Psihicul copiilor care au asistat la moartea propriilor părinţi sau a întregii familii în cadrul vreunui război, masacru sau accident suportă o traumă foarte gravă. Faptul că au rămas traumaţi şi orfani îi poate condamna la comportamente antisociale pe viitor. Şi aici găsim o paralelă curioasă între etologia animalelor şi cea umană.

Puii de elefanţi care au fost martori ai omorârii familiei lor de către vânători manifestă la maturitate un comportament hiperagresiv; de exemplu, îşi agresează semenii, îi pot ataca pe oameni sau pe rinocerii din vecinătate. Cercetătorii consideră că elefanţii care au rămas orfani suferă de un fel de stres posttraumatic (post-traumatic stress disorder), o tulburare atât de frecvent întâlnită în rândul victimelor războaielor. Dar şi copiii din zonele de conflict, mai ales cei care şi-au pierdut părinţii în cadrul genocidelor, cum s-a întâmplat în Rwanda sau Serbia, suferă de pe urma stresului posttraumatic. Şi ei, ca şi puii de elefanţi orfani, vor avea înclinaţia să se comporte mai violent la maturitate.

Existenţa unor mecanisme comune în formarea stresului posttraumatic la animale şi oameni vorbeşte despre arhaicitatea acestor afecţiuni psihice, pe care noi le-am moştenit pe cale filogenetică. În condiţii normale de viaţă, interacţiunea mamă-pui facilitează dezvoltarea structurilor autoreglatoare localizate în regiunea corticolimbică a emisferei drepte a creierului. Însă deprivarea sau separarea de părinţi, pierderea tragică a acestora produc un stres atât de puternic, încât apar disfuncţii în dezvoltarea structurilor cerebrale sus-menţionate.

În consecinţă, se dereglează procesele de neurogeneză, de sinaptogeneză, cele neurochimice. Prezenţa altor membri adulţi ai familiei poate compensa parţial pierderea părinţilor, însă în lipsa completă a rudelor, impactul psihobiologic al traumei sociale poate fi sever. 

Este curios că şi observaţiile asupra cimpanzeilor au arătat că puii orfani, atunci când se joacă, dau dovadă de un grad mai înalt de brutalitate; jocurile lor adeseori se încheie cu conflicte şi bătăi. Una din cauze este lipsa competenţelor de interacţiune socială, pe care, în mod normal, puii le învaţă de la mama lor; în particular, puii orfani nu pot interpreta corect semnalele subtile ale limbajului non-verbal şi, drept urmare, depăşesc limitele unor interacţiuni echilibrate şi non-violente.

La maimuţele rhesus, mama interacţionează activ cu puiul său prin expresii faciale exagerate, prin sunete, priviri şi atingeri. În aşa mod, se asigură o reglare a emoţiilor puiului, el învaţă cum să interacţioneze corect în cadrul grupului. La rândul său, puiul reacţionează activ şi solicită asemenea gen de comunicare. Dacă puii nu vor învăţa cum să-şi manifeste corect emoţiile, ei vor avea abilităţile sociale subdezvoltate şi vor fi lipsiţi de empatie faţă de alţi membri ai grupului. Deci schimbul emoţional timpuriu între mamă şi copil este propriu nu doar oamenilor, ci are rădăcini evolutive.

Corespunzător, caracterul şi comportamentul acestor maimuţe va depinde de stilul de parentaj de care au beneficiat în pruncie. Unii indivizi vor deveni paşnici, alţii, care au suportat un tratament punitiv, vor deveni agresivi; experienţa socială poate afecta într-o anumită măsură predispoziţiile genetice. Înţelegem, aşadar, că maimuţele care nu au dezvoltat un schimb emoţional satisfăcător cu mamele lor vor demonstra un grad înalt de comportament antisocial la maturitate.    

Cu regret, chiar şi în societăţile umane care se bucură de o viaţă paşnică, unde părinţii sunt alături de copii, relaţia dintre aceştia adeseori este foarte şi foarte deficitară. Un studiu efectuat în Statele Unite asupra a 14.000 de copii de până la trei ani a arătat că 40% dintre aceştia suferă din cauza lipsei unor relaţii emoţionale strânse cu părinţii; ei sunt rar luaţi în braţe, nu sunt calmaţi când plâng, sunt privaţi de o comunicare caldă. În consecinţă, aceşti copii se dezvoltă cu un sentiment de insecuritate, vor avea probleme de comunicare în viitor, vor demonstra un comportament deviant şi un grad mai înalt de agresivitate.

În ultimii ani, atât de multă importanţă psihologii îi acordă grijii părinteşti, încât neglijarea copiilor de către părinţi a început să fie apreciată, în fond, drept o formă de agresare non-violentă a copiilor. Neglijare este atunci când copiii bolnavi nu sunt duşi la doctor, când ei nu sunt îmbrăcaţi corespunzător timpului de afară, sunt lăsaţi să plângă şi în singurătate, sunt lipsiţi de educaţie, nu au un regim corect de alimentare. Toate aceste carenţe în îngrijire au în realitate un impact serios asupra dezvoltării psihice a copiilor şi sunt un predictor puternic al unui comportament violent în adolescenţă. Lipsa grijii părinteşti, mai ales a îngrijii şi iubirii materne reprezintă, aşadar, una din primele premise pentru un caracter dificil (vezi şi articolul „Cum traumatizăm copiii prin neglijare”).

Cu privire la rolul tatălui, acesta nu este mai puţin important în formarea psihicului, inclusiv a predispoziţiei spre un comportament agresiv. La specia de rozătoare de preerie, Microtus ochrogaster, puii care sunt îngrijiţi doar de mamă suportă un deficit de contacte tactile, cu consecinţe dramatice asupra vieţii lor ulterioare; indivizii adulţi crescuţi numai de mamă vor fi slab adaptaţi social, impulsivi şi deseori incapabili să-şi formeze o proprie familie.

Alte experimente, efecuate pe şoareci, au arătat că la puii care creşteau în lipsa părintelui mascul se înregistrau unele deficienţe neurofiziologice în creier, la nivel de transportare a neuromediatorilor, anume în zonele responsabile pentru modelarea comportamentală; iar ulterior aceşti indivizi tineri, în special cei de sex feminin, deveneau mai agresivi în relaţiile lor sociale.

Cercetătorii susţin că există temeiuri să extrapolăm aceste date şi asupra speciei umane. Deci, dacă într-o societate copiii sunt privaţi complet sau parţial de educaţia parentală, există riscul apariţiei unei generaţii de copii mai puţin adaptaţi pentru o viaţă socială echilibrată.

Între timp, statisticile din România arată că peste 143.000 de copii născuţi în perioada 2004-2014 nu au tată cunoscut. Reiese că în fiecare lună peste o mie de copii născuţi îşi încep viaţa fără a avea un tată care să-i îngrijească.

Grăitor este în acest sens şi exemplul Republicii Moldova, unde, potrivit datelor statistice din 2014, numai 47% din copiii de până la 5 ani sunt educaţi şi de către taţi; cu alte cuvinte, peste jumătate dintre copii suferă de deficienţe în educaţie, cu consecinţe comportamentale de rigoare în viitoarele decenii.


Fragment din cartea „Homo aggressivus”.