Cultură şi politică

Cotidianul  rus „Izvestia” a publicat în ediţia sa de miercuri, 12 martie, textul unei declaraţii purtând semnătura a peste 80 de personalităţi marcante ale culturii ruse în care acestea îşi „reiterează sprijinul ferm pentru poziţia preşedintelui Federaţiei Ruse”, Vladimir Putin, în legătură cu evenimentele din Ucraina şi cu decizia anexării Crimeii.

Aceasta, după ce săptămâna trecută scriitori precum Andrei Kurkov ori cineaşti asemenea lui Andrei Koncealovski se delimitau în chip categoric de tendinţele expansioniste ale Kremlinului şi acţiunile militare ale acestuia în Ucraina.

Declaraţia de miercuri, purtând, între altele, semnătura binecunoscuţilor muzicieni Valery Gergiev, Yuri Bashmet şi Denis Matsuev aduce în discuţie, în vederea susţinerii poziţiei preşedintelui Putin, covingerea că „Rusia nu poate fi o ţară agresoare”, că Rusia şi Ucraina sunt legate de o „o istorie comună”, de „rădăcini culturale” şi au un limbaj comun „care ne unesc pe vecie.”

Dirijorul rus Valery Gergiev

Într-un fel nu trebuie să mire pe nimeni că muzicieni precum Matsuev, Gergiev sau Bashmet au sărit în apărarea preşedintelui de azi al Federaţiei Ruse. Ei sunt de multă vreme cunoscuţi drept apropiaţi ai acestuia, funcţionează ca vectori de imagine ai Rusiei ce ţine să se reafirme ca renăscută după destrămarea Uniunii Sovietice de la sfârşitul anului 1991 ori după anii de decădere din vremea preşedintelui Elţin. Cel mai recent, cei trei, dar şi soprana Anna Netrebko s-au manifestat ca atare cu prilejul festivităţilor de deschidere şi închidere ale Jocurilor Olimpice de la Soci.

Nu se ştie pentru moment care vor fi consecinţele pentru carierele şi contractele pe plan internaţional ale muzicienilor sus menţionaţi ori ale altora asemenea lor. Ne putem aştepta la scoateri din playlist-uri, la boicoturi izolate, la manifestări de protest, la huiduieli, poate chiar la denunţarea unor contracte, episoade dezagreabile de care dirijorul Valery Gergiev, de pildă, a mai avut parte.

Fireşte, artişti importanţi precum Gergiev, Netrebko, Matsuev, Bashmet sau cineastul Nikita Mihalkov, acesta din urmă şi el înflăcărat partizan al preşedintelui Putin, deşi frate al lui Andrei Koncealovski, nu sunt singurii ce au cauţionat cu numele lor cauze care, la judecata istoriei, s-au dovedit profund nedrepte.

Colaboraţionismul francez cu ocupantul german, mai profund şi mai amplu decât francezii înşişi au avut vreodată curajul să o recunoască, este doar un exemplu în acest sens. Urmările au fost însă mai puţin categorice. Aceasta, în pofida faptului că epurarea a reprezentat, îndată după august 1944, o temă de mare actualitate în Franţa, felul în care ea trebuia să se facă fiind doar unul dintre motivele ce au contribuit la adâncirea rupturii  totuşi niciodată definitive dintre Sartre şi Camus.

Ceea ce s-a întâmplat în materie de colaboraţionism în anii comunismului în ţările de aşa-zisă democraţie populară depăşeşte orice imaginaţie. Cine parcurge articolele publicate de G. Călinescu în Naţiunea, celebrele sale Cronici ale optimistului,  volumul de versuri Laudă lucrurilor, ba chiar şi romanul Scrinul negru, cine are curajul de a reciti zicerile lui Mihail Sadoveanu sau romanul lui Mitrea Cocor, cu toatele recunoscute azi drept texte clasice ale demisiei morale a intelectualilor, chiar are de ce se înspăimânta.  Antologia ruşinii întocmită de Virgil Ierunca, cărţile profesorilor Marin Niţescu, Eugen Negrici (mai cu seamă volumul dedicat poeziei) ori Ana Selejan, memoriile profesorului Paul Cornea documentează cu asupra de măsură astfel de trădări.  

Ţări foste comuniste precum Cehoslovacia şi Polonia au furnizat cele mai multe exemple de atitudini demne ale intelectualilor şi artiştilor după momente dramatice din istora ţărilor lor. Aşa cum au fost Primăvara de la Praga încheiată cu invazia Uniunii Sovietice şi a aliaţilor ei din Pactul de la Varşovia din august 1968 ori ceea ce a urmat după introducerea legii marţiale în Polonia, la 13 decembrie 1981.

Au existat zeci, sute de intelectuali care şi-au pierdut posturile din universităţi, din institute de cercetare, din spitale fiindcă nu au fost de acord şi şi-au exprimat pe faţă revolta pentru ceea ce au făcut noii conducători impuşi de Moscova ori de teama Moscovei. Au existat, fireşte, zeci, sute de artişti care le-au urmat exemplul. Care au lucrat ca muncitori necalificaţi sau taximetrişti. De unanimitate, însă, nu s-a putut vorbi. Moralitatea nu este, orice s-ar spune, la chose du monde la mieux partagée.

Helena Vondrackova

Karel Gott

De pildă, e mai puţin cunoscut faptul că, imediat după invazia sovietică din august 1968, noii conducători de la Praga, în frunte cu Gustav Husák, au fost susţinuţi de suava interpretă de muzică uşoară Helena Vondráčkova, bine primită şi de publicul român cu ocazia evoluţiei ei pe scena Cerbului de Aur. La fel a procedat colegul ei încă şi mai celebru, Karel Gott.

A fost el oare pedepsit pentru asta? A fost oare el cumva huiduit, fluierat, ostracizat după 1989? Nici vorbă. Cândva, după 1990, cântăreţul a plănuit un amplu turneu naţional menit să îi marcheze retragerea. Succesul său a fost atât de mare încât Karel Gott a decis să rămână pe mai departe pe scenă.

Istoria nu e întotdeauna dreaptă, iar meandrele raporturilor dintre cultură şi politică dintre cele mai complicate.