Adolescenţii români şi sinuciderea

Copiii români sunt învăţaţi de mici că nota 10 este cel mai bun lucru care li se poate întâmpla, sunt notaţi în gura mare - „Ionel, ai 4. Eşti un prost!”.

Acest articol nu va fi unul tipic celor pe care le scriu. Mai exact, acest articol nu va discuta despre fericire, ci despre lipsa ei. Consecinţele nefericirii sunt foarte serioase şi au început, din păcate, să devină o ameninţare pentru copiii noştri.

În România, 1 din 7 adolescenţi îşi planifică sinuciderea. În 2011, într-o perioadă de câteva săptămâni, 4 adolescenţi s-au sinucis aruncându-se în râul Jiu. În bileţele de adio sau în conversaţiile cu cei apropiaţi, ei au vorbit despre stresul şcolii şi faptul că le este peste putinţă să ia 10 de fiecare dată.  

În 2013, 2 adolescenţi s-au sinucis într-o singură săptămână. Nu se cunoşteau şi faptele lor nu au fost conectate conştient, dar motivele au fost împărţite. Ambii au declarat să se simţeau trişti, singuri, neacceptaţi, neînţeleşi, urâţi chiar.  

Exemplele ar putea continua, dar nu acesta este obiectivul.  

Sistemul actual de educaţie nu mai împlineşte pe nimeni: profesori, elevi, directori. Copiii români sunt învăţaţi de mici că nota 10 este cel mai bun lucru care li se poate întâmpla, sunt notaţi în gura mare - „Ionel, ai 4. Eşti un prost!”. Nota devine o punct de reper pentru cine sunt ei ca oameni. Dacă au 10 sunt buni, dacă au 1 nu o să facă nimic cu vieţilor lor, sunt nişte „loseri”. Notele devin motiv de mândrie sau de ruşine, iar faptul că ele sunt publice măreşte presiunea.  

Cum să fie copiii noştri în regulă când noi, ca societate, le fixăm în minte ideea că fericirea, stima de sine, succesul lor personal, este în realitate în afara controlului lor?!  

Mai rău este că unii părinţi sunt şi ei atraşi în această cursă stupidă. Acestor părinţi nu le este necesar că odraslele lor au trecut clasa la o materie. Copilul trebuie să fie „de 10” sau nu este deloc.  

 Pe de altă parte, fenomentul de "bullying", vizibil deja şi la noi, nu este reglementat, recunoscut, înţeles. Colegii - şi uneori chiar unii profesori - intră în această horă în care copii sunt etichetaţi şi puşi într-un colţ: ăsta nu este atent, ăsta nu se poate concentra, ăsta niciodată nu o să poată face nu-ştiu-ce.

Copii sunt sensibili la ce le spunem, poate chiar mai mult decât ne dăm seama. Iar copii "gălăgioşi" sunt cei care probabil au cea mai mare nevoie de grija, afecţiunea şi înţelegerea noastră.

Să vă dau un exemplu: când eram în anul 4 de facultate la Litere în Timişoara, am făcut practică de pedagogie într-o şcoală 1 - 8 din oraş. La una dintre clasele la care am fost în practică, am fost pusă în gardă de profesori: "ăştia sunt ăia cu probleme". Clasa în sine arăta îngrozitor: avea o sobă şi era tare frig, eram în plină iarnă. Tabla era spartă, în podea era o gaură în care parcă se surpa întreagă şcoală. Copii stătea îmbrăcaţi şi m-au primit cu mare reticenţă.  

 Am ales să ignor toate mesajele profesorilor şi am ţinut ora de parcă aş fi vorbit cu orice copil. După cum vă imaginaţi, cred, rezultatul a fost incredibil: am învăţat cu toţii, am râs, am stat în cerc şi am povestit. Am aflat cu ocazia asta că în clasă, printre elevii cu cele mai mari "probleme' era un copil de 11 ani căruia îi muriseră ambii părinţi şi locuia cu bunica de peste 70 de ani. Băiatul fusese EXMATRICULAT de la o altă şcoală mai bună şi se afla aici, cu "eticheta în frunte": scandalagiul clasei. Nu ştiu ce interacţiune au avut profesorii cu acest băiat, dar eu m-am împrietenit cel mai rapid cu el (nu ştiam de la început care îi este reputaţia) şi m-a suprins inteligenţa şi rapiditatea cu care învăţa.  

 Sunt mulţi copii care nu reuşesc să treacă prin acesta pâcla a lui "nu eşti bun, nu poţi, nu reuşeşti" care este ţesută în primul rând de părinţi, apoi profesori şi ulterior susţinută de colegi.  

După modul în care scriu, cred că înţelegi oful meu pe acest subiect. Mi se pare absurd şi fără scuze ca în anul 2014 să ne aflăm în acest punct.  

Avem şcoli private şi ONG-uri care strigă într-un cor: SCHIMBAŢI EDUCAŢIA! Sunt oameni fantastici care fac o treabă extraordinară: Universitatea Alternativă, Şcoala Montessori, Comunitatea Inovatorilor în Educaţie RestartEDU, Ikedoo, Asociaţia Edusfera şi mulţi, mulţi alţii.  

Mă alătur şi eu şi plusez: Schimbaţi educaţia că ne mor copii. Şi mai grav, mor de mâna lor şi cu acordul lor. Copiii noştri se simt singuri în mijlocul a zeci de oameni care ar trebui să le fie mentori şi prieteni, nu torţionari.

În fine, ca să schimb un pic tonul, am găsit şi o soluţie. Este o soluţie mică şi la început, dar măcar este ceva: în 2014, vrem să iniţiem un program de suport pentru adolescenţii care se simt singuri şi trişti. Vrem să le aducem consilieri şi ateliere, din acelea făcute la sprânceană, pentru a interveni pozitiv măcar în viaţa a câţiva dintre ei.  

Dacă vreţi să ne sprijiniţi acest demers, sunt mai multe variante:  

1. Semnalaţi-ne cele mai problematice licee din România. Hai să facem o hartă şi să ne apucăm de treabă.  

2. Oferiţi-vă voluntari: indiferent dacă sunt părinţi, profesori, elevi sau pur şi simplu oameni cărora le pasă. Aceşti copii aleg să plece pentru că nu au cu cine vorbi.  

3. Donaţi 2% pentru asociaţia pe care o reprezint. Vom cumpăra din ei materialele necesare pentru a susţine atelierele şi discuţiile.
 

PS: Aştept cu drag ziua când noi, românii, vom deveni atât de maturi încât să lăsăm vorba „din prispă” pe fapta „de pe ogor”.