Maturizarea copilului poate schimba relaţia dintre părinţi

Maturizarea copilului poate schimba relaţia dintre părinţi

Problemele adolescentului pot scoate la iveală probleme de cuplu mai vechi

Ajuns la adolescenţă, copilul trece printr-o serie de schimbări menite să-l ajute să se descopere. De multe ori, acţiunile acestuia nu sunt pe placul părinţilor, care nu sunt încă pregătiţi pentru independenţa sa. În unele situaţii, faptele adolescentului pot scoate la iveală problemele relaţiei dintre părinţi.

Antonia are 24 de ani, este din Bacău, dar în prezent locuieşte în Bucureşti, oraşul în care şi-a făcut studiile universitare şi unde speră să-şi găsească un serviciu bine plătit. Până atunci trăieşte din banii părinţilor.

Tatăl Antoniei a murit când aceasta avea 10 ani. Până la acel moment, el fusese figura autoritară a familiei. Pe mamă întotdeauna a convins-o să-i facă pe plac. De exemplu: în copilărie, când pleca în vacanţă cu părinţii, cerea tot felul de suvenire şi jucării. Tatăl era de acord doar cu o parte dintre acestea. Pe restul şi le cumpăra pe ascuns, cu ajutorul mamei, care de fiecare dată pleca la drum cu bani de care soţul ei nu ştia, pentru dorinţele copilei.

După moartea tatălui, relaţia dintre cele două a continuat în acelaşi mod: în momentele critice, punctul de vedere care se impunea era cel al fiicei. La fel a fost şi după recăsătorirea mamei.

Pentru a-şi putea întreţine fiica – ale cărei pretenţii nu au fost niciodată modeste – la Bucureşti, mama a ajuns să se împrumute la bancă şi la prieteni, fără ca actualul soţ să ştie. De câteva ori acesta a aflat de datoriile soţiei, de la cei care au împrumutat-o, situaţii care s-au lăsat cu discuţii aprinse.

Deşi a terminat studiile de doi ani, Antonia nu a reuşit încă să-şi găsească un serviciu pentru că ori era salariul era prea mic, ori programul prea încărcat.

În prezent, Antonia este supărată pe mama ei pentru că a ameninţat-o că nu-i mai trimite bani. Nemulţumirea fetei provine din credinţa personală că „părinţii sunt datori să-şi susţină din toate punctele de vedere copiii, fără limită de vârstă“.

Trăirile copilului reactivează amintirile părinţilor

Adolescenţa este o perioadă critică. Oare frământările adolescentului ajung să îşi pună amprenta pe relaţia părinţilor?

„Adolescenţa este o etapă importantă cu un inevitabil parcurs sinuos şi complicat, care presupune schimbări majore, în care şi copilul, dar şi părinţii sunt prinşi ca într-un carusel bulversant“, spune psihologul Viorel Nedelcu de la clinica de tratare a depresiei Bellanima, din Bucureşti.

„Adolescenţii aleg în mod firesc în această etapă de viaţă să-şi construiască propria identitate, iar asta înseamnă de cele mai multe ori protest, separare, rebeliune, asocierea cu persoane sau grupuri noi. Sunt preocupaţi să aducă în mod constant dovezi de independenţă şi maturitate, iar părinţii, aflaţi în faţa acestei noi provocări, cel mai adesea nu ştiu cum să-i răspundă“, continuă acesta.

Pe de altă parte, psihoterapeutul Virgil Rîcu, din Bucureşti, este de părere că

adolescenţa copilului reactivează în părinţi amintiri şi propriile conflicte din perioada adolescenţei lor. Privindu-şi copilul adolescent, părinţii îşi reamintesc de propria adolescenţă, de frământările lor din acea perioadă, de maniera în care au făcut faţă acelor dileme cu care s-au confruntat atunci.


În viziunea specialistului, cei doi parteneri „tind să-i impună copilului aceleaşi atitudini şi maniere de rezolvare a problemelor. Ori, foarte posibil, aceste maniere de rezolvare a problemelor nu au fost aceleaşi la ambii părinţi. Şi atunci, ajung să se certe pe tema «cum este mai bine să faci în cutare situaţie»“.

Alianţe şi învinuiri

Există situaţii când copilul şi unul dintre părinţi se aliază. Este aceasta o situaţie benefică pentru copil? Dar pentru relaţia dintre părinţi?

„Aceste alianţe se realizează mai ales atunci când unul dintre părinţi adoptă o atitudine autoritară exagerată. Celălalt părinte nu este de acord şi atunci se aliază în ascuns cu copilul. Într-un fel, este o strategie benignă de supravieţuire în condiţii de opresiune exagerată“, spune Rîcu.

Se întâmplă însă şi varianta „malignă“. „Unul dintre părinţi (de obicei mama, dar nu întotdeauna) îi subminează autoritatea celuilalt, îl exclude pe acesta şi îl denigrează constant în faţa copilului. În felul acesta, copilul moşteneşte un model relaţional disfuncţional care-i va crea mari probleme în trăirea intimităţii“, adaugă Virgil Rîcu.

Psihologul Viorel Nedelcu crede că un motiv pentru care „unul dintre părinţi devine mai apropiat de copil este acela că la baza acestei alianţe pot fi o serie de frustrări, nu neapărat comune, ci mai curând conjuncturale. În mod natural, o astfel de asociere îl face pe cel de-al treilea să se simtă exclus“.

De multe ori, când copilul ajunge într-o situaţie neplăcută şi face o „prostie“, părinţii ajung să se învinovăţească unul pe altul pentru fapta acestuia. Pot aceste acuzaţii să strice relaţia de cuplu?

Virgil Rîcu spune că „dacă privim dincolo de aparenţele imediate, sesizăm cu uşurinţă în aceste acuzaţii păreri de rău şi enervare izvorâtă din neputinţă. Cei care acuză o fac pentru a se debarasa de propriile sentimente de vinovăţie. În mod normal, aceste acuzaţii n-ar avea cum să strice o relaţie solidă între părinţi întrucât, după etapa de enervare, ies repede la lumină părerile de rău“.

În viziunea psihologului Viorel Nedelcu

a-l responsabiliza pe celălalt este o formă de negare a responsabilităţii parentale. Un mecanism inconştient care se derulează şi care ţine de o anumită modalitate de a suprima în copil atât părţile proprii care ne displac, pe care cel mai adesea nu le conştientizăm în noi, dar şi părţile sau trăsăturile neplăcute ale partenerului de viaţă, iar copilul devine un bun teren de exprimare a frustrărilor cumulate în timp de cuplu.

Psihoterapeutul crede că „astfel de învinovăţiri pot fi simptomatice pentru relaţia de cuplu şi pot fi expresia multor lucruri nespuse. Adolescentul devine fără voia lui intermediarul multor nemulţumiri sau chiar o victimă a conflictelor vechi şi mocnite“.

Graniţa fină dintre erou şi antierou

Adolescenţa copilului îi transformă pe părinţi din modele în obiectul criticii lor severe.

„Adolescenţii se răzvrătesc împotriva autorităţii parentale şi au nevoie să facă asta, le este benefic. Fără această rebeliune, ei nu s-ar putea separa în plan psihic de părinţi, nu ar putea deveni autonomi, nu ar putea deveni adulţi, nu şi-ar putea asuma propria putere“, spune psihoterapeutul Virgil Rîcu.

Specialistul atrage atenţia că „rebeliunea este doar o parte din întregul tablou. Cealaltă parte se referă la faptul că adolescentul are încă nevoie de susţinere, de afecţiune. În multe momente, el este încă un copil“.

Viorel Nedelcu adaugă: „Adolescenţii testează limitele şi astfel şi răbdarea părinţilor. Este o linie fină care poate fi încălcată cu uşurinţă şi se poate ajunge la dezamăgiri reciproce. Adolescentul este nerăbdător să demonstreze că s-a maturizat şi încet, încet îşi coboară părinţii de pe piedestal. Părintele îi aduce constant contraargumente că procesul nu s-a încheiat. Până la urmă, este o relaţie dinamică normal, care face parte din procesul de maturizare şi mai târziu de desprindere“.

Cum să comunici cu un adolescent

Viorel Nedelcu îi îndeamnă pe părinţi să „rămână deschişi la încercările experimentale ale copiilor lor şi să intervină de pe margine, abordând atât lucrurile bune, cât şi pe cele mai puţin bune. Acceptându-i ca pe nişte adulţi, în felul acesta responsabilizându-i. Pe viitor, relaţia dintre părinţi şi copii evoluează la un alt nivel“.

Sfatul psihoterapeutului Virgil Rîcu este ca părinţii să înţeleagă întregul tablou.

Să tolereze rebeliunea, critica adolescentului, să nu încerce să le înăbuşe prin demonstraţii în forţă a autorităţii parentale; de asemenea, să-şi susţină emoţional copilul, să-l încurajeze, să transmită mesajul că are încredere în fondul bun al adolescentului şi în capacitatea acestuia de a discerne ceea ce este bine pentru el.

Ce se ascunde în spatele protecţiei exagerate

Există şi părinţi care au tendinţa să fie cât mai protectori. Cum îţi stăvileşti această pornire pentru a nu-i crea copilului un handicap în loc de avantaj?

„Atitudinea hiperprotectoare a părintelui echivalează cu o mare neîncredere în capacitatea copilului său de a se descurca singur. Dacă părintele este atent şi sincer cu sine, poate descoperi că această neîncredere în copil este fie o proiecţie (părintele nu are încredere nici în sine şi atunci gândeşte că şi copilul său este la fel), fie este o dorinţă ascunsă ca acesta (copilul) să nu se descurce singur. Multe mame se regăsesc în acest ultim caz. De ce o mamă nu ar dori ca al său copil să nu se descurce singur? Ca să nu o părăsească, ca să aibă întotdeauna nevoie de ea“, răspunde Rîcu.

citeste totul despre: