De ce au sticlele de vin forme diferite şi cum s-a stabilit volumul standard de 750 de mililitri
0
Nu numai diferitele varietăţi de vin au o istorie proprie, ci şi recipientele în care ajung pe mesele noastre. Pântecoasă, solidă, suplă sau elegantă, fiecare sticlă are o poveste anume.
Chiar dacă există sute de tipuri de sticle de vin, cei mai mulţi producători de vin folosesc şi astăzi trei forme extrem de familiare: sticla burgundă, sticla bordoleză şi sticla riesling.
Formele diferite ale sticlelor au fost influenţate de locul de provenienţă a tipurilor de vin, de realităţile economice şi de condiţiile de transport existente la momentul apariţiei lor.
Sticla a început să devină utilă comerţului cu vin spre sfârşitul secolului al XVII-lea. Un aspect interesant este legat de felul în care s-a standardizat volumul de 750 de mililitri, în condiţiile în care forma sticlelor varia destul de mult, în funcţie de capacitatea pulmonară a sticlarului. Ca sticlele să fie mai uşor de transportat, s-a fixat volumul de 750 de mililitri, aceasta fiind capacitatea pulmonara medie a unui bărbat obişnuit. Englezii sunt printre primii care încep să îmbutelieze în sticle vinul care ajungea din Franţa, în butoaie. Sticlele aveau sigilii pe care era menţionate date despre proprietarul viei, anul de producţiei şi alte informaţii referitoare la originea vinului.
Sticla burgundă, cu umerii cazuţi şi părţile laterale mai late, este folosită în mod clasic pentru îmbutelierea Pinot-ului şi Chardonnay-ului. Forma sticlei se presupunea că exclude decantarea vinurilor cu depuneri, astfel că sticlele de vin erau aduse la masă şi erau servite direct din sticlă. Dealtfel, după cum menţiona sociologul Jean-Robert Pitte, vinurile din Burgundia se decantează foarte rar. Şi acest lucru se întâmplă pentru că taninii sunt mult mai supli în cazul pinot noir-ului, asta însemnând că are nevoie să fie aerisit mai puţin decât vinurile cabernet sauvignon.
Sticla bordoleză, cu „umerii“ săi puternic profilaţi, apare în secolul al XIX-lea. Mai exact, marchizul d’Aligre îmbuteliază vinul Château Bel Air, Margaux, în 1825, în recipiente cu acest model. Modelul de sticlă specific pentru Bordeaux îşi dovedea eficienţa în ceea ce priveşte economisirea spaţiului de depozitare în stivă, dar şi în cazul transportului, fiind rezistente. Însă forma acestei sticle a fost aleasă şi pentru că s-a crezut că va reţine mai bine materiile solide în suspensie, care se depuneau pe masură ce vinul îmbătrânea în sticlă, altfel existând neplăcuta posibilitate de a turna în pahare un vin tulbure. Tot englezii sunt cei care au împământenit obiceiul de a turna vinul din sticlă într-o carafă de sticlă (decanter), care a dat şi denumirea procesului de decantare.
Sticla riesling (tipic alsaciană) a fost creată la scurt timp după apariţia sticlei bordoleze. Iniţial a găzduit vinurile seci sau dulci de Riesling, însă este folosită şi pentru vinurile Gewürztraminer (Traminer roz). Cu o siluetă mult mai elegantă decât cea bordoleză sau burgundă, sticlele de tip riesling se transportau pe Rin, deci condiţiile de transport erau mult mai blânde decât cele de care aveau parte vinurile franţuzeşti, pe uscat sau pe mare, către Marea Britanie. De asemenea, forma lor suplă permitea stocarea unor cantităţi mari de sticle pe vasele comerciale.
Se încarcă comentariile...
