Iugoslaviei,  Slobodan Miloşevici, şi NATO a escaladat până la campania de bombardare lansată de Organizaţia Nord-Atlantică la 24 martie 1999 şi încheiată la 11 iunie.

"Într-un anumit sens, la Externe mi-a fost mai uşor decât la Cultură. Pe vremea aceea, exista o strategie clară. Aveam două mari priorităţi: NATO şi UE.''

„Emil avea o anumită candoare"

Cum a fost colaborarea cu domnul preşedinte Constantinescu? Domnia sa se mândreşte cu relaţiile personale cu liderii de atunci ai lumii.

Ştiu, avea o bucurie adolescentină să-i tutuiască pe toţi, ceea ce, de altfel, e un procedeu cvasi-unanim pe scena politică de azi. Domnul preşedinte nu vorbea decât de Jacques (Chirac), Bill (Clinton), Vaclav (Havel) etc...

Ne-a mărturisit că l-a făcut, într-un anumit context, pe Helmut Kohl să plângă.

Oooo! N-am fost martorul acestui moment istoric. Şi nu ştiam că Helmut Kohl are lacrima atît de uşoară... E o neaşteptată asemănare cu Traian Băsescu.

Care e cel mai straniu moment în relaţia cu preşedintele Emil Constantinescu?

Sunt destul de multe, dar le păstrez pentru memorii... Una dintre problemele colaborării mele cu preşedintele era o chestie de metabolism. Emil Constantinescu e un „nocturn". Se întâmpla, uneori, mai ales în deplasare, să fiu convocat, împreună cu alţi membri ai delegaţiei, în puterea nopţii. Pentru „consultări". Era momentul în care preşedintele era într-o formă optimă. Îmi amintesc, de pildă, că în Statele Unite, în noaptea dinaintea întâlnirii cu Bill Clinton (o întâlnire esenţială pentru campania pro-NATO în care eram angajaţi), ne-a adunat pe toţi ca să configurăm un punctaj convenabil. Or, de obicei, un asemenea punctaj e pregătit din timp şi sunt sigur că doamna Zoe Petre făcuse ce era de făcut. N-am afinităţi cu acest tip de lucru. Şi cred şi azi că vizita de atunci la Washington n-a fost o reuşită. Domnul Constantinescu a vorbit de trei ori mai mult decât Bill Clinton, deşi interesul nostru ar fi fost să colecţionăm mai ales declaraţii favorabile ale preşedintelui american. Un lucru pozitiv a fost mai curând discursul ţinut de Emil Constantinescu dinaintea Congresului. Legat de asta, îmi vine în minte un episod amuzant: conform protocolului, înaintea discursului propriu-zis, vorbitorul e invitat de speaker-ul Congresului la o scurtă conversaţie convenţională. Gazda a spus, la un moment dat, ceva de genul: „E formidabil cum a evoluat tehnica în zilele noastre... Când am intrat eu în politică, un computer era cât o cameră. Acum am totul în inelul ăsta". După care şi-a scos inelul ca să i-l arate oaspetelui. Emil Constantinescu l-a luat şi şi l-a pus pe deget! A înţeles că e un cadou! Americanul a încremenit: tocmai înstrăinase întreaga bancă de date a Congresului american! Am reuşit, doamna Zoe Petre şi cu mine, să reparăm lucrurile înainte ca preşedintele să urce pe scenă...  Emil Constantinescu avea, din punctul meu de vedere, o anumită candoare. Candoarea, de pildă, de a se strădui să mă facă să înţeleg exponatele muzeului de arheologie din Delfi, deşi ne mişcam mai curând în teritoriul meseriei mele. Sau candoarea de a cere unor omologi gesturi insolite. Vă amintiţi, poate, că pe vremea conflictului din Kosovo, o parte a presei autohtone (de la C.T. Popescu la Paler şi Dinescu) bombănea drastic poziţia României. Se spunea, între altele, că fidelitatea noastră faţă de NATO nu ne aduce nici măcar garanţii suplimentare de securitate. Emil Constantinescu a vrut să contracareze această obiecţie şi, după nu mai ştiu ce summit,  mi-a spus, victorios: „Am proba că ni se dau garanţii de securitate!"
„Cum aşa? Cum arată?" A băgat mâna în buzunar şi a scos un şerveţel, ca ăla al lui Churchill de la Yalta, pe care Jacques Chirac îi scrisese, la cerere, că România e o ţară prietenă, căreia Franţa îi va fi totdeauna alături. Pentru preşedintele nostru, acest şerveţel era o garanţie de securitate. Nu vreau să-mi închipui ce-o fi gândit „Jacques" când i s-a cerut un asemenea „angajament".

Click pentru a mări


Idealismul domniei sale era contraproductiv.

Problema nu e că domnul Constantinescu era idealist, uneori fantast şi mereu preocupat de efigia proprie. Problema e că se credea un pragmatic. Dacă e să vorbim de pragmatism, atunci mai „pragmatic" era Radu Vasile.

În ce fel ?

Păi avea, de pildă, un fel (pitoresc) de a expedia repejor orice convorbire cu interlocutori străini, începând cu „What's the problem?" şi terminând cu „No problem!". Evident, simplific. De neuitat e însă, pentru mine, audienţa pe care i-am cerut-o în vara lui 1999. Voiam să demisionez de la Externe. Îmi pregătisem o argumentaţie bine articulată, pe care urma să o debitez, solemn, dinaintea primului-ministru.

Şi cum a fost scena demisiei?

Aveam în cap un discurs pe puncte. Punctul 1: „Domnule prim-ministru, am venit să-mi prezint demisia". Răspuns prompt:  „Ce vorbeşti? Şi tu? Că şi eu vreau să plec!". Vă daţi seama că tot discursul meu a devenit ridicol. Am început să bălmăjesc partitura pe care, în mod normal, trebuia să o aud de la el: „Staţi puţin! Sunteţi, totuşi, prim-ministru! Nu puteţi demisiona chiar aşa!" etc. etc. „Nu" - zice - „Gata! Mi-a ajuns!" Şi apoi: „N-ai un post de ambasador? Mi-ar conveni Luxemburg!"

Primul-ministru îi cerea ministrului de Externe un post de ambasador!

Poate glumea... În orice caz, aşa a arătat demisia mea din ministerul nostru de Externe.

„Astăzi, «experţii» au luat locul personalităţilor"

Totuşi, diplomaţia românească mergea înainte şi s-au făcut paşi importanţi, decisivi, în acea perioadă.

Din fericire, au existat tehnicieni care îşi făceau destul de corect meseria. Şi a contat foarte mult atitudinea unitară a Guvernului român, deşi nu lipseau momente de incoerenţă. Un exemplu: după o sesiune a Adunării Generale ONU, înainte să mă întorc la Bucureşti, m-a sunat Javier Solana, care conducea atunci alianţa transatlantică şi m-a rugat să mă opresc câteva ceasuri la Bruxelles pentru un scurt dialog. Ne-am întâlnit şi mi-a spus aşa: „Domnule Pleşu, eu când vreau să vorbesc cu România, cu cine vorbesc? Pentru că, uneori, preşedintele îmi spune una, primul-ministru îmi spune alta, ministrul Apărării îmi spune alta, dumneavoastră îmi spuneţi alta! Şi nu mai ştiu cine este România! Sper să mă puteţi ajuta". Era o situaţie penibilisimă şi nu puteam să-i spun decât ce i-am spus: „Fiţi sigur că, în ciuda aparenţelor, toţi gândesc la fel; nu vă faceţi nicio grijă, atitudinea ţării este  omogenă".

Episodul Kosovo?

Politica noastră în acea perioadă era convenită şi asumată la toate nivelurile. Toţi, în frunte cu preşedintele ţării, erau de acord cu o angajare fermă pro-NATO, anti-Miloşevici, cu tot ceea ce implica o asemenea poziţionare. Era o decizie a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi nimeni nu mergea contra curentului. Emil Constantinescu era, în această privinţă, foarte ferm. Ştiam cu toţii ce avem de făcut. Era ilogic să pledăm pentru integrarea noastră euroatlantică şi, în acelaşi timp, să acţionăm împotriva Alianţei.

1998. Andrei Pleşu şi Jacques Chirac, într-un moment destins al vizitei ministrului român de Externe în Franţa   Foto: agerpres



Apropo: domnul Constantinescu consideră că mineriadele de la începutul anului 1999 au fost o încercare a Rusiei de a-l debarca pentru atitudinea sa pro-SUA şi pro-NATO.

Mă declar depăşit de anvergura geopolitică a acestei ipoteze! No comment! Dar mă simt obligat, de dragul adevărului istoric, să relatez o împrejurare, de care domnul Emil Constantinescu nu pare să-şi mai amintească. În perioada cu pricina, eram sunat zilnic din două direcţii. Mă suna doamna Madeleine Albright, secretarul de stat al SUA, pe de o parte, şi ambasadorul rus la Bucureşti, pe de alta. Ambasadorul îmi cerea, în numele ministrului rus al Apărării, să obţin aprobarea Guvernului român pentru trecerea avioanelor ruseşti spre sud, prin spaţiul nostru aerian. Doamna Albright insista, dimpotrivă, asupra necesităţii de a respinge această pretenţie. Evident, îi promiteam consecvent doamnei Albright că nu vom accepta survolul rusesc şi comunicam părţii ruseşti, de comun acord cu generalul Degeratu, pe atunci şef al Statului Major al Armatei noastre, că răspunsul nostru la solicitarea lor e negativ. (Mă bizuiam şi pe informaţia că, în această privinţă, exista o oarecare disjuncţie între Externele de la Moscova şi Ministerul Apărării, confirmată până şi de ambasador. „Nu mai înţeleg nimic!", îmi spunea el uneori, ceea ce m-a făcut să realizez că nici la Răsărit nu mai aveam de a face cu un „monolit" strategic „ca pe vremuri"...). La un moment dat, aceste telefoane încrucişate au avut loc în timp ce Emil Constantinescu era plecat la o întâlnire oficială din străinătate. Or, întors în ţară, preşedintele îmi dă un telefon  - era într-o duminică, dimineaţă - şi mă întreabă: „Domnu' Pleşu, cine e şeful Armatei în ţara asta?" „Domnule preşedinte, conform prerogativelor constituţionale, dumneavoastră." „V-aţi consultat cu mine când le-aţi spus ruşilor să nu traverseze spaţiul nostru aerian?" „Păi nu m-am consultat, dar am presupus că se subînţelege din politica nostră pro-NATO, că mesajul nostru nu poate fi altul. Nu credeam că avem o contradicţie în privinţa asta." „Da, dar dumneata nu ştii că, fiind în străinătate, am primit, în apartamentul meu de la hotel, vizita primului-ministru rus". Pe vremea aceea era prim-ministru (pentru doar vreo cinci-şase luni) Serghei Stepaşin. „Vă daţi seama? A venit în apartamentul meu primul-ministru rus! Iar, în urma discuţiilor, eu i-am promis că vom acorda drept de survol avioanelor ruseşti. Şi în timp ce eu, ca preşedinte şi ca şef al Armatei, îmi iau acest angajament faţă de primul-ministru rus, vii dumneata şi decizi contrariul.  Mă fac de râs!" Ceea ce auzeam mi se părea uluitor. Nu aveam decât o soluţie: demisia. L-am sunat şi pe Constantin Degeratu, care, solidar, a fost de acord să demisionăm. Numai că, între timp, l-a sunat pe Emil Constantinescu doamna Albright şi l-a felicitat pentru respingerea survolului. Aşa că am primit un nou telefon: „M-a sunat doamna Albright, mulţumită de consecvenţa noastră. Prin urmare, de data asta a ieşit bine, dar altădată vă rog foarte mult să mă consultaţi". Vedeţi deci la ce nivel se făceau presiuni dinspre ruşi. De altfel, în presa moscovită, apăreau atunci articolele unor „analişti", care vorbeau despre o posibilă „axă" Moscova-Bucureşti-Belgrad! Asta era, pentru noi, „cealaltă" alegere. Pro-sârbii (şi anti-americanii) din ţară nu dovedeau, în această privinţă, prea mult simţ politic...

Exista şi o cale a preşedintelui Constantinescu de a vorbi direct la Washington.

Sigur că exista, dar Madeleine Albright se adresa, în mod normal, omologului ei. Nu-l putea deranja întotdeauna direct pe preşedinte. Preşedintele susţine că el vorbea, des, direct cu Clinton. Era şi normal.  Sigur că strategiile mari se decideau la acel nivel. Episodul pe care vi l-am relatat vrea doar să arate că, până şi la nivel suprem, „ataşamentul" pro-NATO a trecut prin momente de ezitare.

Cine v-a impresionat dintre liderii pe care i-aţi întâlnit?

Am mai spus-o: având de a face, de-a lungul a doi ani, cu mai toţi liderii importanţi ai lumii, am ajuns la concluzia că mi se oferă dovada existenţei lui Dumnezeu. Fiindcă arareori anvergura reală a acestor lideri era pe măsura sarcinilor lor. Astfel încât am ajuns să cred că, de vreme ce, cu „administratorii" ei de-acum, lumea pare, totuşi, să funcţioneze, meritul e al Providenţei....

Totuşi, trebuie să fie cineva care v-a dat pe spate.

„Dat pe spate" e mult spus. Dar am întâlnit şi câţiva oameni care m-au impresionat. Unul dintre ei a fost preşedintele de atunci al Italiei - Oscar Luigi Scalfaro. Era un om în vârstă, era în politică de 40 de ani, dar nu era încă contaminat de relele politicii. Era un om viu, înţelept, afabil. Altul a fost François Mitterand, cu care, din punct de vedere politic, eram în dezacord...

A fost intim cu comuniştii...

Da, s-a aliat cu ei la un moment dat. Dar trebuie să spun că era extrem de cultivat şi era un excelent vorbitor. Între altele, era un mare cititor de Cioran. M-a impresionat foarte mult şi Boutros Boutros-Ghali, un om foarte bine educat şi cu viziune. Astăzi, „experţii" au luat locul personalităţilor. Ministrul participă la orice dezbatere cu un buchet de experţi aşezaţi pe scaunele din spatele lui. Când se pune o întrebare care nu e prevăzută ca atare în agendă, cineva îi strecoară în mână un bileţel „competent", iar el îl citeşte. Îmi amintesc că, ajuns ministru de Externe, mi-a fost foarte greu să mă obişnuiesc cu ideea că voi citi discursuri scrise de alţii. Meseria mea era, totuşi, să scriu! A trebuit însă, destul de curând, să accept procedura fiindcă nu poţi produce de unul singur puzderia de discursuri care ţi se cer. Nu faci faţă! Îmi permiteam, totuşi, mici intervenţii, ceea ce crea o uşoară panică printre „tehnicieni". Se temeau să nu ies din formulistica de rigoare. Amuzantă era, de altfel, tandra lor ipocrizie. Îmi scriau discursul, eu îl citeam, iar ei, în timp ce eu citeam discursul scris de ei, luau notiţe şi, la sfârşit, mă şi felicitau sincer...

"«Tehnicienii» îmi scriau discursul, eu îl citeam, iar ei, în timp ce eu citeam discursul scris de ei, luau notiţe şi, la sfârşit, mă şi felicitau sincer...''

„Ruşii se întrebau ce ne-a venit să le dăm tezaurul tocmai lor"

Apropo de liderii lumii şi existenţa lui Dumnezeu - nu vi se pare că liderii de astăzi sunt chiar mai slabi decât cei din anii '90?

Nu-mi dau seama. Dar e limpede că nu mai au consistenţa celor din anii '40-'60 ai secolului trecut. Vă pot da un exemplu: în 1963, Adenauer, ca preşedinte al Germaniei, ţară învinsă, a făcut o vizită în Franţa, unde era preşedinte De Gaulle. Trebuia dat un semnal de reconciliere fermă. De Gaulle a făcut gestul să îl invite la el acasă, în satul său de obârşie, Colombay-les-Deux-Églises. Şi a avut loc o discuţie „informală". Am citit stenograma acelei discuţii. Nu mai există astăzi aşa ceva. Era vorba de doi domni bine şcoliţi, care reflectau intens asupra destinelor lumii, care aveau o viziune, o autenticitate a comunicării, de neregăsit în lumea de-acum.

Este şi o degradare a democraţiei ca sistem, o degradare a selecţiei cadrelor în politică?

Este, întâi de toate, o degradare a procedurilor. O schimbare de ritm. Totul se face rapid, călătoriile diplomatice sunt scurte, funcţionale şi supra-abundente. Fiecare îşi recită precipitat, cu un zâmbet fals, dosarul. În timpul Adunării Generale ONU e musai să te vezi cu cât mai mulţi omologi. E epuizant şi nu cine ştie ce productiv.

... doar te vezi cu ei.

Da, e o hărţuială extraordinară. La un moment dat, am spus ministrului rus de Externe Serghei Ivanov, înaintea inevitabilei convorbiri: „Domnule, mai puteţi? Eu unul am obosit!" Mi-a răspuns: „Sunteţi al 41-lea astăzi". În clipa aceea, mi-am adus aminte de un film rusesc excepţional, care se numea „Al 41-lea". „Ştiţi - zic - că în tinereţea mea filmul acesta m-a entuziasmat..."  „Da - a sunat răspunsul -, dar aveţi grijă că ăla din film a terminat împuşcat." Umor de baricadă... Revenind: diplomaţia este, uneori, excesiv formalizată. Sunt foarte rare momentele în care se iese din tipic, pentru că 1) experţii sunt mai tari ca şefii şi 2) oamenii politici nu mai au anvergură. Singurii care ies din tipic cu o nonşalanţă adesea tulburătoare sunt ruşii. Elţîn era, în această privinţă, un adevărat campion.

Avea probleme mari cu alcoolul?

Alţii aveau probleme cu alcoolul lui. Oriunde apărea, toţi se adunau pe lângă el, iar el se simţea ca acasă. La înmormântarea regelui Hussein al Iordaniei au venit patru preşedinţi americani (cel în funcţie şi trei antecesori) Şi Elţîn, desigur! Stătea într-un fotoliu şi ceilalţi stăteau în picioare, în jurul lui. L-am auzit făcând glumiţe aiuritoare cu Chirac: „Jacques, ce-ai zice de o Uniune Europeană fără ceilalţi, doar între noi?". Chirac nu ştia nici măcar dacă să râdă sau nu. Când, la o mare conferinţă convocată la Istanbul, s-a pus problema retragerii trupelor ruseşti din Transnistria, Elţîn şi-a scos căştile de la urechi, le-a trântit pe masă şi a schiţat gestul de a părăsi şedinţa. Nu e un gest la îndemâna unui diplomat obişnuit. Clinton a fost extraordinar atunci, a intervenit cu un eficient discurs ad hoc, ceva de genul: „Domnule Elţîn, eu v-am văzut pe tanc, când i-aţi luat apărarea lui Gorbaciov dinaintea mulţimii. Din acel moment aţi devenit, pentru mine, un model. Acel model nu va pleca, sunt sigur, de la masa dialogului!" Elţîn s-a îmblânzit şi a rămas. Dar, oricum, îşi aroga o autoritate absolută. Ca Hruşciov când şi-a scos pantoful la ONU şi a bătut cu el în masă. Uitaţi-vă şi la Putin. Îşi permite lucruri halucinante! Nu ştiu dacă aţi văzut o conferinţă internaţională de presă de-acum câţiva ani. În dreapta lui Putin era Romano Prodi, în stânga lui era Javier Solana. Şi un ziarist francez a întrebat: „Domnule Putin, ştim că în Cecenia sunteţi în război cu teroriştii ceceni, dar avem informaţii că mai mor şi oameni care nu sunt teorişti". Ştiţi ce a răspuns Putin?

"Totul se face rapid, călătoriile diplomatice sunt scurte, funcţionale şi supra-abundente. Fiecare îşi recită precipitat, cu un zâmbet fals, dosarul. E epuizant şi nu cine ştie ce productiv.''

Nu ştim.

„Domnule dragă, dacă vreţi cumva să treceţi la islamism (se subînţelege de partea cecenilor - n. r.), veniţi la noi, avem o tehnică a circumciziei perfect pusă la punct:  nu mai creşte nimic în loc! Poftiţi!" Nici Solana, nici Prodi nu au spus nimic! Imaginaţi-vă că ar fi spus asta George W. Bush sau Berlusconi...

...era un scandal internaţional colosal!

Evident ! 

Ne-a povestit preşedintele Emil Constantinescu că i-au promis, la un moment dat, acordul formal de retragere a trupelor din Transnistria, la o masă, tot aşa, de taină, de ziua domnului Constantinescu - „Astăzi e ziua lui Emil Ivanovici, hai să retragem...".

(Râde sănătos). Înduioşător. Dar se vede treaba că l-au păcălit. Din câte ştiu, trupele cu pricina n-au fost retrase nici până astăzi... Revin. În aceeaşi linie a stilului „diplomatic" rusesc de care vorbeam adineaori se înscria şi Evgheni Primakov. A trebuit să-l întâlnesc la Strasbourg. Aveam pe agendă  două teme - tezaurul şi aderarea noastră la NATO. Când am spus „NATO", a zis: „Ah, nu! Refuz să discut despre acest subiect! Dacă despre asta vreţi să vorbim, ne oprim aici!" Era violenţa tipică a unui hardliner (n.r. - dur). I-am răspuns: „Eu am crezut că poziţia Federaţiei Ruse faţă de NATO nu mai e totuna cu poziţia Uniunii Sovietice. Dacă e aceeaşi poziţie, înţeleg rezerva dumneavoastră". Şi atunci a făcut o glumiţă şi am trecut la tezaur. Zice: „Domnule Pleşu, când s-a dat tezaurul ăsta?" „În decembrie  1916." Zice: „Şi dumneavoastră mai vreţi să ştiu ce s-a întâmplat de-atunci? Am avut, între timp, Marea Revoluţie din Octombrie, două Războaie Mondiale, dispariţia Uniunii Sovietice şi atâtea altele. De unde să ştim, după toate astea, cum e cu tezaurul. Dacă vreţi, vă spun părerea mea personală. Eu cred că din banii acelui tezaur a fost susţinută mişcarea comunistă internaţională de atunci şi până mai ieri. Dar apropo: cum de v-a venit să ni-l daţi tocmai nouă?" Avea dreptate! Nici eu nu înţeleg cum de s-a hotărât Guvernul român să dea ruşilor mari valori ale ţării, într-o perioadă atât de tulbure. Remarcaţi însă nonşalanţa cu care înţelege un diplomat rus să dialogheze pe teme delicate. Cu aceeaşi nonşalanţă mi-a răspuns un diplomat rus, când am pus, odată, problema retragerii trupelor ruseşti din Transnistria: „Domnule, noi am vrea să le retragem, dar, ştiţi, tancurile sunt uzate şi nu mai merg! E vorba, în fond, de o grămadă de fiare vechi!". În legătură cu involuţia contemporană a clasei politice, daţi-mi voie să mai spun ceva despre episodul Kosovo, care nu ne priveşte direct pe noi.

"Nu înţeleg cum de s-a hotărât Guvernul român să dea ruşilor mari valori ale ţării, într-o perioadă atât de tulbure.''

Vă rugăm.

Ştiţi că Belgradul a fost bombardat de Paşte. Mi s-a părut potrivit să telefonez doamnei Albright şi să o previn că nu e o idee bună să bombardezi  o ţară ortodoxă de Paşte! Aşa cum nu bombardezi o ţară musulmană de Ramadan.  „Va fi - spuneam - o reacţie negativă şi în România." Şi atunci, dânsa mi-a pus o întrebare care m-a năucit: „Dar câţi catolici aveţi în România?". „Vreo 4%" - zic eu, perplex. „Păi, atunci nu e nicio problemă!" Şi am înţeles că doamna ministru nu era informată asupra creştinismului răsăritean. Ne credea musulmani. Ea fiind născută, totuşi, prin preajmă, în Cehoslovacia! (Nu ştiu dacă ştiţi că tatăl ei a fost ambasadorul Cehoslovaciei la Belgrad în aceeaşi perioadă în care Tudor Vianu a fost ambasadorul nostru tot la Belgrad, încât Ionel Vianu, fiul lui, se va fi jucat cu doamna Albright în curtea ambasadei...)  De altfel, cu acelaşi prilej, am fost contrariat şi de Javier Solana, care e spaniol, catolic şi profesor universitar. L-am sunat şi pe el, cu acelaşi mesaj: „Domnule, bombardamentul de Paşte nu e o idee bună". Şi el zice: „Între ce ore e Paştele la voi?". Ca şi cum Paştele e de la 3 la 5! Cam aici suntem...

Papa Ioan Paul al II-lea a fost întâmpinat cu pâine şi sare pe aeroportul din Otopeni  Foto: agerpres

„BOR a încercat blocarea vizitei Papei"

Cu vizita Papei cum a fost?

Trebuie spus că a contat foarte mult că era ambasador la Vatican Teodor Baconschi (n.r. - actualul ministru de Externe al României). A făcut, cu formaţia sa de teolog, o bună priză cu locul.  Vedeau pentru prima dată venind din Est un tip cu care se putea purta un dialog de substanţă. Rolul lui în pregătirea vizitei a fost important. Preşedintele Constantinescu a susţinut de asemenea, insistent, întregul demers. A contat, cred, şi solidaritatea tactică şi logistică a Ministerului de Externe. Din păcate, BOR n-a fost, într-o primă etapă, cooperantă. Am primit chiar vizita unui reprezentant al Patriarhiei, care avea mandat să descurajeze organizarea vizitei papale.  Îmi amintesc că avea obiecţii pe două fronturi. Mai întâi, îmi comunica dezacordul BOR cu privire la şefia corpului diplomatic din Bucureşti. Să vă explic: Adrian Severin, cât a fost ministru de Externe, a avut buna idee de a reintroduce şi la noi o regulă, curentă în lume, potrivit căreia şeful corpului diplomatic străin este Nunţiul Apostolic, adică trimisul Vaticanului. În România ateismului comunist, această regulă fusese abandonată în 1951. S-a hotărât ca, în locul Nunţiului Apostolic, să fie numit în funcţia respectivă cel mai bătrân dintre ambasadori. Cel mai bătrân era, mai întotdeauna, câte un african, uitat pe aici de statul său, în iureşul schimbărilor politice. Or, reprezentantul Patriarhiei vine şi îmi spune: „Suntem împotriva ideii ca Nunţiul Papal să fie şeful corpului diplomatic!" „Păi, dacă e vreun musulman, vă convine mai mult?" „Da, preferăm turbanul musulman mitrei papale!" A doua obiecţie, foarte apăsată, era legată de vizita Papei. Cu ce argumente? „Va pleda cauza greco-catolicilor." Ulterior, s-a încercat blocarea vizitei printr-o sumedenie de condiţii, de natură să-l determine pe Suveranul Pontif să renunţe. Ei bine, Papa a acceptat toate condiţiile care i s-au pus!

Ce fel de condiţii?

Să nu iasă din Bucureşti, să nu pună în vedetă Biserica greco-catolică etc. Dar dorinţa lui Ioan Paul al II-lea de a veni a trecut peste toate piedicile.

De ce credeţi că a ţinut atât de mult?

Era un om de mare anvergură. Cu o viziune foarte neconvenţională cu privire la relaţia dintre confesiunile creştine şi dintre religii în general.

A fost ca o punte de dialog?

Avea şi o explicabilă, dar autentică deschidere către Europa de Est. Biserica ortodoxă a sfârşit şi ea prin a asuma vizita, ba chiar prin a se lăuda cu ea. Dar numai după o rezistenţă neinspirată. Remarc, în această privinţă, tenacitatea cu care a sprijinit proiectul Emil Constantinescu.

Şi Radu Vasile îşi arogă merite importante...

Nu se poate nega că spiritul său de cooperare a contat. Nu uitaţi că în guvern, ca şi în istoria noastră recentă, există o consistentă linie greco-catolică (de la Corneliu Coposu şi Doina Cornea la Decebal Traian Remeş).

Cu Coposu ce relaţie aţi avut?

Minimală. Nu l-am întâlnit decât o dată sau de două ori.



Diaconescu şi Coposu au fost urmaşii de drept ai cuplului Maniu şi Mihalache?

Regret că trebuie să o spun. N-au avut aceeaşi anvergură. Dar suferinţele lor şi buna lor intenţie merită mai mult decât respectul nostru. Am văzut dosarul de Securitate al lui Ion Diaconescu şi trebuie să mărturisesc că am întâlnit în paginile lui un om extraordinar, care m-a umplut de admiraţie. A fost inflexibil în condiţii infernale. N-a cedat la nimic! De o vitejie şi de o tenacitate pe care nu le bănuiai când îl vedeai azi pe scena publică, cu aerul lui cumsecade, discret, nepretenţios.

Nu aveaţi simpatii monarhiste în 1990?

Din cauza demisiei pe care mi-am dat-o când Regele a fost împiedicat să revină în ţară, toţi m-au trecut la monarhişti. În realitate, nu eram foarte sigur, fiindcă aveam senzaţia că şi dacă vine Regele, jocul se va face, în mare, cu aceiaşi oameni. Din păcate, situaţia de acum confirmă această temere. Mi-e greu să diger exaltarea unor monarhişti de ultimă oră, a căror asociere cu monarhia dă Casei Regale o imagine mai curând melancolică. De altfel, problema e veche. Lumea nu-şi mai aminteşte că, prin aprilie 1990, numeroasele partide existente atunci s-au întâlnit pentru a-şi preciza poziţia în privinţa monarhiei. Toţi (inclusiv liberalii şi ţărăniştii) au fost rezervaţi. Şi ştiţi care a fost singurul partid care a fost favorabil în mod deschis monarhiei?

Care?

Aşa ceva se poate doar în ţara lui Caragiale: Partidul Republican, domnii mei, Partidul Republican! Singurii care au fost pentru monarhie au fost republicanii! Ceilalţi - toţi! - erau dubitativi sau contra.

Ce spuneţi despre toate săgeţile acestea pe care preşedintele Băsescu le trimite către Rege?

Deprimante! M-am exprimat public despre asta. Nu se poate să te vizitezi cu Regele Cioabă, să dănţuieşti cu Bercea Mondial, să frecventezi emisiunile lui Dan Diaconescu şi să-l năşeşti pe bietul Paul de Hohenzollern şi, în acelaşi timp, să te răfuieşti, ignar, cu Regele Mihai. E de neînţeles. Preşedintele e liber, fireşte, să aibă ce păreri vrea. Dar funcţia lui nu-i permite să facă din idiosincrasiile proprii o politică de stat. Ca să nu mai spun că tot felul de caraghioşi din PDL s-au simţit obligaţi să danseze, servil şi mediocru, pe muzica lui.

I-aţi fost consilier în primul mandat. De la început nu-l plăcea pe Rege?

Da, de la început. Prin ianuarie 2005 a primit, din partea Regelui, o invitaţie la masă. Mi-a fost imposibil să îl conving să se ducă! E, în alcătuirea lui, o componentă plebee, care îl avantajează în planul sincerităţii, dar îl face, totodată, să fie un campion al bâtei în baltă. În plus, lui Băsescu nu îi place deloc să i se spună că a greşit. Dimpotrivă. Preferă să îngroaşe greşeala până la grotesc.  Dar v-am spus deja prea multe. Vă rog să mă lăsaţi să mă opresc aici. Altfel, îmi sabotaţi memoriile...

"Papa Ioan Paul al II-lea avea o explicabilă, dar autentică deschidere către Europa de Est.''

citeste totul despre: