INTERVIU Luminiţa Saviuc, „fata care aduce fericirea pe toată planeta“: „Dăm foarte multă putere şi control altor oameni asupra propriilor noastre vieţi“

Luminiţa Saviuc, tânăra din Suceava care a cucerit planeta prin talentul său motivaţional, a fost prezentă în studioul Adevărul Live unde a discutat despre cartea sa, „15 lucruri la care trebuie să renunţăm pentru a fi fericiţi“. Sfaturile Luminiţei au fost distribuite pe internet de 1,3 milioane de ori, devenind cunoscută la nivel mondial.

O cunoaşte o întreagă planetă. Nascută şi crescută în România, Luminiţa a trăit în multe părţi ale lumii, angajându-se într-o călătorie de căutare a sinelui. Articolele ei motivaţionale fac înconjurul lumii pe internet, unde este cunoscută drept „fata care aduce fericirea“. Sfaturile Luminiţei Saviuc au ajuns chiar şi pe site-ul publicaţiei Huffington Post, într-un text care a devenit, imediat, cel mai citit material de dezvoltare personală, fiind distribuit de 1,3 milioane de cititori.

Mesajul Luminiţei este rezultatul propriei poveşti de succe> a reuşit să depăşească trauma provocată în copilărie de un tată abuziv, pentru care se învinuia pe sine, crezând că este ceva în neregulă cu propria persoană.

Luminiţa Saviuc a avut o copilărie marcată de abuzurile tatălui

Ai revenit în România, deşi amintirile de aici nu sunt cele mai fericite, copilăria ta a fost una destul de dureroasă. Când şi cum ai făcut primul pas spre regăsirea puterii interioare?  

A fost o călătorie destul de lungă, nu mi-am dat seama în momentul în care a început, eu având doar 22 de ani. Eram în SUA şi am primit de la managerul meu o carte, iar după ce am citit-o mi-am dat seama că este o putere în modul în care gândim şi că gândurile noastre au puterea de a ne schimba realitatea şi felul în care ne percepem viaţa şi cum ne-o trăim. De atunci am luat-o pe un alt drum, am început călătoria deşi nu mi-am dat seama la momentul respectiv. Am început să citesc tot mai multe cărţi, să-mi pun întrebări şi să mă eliberez. Din momentul în care ne naştem auzim tot felul de lucruri de la părinţi, bunici, societate, ni se spune ce e adevărat şi ce e fals, ce e bun şi ce e rău şi noi luăm totul ca şi cum ar fi credinţele noastre, ideile noastre. Am ajuns la un punct în care am început să analizez ce ştiu eu cu certitudine şi am renunţat la lucrurile pe care nu le ştiam cu siguranţă. Încet-încet am început să renunţ la toate acestea, la toate fricile, la toate stările care erau toxice şi să-mi clădesc o viaţă care să se bazeze pe propriile mele adevăruri, ce ştiam eu că este bun pentru mine, ce este adevărat.

Aminteam de copilăria ta, aş vrea să te rog să ne povesteşti puţin prin ce ai trecut. 

Nu vreau să mă plâng, dar nu am avut o copilărie fericită până la 12 ani, dragostea paternă a fost înlocuită de violenţă, de abuz psihic, emoţional şi fizic. De-a lungul anilor nu am auzit o vorbă bună, nu mi s-a spus că sunt o persoană valoroasă, care merită să fie iubită. Expusă atât de mult la astfel de idei, am început să mă văd aşa cum mă vedea tatăl meu şi cei din jur, am început să trăiesc într-o stare de frică, să gândesc că nu sunt în stare de prea multe, că nu sunt o persoană care merită iubită, că sunt o persoană care nu merită nimic bun. La 12 ani tatăl meu a murit şi apoi lucrurile au început să se mai schimbe, toată furia pe care am simţit-o am îndreptat-o asupra mamei, asupra celor din jur. Am reuşit în cele din urmă să mă desprind, dar până atunci am avut o relaţie toxică, poate că prieteniile nu au fost dintre cele mai sincere, bazate pe valori personale, dar am reuşit să mă eliberez de trecut şi să o iau de la capăt. 

Îi porţi pică tatălui tău?

Nu, au fost momente în care mi-a fost greu şi să-i spun „tată“, dar acum nu. Au fost momente în care am suferit extrem de mult şi eram foarte răutăcioasă cu cei din jur, dar mi-am dat seama că omul acela a fost chinuit sufleteşte dacă a ajuns să-şi trateze copiii atât de crud, începi să te gândeşti ce l-a făcut pe acel om să sufere atât de mult, să ajungă în acel stadiu, să-şi verse suferinţa asupra propriei familii. Acum am doar compasiune, iertare, iubire.

Aş vrea, dacă poţi, să ne dai un exemplu al unei amintiri dureroase din copilăria ta.

Cu toţii suferim şi nu spun că suferinţa mea este mai specială, dar este important modul în care depăşim aceste momente. Eram mică, eram în sufragerie, era seară şi ne uitam la televizor şi dintrodată l-am auzit pe tata ţipând, am început să tremur şi să plâng pentru că ştiam că o să urmeze ceva foarte urât. A început să întrebe cine a luat nişte bomboane, m-am uitat la sora mea şi mi-am dat seama că ea le-a luat, m-a bufnit plânsul şi am zis că eu le-am luat. Mă uit în urmă şi-mi dau seama că aveam doar 10 ani şi totuşi m-am gândit că eu pot lua toată durerea asupra mea şi că poate sora mea nu ar putea să suporte. Atunci m-a luat de păr, m-a dus în baie, mi-a pus hârtie între degete şi i-a dat foc. Cred că ăsta a fost momentul care mi-a rămas întipărit în minte. 

Luminiţa Saviuc: Nu mai folosesc cuvântul „imposibil“

Cum te raportezi la cuvântul „imposibil“? Există acest termen în vocabularul tău?

Mă bucur să spun că în momentul de faţă nu mai folosesc acest cuvânt. Pentru 25 de ani imposibil era totul, dar fiind expusă la un alt mod de gândire, de a vedea lucrurile, am început să realizez că dacă eu mă văd într-un anumit fel şi mă comport ca atare, tot aşa mă vor vedea şi cei din jur. Începând să-mi schimb mentalitatea mi-am dat seama că multe lucruri sunt posibile. Dacă te gândeşti că acum 100 de ani nu existau o mulţime din lucrurile de astăzi, dar a fost nevoie de anumiţi oameni, care au gândit altfel, care au văzut altfel lucrurile şi care au avut curajul de a-şi folosi inteligenţa şi creativitatea pentru a construi o altă realitate şi mulţumită lor noi evoluăm şi avansăm.

E frumos că scriindu-ţi povestea îi ajuţi şi pe ceilalţi, le dai curajul să facă şi ei la fel, să-şi găsească puterea interioară şi să înţeleagă că nu sunt singurii care suferă şi că a fi vulnerabil nu este un lucru ruşinos. Suferinţa este parte din natura umană, cu toţii suferim Luminiţa Saviuc

Eşti autoarea celui mai citit şi mai distribuit articol motivaţional. Cum ai început să scrii şi ce te-a inspirat?

Am început să scriu prin 2011, când am venit din SUA pentru a-mi termina studiile, era o perioadă foarte joasă pentru mine, studiam Economia, nu-mi plăcea deloc, dar i-am ascultat pe cei din jur şi am zis să-mi fac un viitor, mă despărţisem de iubitul meu, cu prietenii mei nu prea mai aveam multe lucruri în comun şi mă simţeam cam singură. Atunci am început să mă înteb ce fac cu viaţa mea, încotro mă îndrept şi am simţit că trebuie să scriu. Interesant a fost că eu nu prea citeam şi nu mă consideram o persoană care ştia să scrie. Iniţial am scris mai mult pentru mine, îmi aşterneam gândurile pe hârtie, a fost o terapie. E frumos că scriindu-ţi povestea îi ajuţi şi pe ceilalţi, le dai curajul să facă şi ei la fel, să găsească puterea interioară şi să înţeleagă că nu sunt singurii care suferă şi să fii vulnerabil nu este un lucru ruşinos. Suferinţa este parte din natura umană, cu toţii suferim. Am început să scriu tot mai multe articole şi să fiu tot mai citită în toată lumea. Când am scris acel articol pur şi simplu mi-au venit acele idei, gândindu-mă la ce am renunţat eu şi la ce trebuie să mai renunţ. Mă întrebau oamenii de ce am ales 15 lucruri, nu ştiu, aşa am simţit, sunt lucrurile la care eu personal trebuia să lucrez şi o să mai lucrez la ele tot restul vieţii. 

Te-ai întors în România pentru a-ţi lansa cartea „15 lucruri la care trebuie să renunţăm pentru a fi fericiţi“. Cartea deja a fost lansată în afară însă ţi-ai dorit să apară şi în România, ţara în care ai scris-o.

Am lucrat şi am locuit în Malaezia timp de doi ani, atunci aş fi spus că aveam viaţa perfectă, făceam ce îmi plăcea, eram înconjurată de oameni care mă iubeau, călătoream în locuri exotice, dar am simţit că trebuie să plec şi asta m-a speriat îngrozitor de tare, pentru că uitându-mă înapoi la România aveam impresia că văd numai suferinţă. M-am îmbolnăvit foarte rău, nu mai aveam puterea să merg la muncă şi, când am văzut că organismul meu simte o respingere, am hotărât să-mi dau demisia şi să plec. M-am simţit eliberată. Interesant a fost că după ce mi-am dat demisia a venit oferta de a scrie cartea, eu lucram deja la ea. Şi am înţeles că e bine să asculţi atunci când simţi că este momentul să pui punct unui capitol, pentru că viaţa îţi oferă alte oportunităţi în permanenţă. Dar noi trăim cu această teama că nu este suficient, ne spunem: „Dacă plec de aici se va termina.“ Dar nu ne dăm seama că noi stăm în locuri, în situaţii sau în relaţii care deja s-au terminat, nu mai au ce să ne ofere. Am avut curajul, deşi nu a fost uşor, să mă întorc acasă şi am scris această cărţulie, care este terapia mea. 

Luminiţa Saviuc: „E important să fii sincer cu tine şi să trăieşti cu integritate“

„Am căpătat de la o vârstă fragedă tot felul de convingeri limitative, cum ar fi aceea că viaţa este grea, că nu sunt suficient de bună, suficient de inteligentă, suficient de merituoasă sau suficient de frumoasă“. Cum ai reuşit să depăşeşti aceste convingeri?

Am luat-o pas cu pas, sunt momente în viaţă în care pici atât de jos încât te uiţi în jur şi-ţi dai seama că nu mai ai nimic de pierdut şi atunci îţi spui: „OK, am făcut lucrurile aşa, am gândit în acest fel, am trăit în modul acesta şi nu m-a adus nicăieri, hai să încerc altceva.“ În acel moment eu mi-am zis că trebuie să aflu cine sunt eu cu adevărat. Ceva în sufletul meu îmi spunea că acele lucruri nu sunt adevărate, că sunt şi eu un om şi sunt pe planeta asta cu un anume scop. A fost foarte greu, pentru că ajungi să gândeşti într-un mod pe care cei din jurul tău nu-l înţeleg, spun că eşti ciudată, că ai luat-o razna. Dar încet-încet am găsit o linişte, chiar dacă eram singură pe drumul meu, chiar dacă nu te urmează nimeni, chiar dacă e dureros, am descoperit cât este de important să fii sincer cu tine şi trebuie să trăieşti cu integritate. E ca şi cum am moştenit o casă în paragină şi eu trebuia să o curăţ. 

Cum ai reuşit să cureţi această „casă“, corpul şi mintea ta? Te-ai folosit de gânduri? 

Mi-aduc aminte că atunci când am citit acea carte mi-am dat seama că sunt expusă unei alte lumi, eu nu ştiam că unele cuvinte proprii contează, au un impact şi am început să fiu mult mai atentă la ce gândesc. A fost destul de greu după o viaţă întreagă în care am avut o gândire toxică, la început părea foarte mecanic, dar pe mine m-a ajutat foarte mult credinţa, rugăciunea, meditaţia, oamenii cu care m-am înconjurat. Este foarte important să-ţi faci ordine, dacă cei din jur cred că tu nu ai nicio valoare nu poţi sta lângă ei, trebuie să filtrezi lucrurile şi să renunţi la orice e toxic pentru tine, pentru viaţa ta, pentru corpul tău.

Încet-încet am găsit liniştea, chiar dacă am fost singură pe drumul meu, chiar dacă nu te urmează nimeni, chiar dacă e dureros, am descoperit cât este de important să fii sincer cu tine şi trebuie să trăieşti cu integritate. E ca şi cum am moştenit o casă în paragină şi eu trebuia să o curăţ Luminiţa Saviuc

Şi la ce ai renunţat? 

În primul rând am renunţat la gândirea toxică, la frică, am renunţat şi la oameni, dar pur şi simplu s-a creat o prăpastie între noi, ne-am îndepărtat, se întâmplă foarte natural, lin, dar sunt şi unele relaţii care s-au terminat brusc, pentru că oamenii văd că te schimbi şi le creezi un disconfort, pentru că trezeşti tot felul de lucruri în ei care nu sunt prea plăcute, le poţi dovedi lor că schimbarea este posibilă şi că lucrurile la care visezi chiar se pot întâmpla. Poate şi acei oameni au avut la un moment dat visuri şi cineva le-a spus că nu le pot îndeplini şi ei au crezut, atunci trebuie să te gândeşti la durerea pe care o trezeşti în ei când tu realizezi lucruri pe care ei le-au visat. Dar pe de altă parte îi poţi inspira.

Luminiţa Saviuc: „Când eram nefericită eram şi foarte răutăcioasă cu cei din jur“

Cum devii imun la răutăţile celor din jur?

În primul rând cred că trebuie să fii sincer cu tine, să-ţi dai seama cine eşti şi care este scopul tău pe lume. Există o tărie în tine care te va ghida. De exemplu când eram nefericită eram foarte răutăcioasă cu cei din jur şi mi-am dat seama că un om nefericit îi face şi pe ceilalţi nefericiţi, un om care suferă proiectează suferinţa lui şi asupra celorlalţi. Trebuie să învăţăm să ne dăm seama că nu are legătură cu noi, dacă un om este rău cu mine nu are legătură cu mine, e suferinţa lui. Eu am trecut prin multe lucruri dureroase şi am învăţat ce înseamnă compasiunea, iubirea pentru cei din jur, pentru că eu mă văd în toată lumea, dacă o persoană e răutăcioasă îmi aduc aminte că şi eu am fost cândva aşa, Trebuie să-ţi dai seama că nu eşti mai bun sau mai rău decât ceilalţi, cu toţii suntem oameni, există potenţial de bunătate în toţi, cum există şi potenţial de răutate în toţi, dar depindem de noi ce vrem să hrănim, răul sau binele. 

Cum ne afectează plânsul de milă, ce preţ plătim atunci când facem acest lucru?

Plânsul de milă este groaznic, pentru că te face pe tine foarte mic. Ai o problemă care poate fi foarte mică, dar pentru că tu te vezi şi mai mic, te copleşeşte şi te face să te vezi ca o victimă şi pentru că te priveşti astfel vii cu o energie şi cu o vibraţie foarte joase şi oamenii aşa te percep, ca pe o victimă şi tu atunci îţi spui că ai dreptate. Dar preferi să fii o victimă şi să fii nefericit sau să încerci să schimbi lucrurile. Mi se pare că noi dăm foarte multă putere altor oameni şi control asupra propriilor noastre vieţi. Eu am făcut asta timp de 25 de ani şi mi-am dat seama că acest lucru te poate face foarte nefericit. Mulţi nu ştiu cum să-şi trăiască propria viaţă, cum ar putea să te ajute pe tine? Trebuie să-ţi dai seama cine eşti tu, ce-ţi doreşti de la viaţă, ce este adevărat şi ce nu şi cum ai putea să-ţi trăieşti viaţa într-un mod cât mai curat, cât mai bun, care să nu le facă rău celor din jur. O să vezi cât de frumoasă va fi viaţa ta, iar automat oamenii răutăcioşi vor dispărea din jurul tău şi te vei înconjura doar cu oameni frumoşi, ca tine, care vor să facă bine.

Durerea se poate transforma în înţelepciune, în ceva frumos. Poţi să te uiţi în trecut şi să spui că ai fost chinuit sau te poţi uita în trecut şi-ţi poţi da seama că toţi oamenii şi toate lucrurile dureroase te-au învăţat să ai compasiune, să iubeşti, să ierţi Luminiţa Saviuc

Cât de important este să ne schimbăm atitudinea?

În prima parte a vieţii mele vedeam tot ce mi se întâmplă ca fiind rău, dureros, mă consideram o mare victimă, că oamenii mi-au făcut foarte mult rău, viaţa nu mi-a oferit nimic bun şi nu făceam decât să-mi sap tot mai adânc groapa şi nu mi-a adus nimic bun. La un moment dat mi-am zis că trebuie să fie o altă cale, trebuie să existe o altă modalitate de a vedea aceste lucruri. O situaţie care timp de 25 de ani m-a făcut nefericită apoi mi-am dat seama că sunt lucruri care m-au ajutat să îmi deschid inima. Am putut să-l iubesc pe tatăl meu, care nu mi-a oferit iubire, m-a ajutat să iubesc şi nu doar pe cei care mă iubesc, pentru că asta mi se pare uşor de realizat, ci şi pe cei care nu m-au iubit. Inima ta se deschide tot mai mult şi tot mai mult şi am iubire nu doar pentru apropiaţi, ci şi pentru umanitate şi cauţi să oferi tot ce e mai bun. Durerea se poate transforma în înţelepciune, în ceva frumos. Poţi să te uiţi în trecut şi să spui că ai fost chinuit sau te poţi uita în trecut şi-ţi poţi da seama că toţi oamenii şi toate lucrurile dureroase te-au învăţat să ai compasiune, să iubeşti, să ierţi. A fost dureros, dar mă bucur că trecutul meu m-a făcut cine sunt astăzi.

Cât de important este să învăţăm să nu ne raportăm la cei din jur?

Fiecare are un drum unic de urmat în viaţă, peste tot suntem învăţaţi să ne comparăm unii cu alţii şi poţi cădea în capcana de a te compara cu ceilalţi. Ne luăm unii după alţii, ne uităm la vecinul şi am observat că se practică la noi ca oamenii să trăiască pentru alţii, dar nu sunt fericiţi. Seara când te pui în pat eşti convins că asta e viaţa ta? Trebuie să te gândeşti dacă viaţa pe care o trăieşti este cu adevărat a ta sau e aşa cum îşi doresc cei din jurul tău. Trebuie să fii sincer şi să ai curaj să-ţi trăieşti propria viaţă, să fii fericit. Contează că ceilalţi din jur te aplaudă, dacă tu eşti fericit? Făcând asta le dai dreptul şi celor din jur să fie la fel, avem nevoie de oameni autentici şi să vedem ce putere vine din autenticitate, trebuie să fim unici şi să mergem pe drumul nostru. Trebuie să ai curajul să-ţi asculţi vocea interioară, pentru că pe măsură ce o asculţi mai mult te întăreşte, radiezi.

Aş vrea să luăm pe rând lucrurile la care trebuie să renunţăm pentru a fi fericiţi.

În primul rând trecutul, dacă stai foarte mult să te uiţi înapoi devii nefericit, este important să înveţi din trecut, să ierţi, să faci pace cu trecutul şi să-ţi faci prezentul mai frumos. Noi încercăm să controlăm totul, avem o mulţime de frici, că ni se poate epuiza talentul, că cei din jur ne pot lua ce avem, dar trebuie să ai încredere în tine şi în faptul că viaţa o să te ghideze. 

La temeri trebuie să renunţi, frica te ţine foarte jos, îţi face creierul să nu mai funcţioneze cum trebuie, eşti mereu într-o stare de frică, aştepţi să se întâmple ceva rău tot timpul. eu mi-am dat seama că iubirea este cel mai real lucru, dar nu iubirea pe care o vedem în filme, ci iubirea faţă de aproape, faţă de tine, trebuie să-ţi dai seama că totul e sacru şi fiecare om are dreptul să fie în această lume şi tu nu ai voie să-l dai la o parte. E frumos să fii cu picioarele pe pământ, să înţelegi că toţi suntem egali şi dacă nu le poţi face bine oamenilor, măcar nu le face rău. 

De la frică pornesc foarte multe lucruri, convingeri negative, scuze, dacă tu ai face curajul să faci un anumit lucru e posibil să cazi, să eşuezi şi e frica de eşec, frică poate că or să râdă oamenii de tine, că te vor arăta cu degetul. Trebuie să şi simţi că e momentul potrivit, dacă un om este pregătit o să primească.

Au existat şi oameni care ţi-au spus că nu cred în ce spui tu?

Cred că am trezit o durere în oameni, pentru că am povestit despre lucruri despre care oamenii erau învăţaţi că sunt ruşinoase, că e bine să le ţii ascunse. Eu le-am spus întregii lumi. Dacă omul aşa simte, trebuie să-i laşi, să nu încerci să-i tulburi. 

Îi sfătuieşti pe oameni să renunţe la rezistenţa faţă de schimbare.

E frica de necunoscut, ţi-e teamă că dacă faci pasul respectiv nu ştii ce o să se întâmple şi atunci preferi să stai pe loc, chiar dacă eşti nefericit, măcar eşti confortabil. Dacă păşeşti în necunoscut poate chiar dai de fericire, dar nu ştii ce să faci cu ea pentru că tu ai fost toată viaţa nefericit. Şi atunci încerci să opui rezistenţă.