Durerea cea mai mare e din pricina bărbatului cel mai bun. Pentru ce s-au părăsit?

O femeie iartă mai uşor un bărbat cucerit de pofte, minciuni şi păcate, decât un bărbat bun lângă care şi-a zidit sufletul până când, zâmbindu-i şi spunându-i că e tot ce a avut mai frumos în viaţa lui, pleacă doar pentru că nu caută să înţeleagă cum ar putea trăi frumosul cu ea. Durerea cea mai mare e din pricina bărbatului cel mai bun pe care l-ai avut lângă tine.

Ca femeie, când priveşti la un bărbat, e bine să vezi în el icoana lui Adam căzut. Dacă părăseşti o femeie pentru că nu e frumoasă, o faci pentru că n-ai lăsat soarele să bată peste chipul ei şi să o vezi şi dincolo de noapte. Dacă o laşi pentru că n-ai vrut-o de fapt niciodată, şi doar ai văzut în ea câteva zile pline din timpul tău, o faci pentru că există vreme pierdută şi un viitor care vrei să însemne ceva mai mult. Dar dacă te desparţi de ea fără nicio explicaţie, drama e a ta, ca un Adam care a căzut fără vină, dar nici în rai nu mai poate locui. Să te gândeşti de două ori la tine şi la ea e o virtute. O femeie iartă mai uşor un bărbat cucerit de pofte, minciuni şi păcate, decât un bărbat bun lângă care şi-a zidit sufletul, până când, zâmbindu-i şi spunându-i că e tot ce a avut mai frumos în viaţa lui, pleacă doar pentru că nu caută să înţeleagă cum ar putea trăi frumosul cu ea. Durerea cea mai mare e din pricina bărbatului cel mai bun pe care l-ai avut lângă tine. Iisus a întrebat: Doamne, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? După chipul şi asemănarea lui, cu ce ar fi greşit ca o femeie să întrebe acelaşi lucru pe bărbatul său?

Când nu ţi se dau foarte multe explicaţii, rămânând doar cu nostalgia timpului trecut, te întrebi dacă nu cumva, femeile uită mai greu decât bărbaţii. Schimbarea la faţă a unui sfârşit nu e, de cele mai multe ori, un nou început, ci doar o întoarcerea la capătul de la care ai pornit, urmând o altă cale.  Vorba lui Nietzsche: Descoperirea faptului că este deopotrivă iubit ar trebui de fapt să-l deziluzioneze pe îndrăgostit de fiinţa iubită. "Cum? într-atât de modest să fiu, să te iubesc pe tine? Sau într-atât de prost? Sau - sau –"? Fie că privesc oamenii cu un ochi binevoitor, fie cu unul răutăcios, îi găsesc întotdeauna, pe toţi sau pe fiecare în parte, ocupaţi cu un singur lucru, acela de a face ceea ce foloseşte păstrării speciei umane. Şi desigur nu dintr-un sentiment de dragoste pentru această specie, ci pur şi simplu pentru că nimic nu este în ei mai vechi, mai puternic, mai neînduplecat, mai de neînvins decât acest instinct — pentru că instinctul acesta reprezintă tocmai esenţa speciei şi turmei noastre. Mie îmi plac oamenii care atunci când se adună şi ies în lume, nu sunt ca două animale legate într-o turmă. Din noianul de oameni, ei trebuie să fie altfel, să vezi că nu e nimic comun pe buzele lor decât figura care poartă un suflet ce priveşte către altul.

Poate că nu vom mai fi niciodată la fel de tineri, neîntinaţi, neţărmuriţi. Poate că or să ne năpârlească aripile uşor-uşor, până o să cădem pe pământ şi apoi vom merge pe sub pielea lui. Poate că nimeni nu o să îşi amintească vreodată vorbele astea dar de acolo, de undeva, o să stea scrisă o strânsoare de cuvinte care vă spune că sensul lucrurilor cotidiene nu este o simplă nălucă. Ordinea lucrurilor nu e a firii, de cele mai multe ori, aşa cum ordinea cuvintelor nu e a unei ierarhii de semnificaţii. Oamenii se schimbă şi trebuie să înveţe să mănânce din frimiturile vieţii bune a celorlalţi înainte de a mânca propria pâine. Într-o zi, noi doi o să frângem un cultuc, măcar ca prieteni. Iar de-o să mi-l pui în gură, înseamnă că ne-am îndrăgostit. Dacă o să mănânc eu şi tu o să te saturi numai văzându-mă pe mine muşcând, abia atunci vom ştii dacă ne iubim.