America First/America Alone?
0
Trump a decis retragerea SUA din UNESCO: vorbim însă doar despre UNESCO sau şi despre altceva? Întrebarea este crucială şi ar putea fi reformulată: se va opri doar aici sau este vorba, poate, de un preludiu pentru alte mişcări similare, fie în raport cu alte organisme ale ONU, fie în legăturâ cu denunţarea unilaterală a unor mari acorduri internaţionale semnat şi de către SUA?
Este vorba, în definitiv, de implantarea unui nou tip de doctrină care transformă treptat sloganul „America First“ în realitatea „America Alone“?
Deocamdată, ce avem cert este decizia SUA (urmată imediat de Israel) de a se retrage din UNESCO, solicitând însă acordarea unui statut de observator în cadrul organizaţiei desemnată drept „gardian al patrimoniului cultural al omenirii“. Decizia SUA, se spune în comunicatul oficial al Departamentului de Stat „nu a fost luată uşor şi reflectă preocupările SUA privind datoriile crescânde ale UNESCO, nevoia de reformare fundamentală a organizaţiei precum şi continua artitudine anti-israeliană existentă în cadrul UNESCO“. Decizie imediat salutată de Primul Ministru israelian drept „curajoasă şi morală deoarece UNESCO a devenit teatrul absurdului. În loc să păstreze istoria, o distorsionează“, Declaraţia lui Benjamin Netanayahu a fost susţinută imediat de cea a lui Avigdor Liberman, minstrul apărării, care a spus că „este vorba despre un pas important în direcţia cea bună luat de cel mai mare aliat al nostru împotriva unei organizaţii antisemite şi orientate politic care a transformat minciunile într-o practică de fiecare zi şi care şi-a pierdut direcţia“.
Relaţia SUA-UNESCO a fost de mai mult timp una problematică. În 1974, Congresul a decis stoparea contribuţiei americane la bugetul organizaţiei după ce UNESCO a criticat Israelul şi a recunoscut în mod oficial Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei. În 1984, Preşedintele Ronald Reagan a decis chiar retragerea din UNESCO, acuzând organizaţia de politici mult prea favorabile URSS şi anti-israeliene, SUA redevenind membre în 2002. În 2013, SUA şi-au pierdut în mod automat dreptul de vot după ce a fost depăşit termenul-limită pentru achitarea contribuţiei financiare restante, asta după ce, din 2011, americanii stopaseră plata contribuţiei financiare (peste 80 milioane$ anual) în semn de protest faţă de conferirea statutului de membru Palestinei.
Tensiunile au început să se apropie de punctul de explozie începând cu adoptarea în 2015 de către UNESCO a unei extrem de controversate rezoluţii care condamna Israelul pentru întreţinerea deplorabilă a monumentelor istorice din Ierusalim şi definea „Domul Stâncii“ (aflat pe locul unde odinioară fusese construit Templul lui Solomon) şi denumit de pe Templul de pe Munte de către israelieni, drept un loc de cult exclusiv musulman. Apoi, adoptând aceeaşi linie de conduită, organizaţia a decis în acest an includerea Hebronului (aflat în regiunea ocupată a Cisiordaniei) pe lista patrimoniului mondial al umanităţii, acţiune calificată imediat de premierul Netanayahu drept „delirantă“.
Decizia americană survine cu o săptămână înaintea alegerilor pentru postul de Director General al UNESCO, unele surse vorbind şi despre o formă de protest implicit împotriva candidaturii (de altfel foarte controversată) a Hamad bin Abdoulazziz al-Kawari, personaj acuzat de atitudini antisemite de către Centrul Simon Wiesenthal, dar puternic susţinut de acelaşi lobby anti-Israel care a produs deciziile anterioare.
Este oare sau nu o coincidenţă faptul că, exact în acest moment, Israelul se simte într-atât de profund revigorat în ce priveşte susţinerea reînnoită a SUA pentru a ieşi cu un mesaj extrem de serios transmis de ministrul său al Apărării, care a avertizat că:
„În cazul viitorului război din nordul ţării, nu va mai exista decât un singur front alcătuit din Liban, Siria, Hezbollah, regimul lui Bashar al-Assad precum şi toţi cei care sprijină acest regim.“
Amintind şi de posibilitatea ca acest front din nord să fie completat de unul în zona de sud, de data asta fiind Hamasul, puternic susţinut de Iran, care controlează Banda Gaza. Aici lucrurile se pot complica extrem de tare deoarece, joi, 12 octombrie, la Cairo, Hamas şi Fatah au semnat un acord în termenii căruia Hamas (care deţine din 2007 controlul zonei aflată sub blocadă) predă gestionarea administraţiei către Autoritatea Palestiniană condusă de Mahmoud Abbas. Dar Israelul cere cu mult mai mult, printre altele recunoaşterea Israelului de către toate facţiunile palestiniene, dezarmarea completă a Hamas şi restituirea unor soldaţi israelieni luaţi prizonieri de palestinieni. Posibil, dar greu de crezut că că cei din Hamas vor preda armele, aşa că, de aici, ameninţarea directă formulată de Israel care se teme de potenţialul militar deloc neglijabil al facţiunilor armate palestiniene, unele cu efectivul necompletat după întoarcerea unor „luptători străini“ proaspăt reveniţi de pe fronturile de luptă din Siria.
Iar totul, din nefericire, trebuie pus într-un context mai larg, politic şi militar, care va fi precizat foarte rapid după decizia pe care Donald Trump o va va anunţa în ce priveşte „acordul nuclear“ cu Iranul, despre care a vorbit din nou ca „despre cel mai prost acord care există din care nu am obţinut nimic... un acord pe care l-am încheiat din slăbiciune... vom vedea foarte curând ce se va întâmpla“, preludiu necesar al unei decizii pe care Preşedintele SUA este obligat legal s-o ia până la finele acestei săptămâni.
În cazul unei revocări unilaterale a acordului, conecinţele pot fi foarte greu de măsurat, căci este absolut sigur că Iranul va răspunde, aşa cum a anunţat deja, cu o reoperaţionalizare aproape instantanee a tuturor capacităţilor de producţie oprite acum în termenii acordului internaţional. Dar şi, la fel de evident, asta ar însemna şi ruperea echilibrului atât de fragil din Orientul Apropiat, ceea ce ar motiva Iranul să ceară un sprijin şi mai accentuat, politic şi mai ales militar, din partea Federaţiei Ruse, dar şi a Chinei, foarte prezentă în cooperarea militară cu aport de tehnologie de vârf dar şi cu investiţii economice de amploare.
După ce a retras SUA din Acordul Trans-Pacific, lăsând regiunea să se repoziţioneze sub conducerea economică a Chinei, acum există perspectiva să scoată SUA din acordul internaţional care nu numai că asigura un control asupra capacităţilor nucleare iraniene, dar deschidea calea ridicării treptate a embargoului, permiţând revenirea companiilor occidentale pe piaţa iraniană, mai calmând tensiunile şi intoleranţele şi clădind interese comune între Teheran şi spaţiul occidental. S-ar putea să se termine şi cu asta, zona devenind fie una direct conflictuală, fie oferind o nouă şansă de expansiune intereselor combinate sino-ruse.
Se acumulează în zonă elemente enorme de incertitudine şi sunt în joc interese cu mult peste dimensiunile regionale. Acesta este contextul în care îngrijorările provocate de ieşirea celor două ţări din UNESCO pot fi oare conexate unei intenţii mai generale exprimate de SUA prin criticile la adresa ONU în ansamblul său? Unele suse afirmă chiar că ieşirea SUA din UNESCO ar putea fi urmată şi de părăsirea Consiliului pentru drepturile omului, alt organism al ONU. Argumentul este susţinut de criticile severe formulate la adresa acestei instituţii în cadrul unei reuniuni organizate în perioada Summitului ONU din septembrie acest an, atunci când SUA, Marea Britanie şi Olanda au condamnat includerea de către Consiliu a unui punct special dedicat exclusiv Israelului pe ordinea de zi a lucrărilor.
Care va fi poziţia României în această problemă, ca membru al ONU, cu reprezentare diplomatică la nivelul UNESCO, dar şi aliat strategic al SUA şi dezvoltând relaţii privilegiate cu Israelul?
Din punct de vedere strict juridic, Trump are dreptate, căci acţiunea sa are la bază o lege adoptată în 1994 de către Congres şi care interzice SUA să finanţeze orice organizaţie care acordă palestinienilor statutul de membru. Dar urmează să vedem, în pratică, cum va arăta reacţia de respingere sau de susţinere pe care o vor transmite aliaţii SUA, iar asta va arăta cât de singure începe să fie acum Statele Unite pe plan internaţional sau, dimpotrivă, va fi demonstrată justeţea măsurilor de forţă iniţiate de Donald Trump. Dacă renunţă la acordul cu Iranul, ce vor avea de spus cosemnatarii documentului considerat drept cea mai mare victorie a diplomaţiei păcii în ultimul deceniu şi prezentat comunităţii internaţionale drept un exemplu de urmat în realizarea unui eventual program de denuclearizare obţinut pe calea dialogului diplomatic şi nu al ameninţării cu forţa? Există oare riscul de a vedea, în absenţa aceasta americanilor, o reală schimbare de poziţie în politicile unora dintre organismele ONU prin crearea unor noi echilibre de forţe între ţările membre?
Care va fi poziţia României în această problemă, ca membru al ONU, cu reprezentare diplomatică la nivelul UNESCO, dar şi aliat strategic al SUA şi dezvoltând relaţii privilegiate cu Israelul? Ne interesează chestiunea sau este problema altora şi să se spele pe cap cu ea?
Se încarcă comentariile...
