Se poate accepta ideea torturii „legitime”?

Raportul de 6000 de pagini al Senatului american despre metodele de interogare ale CIA, respectiv aplicarea torturii la închisorile unde au fost (şi mai sunt deţinuţi) terorişti răspunzători de atacul din 11 septembrie 2001 împotriva „Turnurilor Gemene” şi împotriva celorlalte obiective americane, precum şi participanţii activi

(a se înţelelege autorii unor atentate teroriste), aparţinând organizaţiei Al Qaida, ţinuţi în detenţie de ani de zile fără să fie judecaţi, a stârnit reacţii  vehemente în întreaga lume şi controverse cu privire la acceptarea azi, în primul rând de către statele democratice, a acestor metode de constrângere.

Argumentul principal al celor răspunzători (inclusiv al preşedintelui George Bush, aflat atunci în fruntea Statelor Unite) a fost că fără folosirea torturii cine ştie câte atentate s-ar fi comis în America şi în lume. Deşi la prima impresie pare justificată, la o a doua privire este o aserţiune cinică pe care numeroase date le-au infirmat. 11 septembrie este eşecul serviciilor de informare americane şi din alte ţări. Cine a urmărit evenimentele tragice de-atunci, îşi aminteşte de lipsa de coordonare a diferitelor servicii americane care nu au fost atente la date relevante pe care le primiseră.

Tortura, arată apărătorii drepturilor omului, dar nu numai ei, ci şi psihologi şi filosofi, poate avea două aspecte care de multe ori se întrepătrund: politic şi moral. Sistemele dictatoriale din lume –şi acum nu vrem să ne referim la perioada antică sau medievală când tortura era acceptată, ci la secolele XX şi XXI- au folosit metoda pentru a-i zdrobi pe oponenţi şi, indirect, a induce frica unor potenţiali nemulţumiţi sau dezamăgiţi de sistemul politic.

Aceleaşi metode erau folosite în închisorile KGB sau Gulagul sovietic din perioada stalinistă, chiar leninistă ca şi în închisorile Gestapo-ului nazist sau în lagărele morţii. Potrivit unui documentar, dacă nu mă înşel leton sau lituanian, nu mai ştiu exact din care ţară baltică proveneau autorii, naziştii ar fi învăţat şi preluat metodele sovietice. Am precizat posibila naţionalitate a creatorilor filmului deoarece, ţinând cont de istoria statelor baltice, s-ar putea ca obiectivitatea celor prezentate în peliculă să poată fi pusă sub semnul îndoielii. Oricum, cei care au trecut printr-unul sau celălalt iad şi au supravieţuit, au relatat despre experienţe similare. Din păcate, metodele au fost preluate şi de torţionarii din închisorile comuniste est-europene, fie de inspiraţie sovietică, fie „originale”.

Nu întotdeauna acestea urmăreau distrugerea fizică a deţinuţilor, ci cea morală, zdrobirea rezistenţei psihice.

Aşa s-au născut numeroşi informatori şi colaboratori ai organelor de securitate, de aceea, când se dezvăluie astfel de cazuri, fiecare situaţie trebuie analizată în parte. Un caz dramatic la acest capitol, descris şi într-un roman, a fost cel al tatălui scriitorului ungar Peter Eszterhazy, tradus şi la noi, care a descoperit cu stupoare după 1989 că tatăl lui pe care l-a adorat şi a fost idealul lui, a fost informator al securităţii din Ungaria, constrâns la acest lucru de torţionarii lui imediat după revoluţia din 1956.

Celălalt aspect este cel moral. Moral în accepţiunea secolelor moderne. Nicio persoană nu are dreptul moral să-şi degradeze semenul prin presiuni fizice sau psihice. Noi, oamenii de astăzi, ne lăudăm că vrem să respectăm şi să păstrăm demnitatea omului şi aici nu mă refer la etica religioasă, ci la felul în care se înţelege umanismul astăzi. Nu fiindcă Dumnezeu a făcut omul după chipul şi asemănarea lui, deşi este un argument puternic, numai că cei care se ocupă de tortură nu au în minte, în conştiinţă acest concept chiar dacă poate unii se declară religioşi sau chiar sunt practicanţi. Este vorba de om - chintesenţa calităţilor care s-au dezvoltat de-alungul vremii, a dorinţei lui la perfecţiune, a respectării fiecărui individ, a dreptului său la opţiune...Şi, repet, este vorba de practicarea torturii astăzi chiar de ţări care se declară democratice şi, teoretic, chiar sunt.

Ce se poate face, în afara susţinerii unor principii sau legi pentru a elimina aceste metode barbare? În primul rând, desfiinţarea argumentului utilităţii torturii pentru contracararea pericolelor care ne ameninţă. Chiar şi în Raportul despre metodele folosite de CIA se menţionează că prizonierii ar fi putut oferi informaţii şi fără tortură, aşa cum unii dintre ei au şi făcut-o. În plus, potrivit psihologilor (dar şi unui raţionament de bun-simţ), supuşi torturilor şi dorind să scape, persoanele în cauză puteau spune lucruri care mai târziu se dovedeau neadevărate. Astăzi, bănuiesc că s-a dezvoltat ceea ce eu aş numi psihologia interogărilor şi care nu mai necesită metode fizice brutale.

Şi cred că este cazul să analizăm aspectul torturii şi din celălalt punct de vedere – cel al torţionarului. În fond, dacă vorbim de pildă de militarii americani implicaţi în războiul din Irak şi mă refer la ceea ce s-a întâmplat la închisoarea Abu Ghraib, cei mai mulţi dintre ei nu au fost pregătiţi pentru acest rol. Li s-a ordonat să participe la interogarea deţinuţilor şi li s-a sugerat că pot folosi şi metode „mai brutale”, fără să li se traseze vreo limită. Din păcate, noi oamenii nu suntem foarte departe de strămoşii noştri primitivi şi toate resentimentele sub astfel de impulsuri izbucnesc, nemaiacţionând frânele civilizaţiei, ale educaţiei. În ultimă instanţă şi aceşti oameni devin victime inconştiente, deoarece atunci când unii dintre ei au fost acuzaţi, judecaţi şi condamnaţi, nici măcar nu şi-au dat seama de ce, ei acţionând la ordinele – desigur nu scrise ci verbale – ale superiorilor lor. Comandanţii lor s-au mai făcut vinovaţi şi de rasism. Ei au sugerat că, de fapt, prizonierii sunt persoane inferioare, din lumea a treia, de aceea se pot aplica asupra lor metode mai puţin umane.

Şi ar trebui amintite aici şi ţări, tot democratice, care nu numai că au închis ochii, dar au acceptat să sprijine această politică americană. Există o listă de state, printre care şi România care, dintr-un motiv sau altul, s-ar fi implicat, oferind spaţii, aeroporturi,infrastructură pentru transferul deţinuţilor sau chiar interogarea lor.

Întristător dacă analizăm această situaţie este că nu toată lumea condamnă procedeele folosite. Mai mult, se pare că sub o formă sau alta, se încearcă justificarea, legitimarea torturii, prin stabilirea unor limite de „suportabilitate”. Această idee mi se pare revoltătoare. Într-o lume care  pretinde că a progresat enorm, că o serie de cuceriri tehnologice şi ştiinţifice ne fac şi ne vor face viaţa mai uşoară, constatăm un regres legat de raportul nostru faţă de omul în sine ca individ şi componentă socială, de soarta lui în viitor. Se pare că, încetul cu încetul, ne îndepărtăm de acea viziune frumoasă, într-un fel paradisiacă, legată de relaţiile „armonioase” dintre noi, în care înaintaşii noştri sau chiar noi în naivitatea noastră,  ne-am pus atâtea speranţe.