Cristian Ghinea: Legătura între telenovele şi pensia rusească

Rebel prorus păşeşte printre dărâmăturile unui magazin din oraşul Doneţk, distrus în timpul unui bombardament pe 26 august FOTO AP

„Ruşii sînt pregătiţi să sufere pentru o idee măreaţă, europenii nu prea“ îşi intitulează Laura Bretea un articol publicat pe Contributors.ro în 26 iulie. Chiar sînt pregătiţi? Mă îndoiesc.

Războiul dintre Rusia şi Ucraina nu îl costă deocamdată nimic pe cetăţeanul rus simplu. Ba chiar pare un tîrg bun pentru el: am luat înapoi Crimeea, care era a noastră, iar acum îi ajutăm pe fraţii noştri din Noua Rusie să lupte cu fasciştii de la Kiev, care crucifică copilaşi, aşa cum am văzut la TV.

În războaiele din Cecenia, rusul simplu a simţit pe pielea lui şocul: zeci de mii de tineri recruţi au trecut prin măcelul de acolo şi mulţi nu s-au mai întors. Au fost create asociaţii ale mamelor soldaţilor, care blocau şosele şi organizau manifestaţii pentru a-şi salva fiii (Anna Politovskaia a plătit cu viaţa reportajele despre sistemul militar care îşi bătea joc de vieţile şi cadavrele propriilor soldaţi).

Războiul din Ucraina e altfel. Sînt maxim 10.000 de luptători în armatele republicilor populare separatiste. Aceştia sînt fie localnici amatori, fie voluntari din Rusia, adică mercenari, interlopi, rackeţi, patrioţi din grupurile ultranaţionaliste. Adică marginali care luptă pentru bani sau pentru obsesii proprii celor inadaptaţi la civilie. Nimeni nu îi plînge. 

Rusia duce în Estul Ucrainei un război ieftin.

Gleb Pavlovski este citat de The Economist spunînd că ruşii se uită la acest război ca la o telenovelă. Ei trăiesc povestea după un scenariu scris de putere şi respectat fidel de televiziuni. S-au implicat emoţional şi vor să vadă finalul telenovelei, dar nu ar fi dispuşi să sacrifice ceva pentru povestea asta, altceva decît timpul liber şi seminţele sparte uitîndu-se la TV. După ce a isterizat populaţia cu ideea că Occidentul cel rău le atacă fraţii din Ucraina, i-ar fi greu lui Vladimir Putin să spună dintr-odată: staţi aşa, facem pace cu vampirii care sug sînge rusesc! 

Deci, Putin este într-un cerc vicios: a scris scenariul unei telenovele cu aer catastrofic şi nu e clar cum ar putea-o încheia fără să pară pămpălău în ochii publicului său.

Un scenariu de închidere a telenovelei este oferit de Michael McFaul. E considerat unul dintre cei mai buni experţi americani în spaţiul rus, a scris o droaie de cărţi despre Rusia şi despre relaţia sa cu Occidentul. A fost consilier al lui Obama, calitate în care a conceput politica de reset – relansarea relaţiei dintre SUA şi Rusia. Apoi a fost trimis ambasador al Americii la Moscova. Dar momentul nu era prielnic, resetul gîndit de el eşuase după nişte succese temporare (cooperarea Rusiei în aprovizionarea trupelor din Afganistan, susţinerea negocierilor cu Iranul).

McFaul a devenit personal ţinta aparatului de propagandă, care l-a acuzat că a fost trimis în Rusia pentru a provoca o revoluţie portocalie. Detaliile pe care le povesteşte în multe articole şi interviuri sînt aiuritoare şi relevante pentru nivelul de isterie antioccidentală care este turnată pe gîtul ruşilor. Omul s-a retras şi s-a întors la familie şi la catedră.

Într-un interviu dat pentru news.vice.com, McFaul construieşte un scenariu prin care Putin ar fi putut să folosească ruşinea de după doborîrea avionului malaezian: „Această tragedie îi oferea un motiv să se rupă de insurgenţi şi i-ar fi fost simplu. Ar fi putut să-l sune pe Poroşenko şi să-i spună: «Uite trei chestii de care am nevoie pentru a putea să spun că am obţinut o victorie.» Ar putea fi vorba despre descentralizare, protecţia minorităţii ruse prin monitori internaţionali şi statutul limbii ruse. Cred că Poroşenko ar accepta o asemenea ofertă, iar Putin ar putea să spună apoi: «Felicitări, insurgenţa şi-a îndeplinit obiectivele!» (…) Dar va face Putin aşa ceva? Cred că nu.“  

Şi aşa ajungem la discuţia despre sancţiuni. Care este frustrantă, pentru că toţi aşteptam acţiuni mai ferme şi mai rapide din partea Uniunii Europene. Discuţia are însă două aspecte: scopul sancţiunilor şi disponibilitatea guvernelor europene de a le aplica. Care este scopul sancţiunilor? Opinia cea mai răspîndită este că sancţiunile sînt menite a pedepsi Rusia pentru ceea ce a făcut deja. Acesta ar fi deci obiectivul punitiv. Ştiu că e important să vedem că Rusia plăteşte pentru mizeriile pe care le-a comis. Dar e mai important decît să oprim Rusia să comită noi mizerii? Acesta ar fi obiectivul preventiv. Sancţiunile au mereu această natură duală – punitivă şi preventivă – şi acesta e motivul pentru care mai degrabă eşuează decît au succes ca instrument în relaţiile internaţionale. De foarte multe ori, odată ce ai pedepsit un stat, nu îl mai poţi face să se şi comporte în modul în care vrei tu să o facă. Deci prevenţia şi pedepsirea pot fi două obiective aflate în contradicţie.

Sancţiunile dure şi imediate împotriva Rusiei ar atinge obiectivul punitiv. Însă asta ar însemna că dialogul cu Rusia este întrerupt şi că nu mai aşteptăm nimic de la Putin (adică nu mai acceptăm că ar putea da un telefon ca cel imaginat de McFaul). Dar potenţialul Rusiei de a comite mizerii rămîne ridicat, deci prevenţia e importantă. Logica ei e să meargă în paşi mici: mărim doar treptat nivelul de sancţiuni şi doar pe măsură ce ne convingem că Putin nu opreşte transferul de arme şi mercenari spre Ucraina. Această abordare este susţinută de Germania şi e prezumţia din spatele fragilului consens al guvernelor europene. 

Citeşte continuarea pe dilemaveche.ro

Cristian Ghinea este directorul Centrului Român pentru Politici Europene, înfiinţat în 2009 de un grup de experţi, având ca obiectiv sprijinirea rolului României în Europa prin furnizarea de expertizã în domeniul politicilor publice.