Aici avem probleme, deoarece nu poate fi imaginat un singur criteriu. Şi, totuşi, de ce să nu existe cel puţin unul? Spre exemplu, pe Facebook se pare că s-a ajuns la identificarea lui: lumea este condusă de cine vrem sau credem noi! Nu contează niciun aspect obiectiv, subiectivitatea ţine şi de foame şi ne arată întotdeauna adevărul.

Totuşi, statele nu pot opera atât de lesne când este vorba de o problemă atât de importantă. De fapt, răspunsul la această întrebare este sursa alianţelor dintre state, după cum precizam într-un text anterior.

Statele cu forţă mai redusă se tem de cele tari şi sunt mereu în competiţia alegerii a ce este mai bun pentru ele. De regulă, primul criteriu este cel militar, deoarece apetenţa statelor pentru teritorii care nu sunt ale lor nu a scăzut încă. Alianţele se formează în baza unor tratate care se negociază şi care, apoi, trebuie puse în aplicare de toate părţile semnatare. Nu există act juridic multilateral care să nu conţină obligaţii, aceasta este o axiomă. În acelaşi timp, este dreptul celor care îşi execută obligaţiile din contract/tratat să le ceară celorlalte părţi să şi le execute pe ale lor, chiar să îi oblige la aceasta. 

Pare constrângător, dar nu este: voinţa ta s-a manifestat din punct de vedere juridic când ai semnat. Deci, dacă ai semnat ceva, termini cu schelălăitul ulterior: voinţa ta juridică liberă bazată pe discernământ s-a manifestat, iar nu voinţa animalelor din ogradă. 

Istoria ne arată că multe acorduri eterne de pace au durat cât ai zice „am încredere în marile puteri”, dar la fel de corect ne arată că alianţele bazate pe valori comune aduc dezvoltarea reciprocă. Să nu ne amăgim: banii ajung mai repede acolo unde proprietarul lor identifică acel climat care să îi fie favorabil. Matematica ne arată ceva simplu: astăzi, suntem peste 7,5 miliarde de locuitori pe planetă, iar PIB-ul global este de 75,5 trilioane dolari, ceea ce înseamnă că fiecărui locuitor îi revin 10.037 de dolari pe an. E mult? Nu, este puţin, dar la gramadă, noi, oamenii, atât putem acum. 

Să mai notăm că există 179 de miliardari care au ca avere cât să îi dea fiecărui pământean cel puţin un dolar.

Să adâncim un pic comparaţiile puterii, pornind de la alt clasament, al PIB-ului pe cap de locuitor. Vom lua în calcul principalele puteri ale planetei, adică cele trei ţări care au cucerit cu adevărat cosmosul, şi adăugăm România, marele tigru al Europei, după cum un fost preşedinte încearcă să o prezinte – sau sinecura oferită lui, nu e clar. Astfel, vom compara China, Rusia, SUA, în ordine alfabetică, şi la fiecare item vom adăuga România, având în vedere că ultimul top global arată aşa.

Despre China, datele sunt culese de aici, iar despre toate cele patru ţări, de aici – respectând linkul aferent fiecăreia, pentru că există un avantaj, datele sunt actualizate la nivelul datei de 19 aprilie 2017. Pentru Uniunea Sovietică au fost preluate datele de aici. De menţionat că ultimul link tratează toate statele, individual – spre exemplu, pentru China linkul este aici. Au fost luate în considerare doar PIB / capita în termeni nominali, deoarece banii reali trebuie comparaţi nu doar în interiorul acelei economii, ci în relaţie cu achiziţia de bunuri produse de economii mai avansate.

Astfel, PIB / capita al Chinei în 1970 era de 111 dolari – locul 160 în lume. În 1980 se ajunge la 312 dolari, iar în 1990, la 348. Din 1994 începe o creştere extraordinară, iar în anul 2000 se ajunge la 959 de dolari. În anul 2005 cota este de 1.754 de dolari, iar în anul 2010 se ating 4.561 de dolari. În anul 2016 se ajunge la 8.120 / 8.220, în funcţie de diferitele site-uri. Deci, din 1980 până acum se creşte cu aproape 8.000 de dolari, reprezentând o creştere de peste 26 de ori!

Rusia are cifrele diferite, din motive de existenţă până în 1991 în Uniunea Sovietică. Vom menţiona – deşi trebuie reţinut că RSSFR avea cel mai ridicat PIB din URSS – că PIB / capita în URSS aferent anului 1970 era de 1.789 de dolari – locul 39 în lume; în 1983 se ajunge la 3.653 de dolari – locul 56 în lume. În 1990, Uniunea Sovietică avea un PIB / capita de 2.719 dolari, locul 86 în lume, dar Rusia apare în statistici având 3.869 de dolari, locul 69 în lume. În 1992, Rusia are 620 de dolari per capita, în 1999 ajunge la 1.433 de dolari. Profitând de preţul petrolului, se ajunge la maximul de 15.559 în 2013, iar în anul 2016 dimensiunea PIB / capita este de 8.870 – 8.930 de dolari, în funcţie de statistici. 

Pentru SUA, anul 1970 înseamnă 5.136 de dolari per capita; în 1980 – 12.575 de dolari, iar în 1990 se ajunge la 23.913 dolari. În 2016, PIB / per capita este în SUA de 57.300 – 57.400 de dolari, în funcţie de metodologiile statistice folosite.

România are o situaţie mai dificilă, dar pe care o cunoaştem – doar o trăim în fiecare zi.

În anul 1970 PIB / capita era de 619 dolari, fiind pe locul 78 în lume. În 1980 se ajunge la 2.065 de dolari. Anul 1989 reprezintă cota de 2.329 de dolari, iar în 1992 se ajunge la minimul ultimilor 40 de ani: 853 de dolari. Anul 2016 ne aduce la aproximativ 9.400 de dolari per capita, ceea ce ne situează mai aproape de acea medie mondială de 10.037 de dolari, în clasament ca locuri 60 – 70.

Pentru final, un link unde vedem datele din 1965 până acum, precum şi prognozele mai multor instituţii importante – de la ONU la Banca Mondială şi FMI, fără a fi singurele – pentru anul 2022: China ar urma să aibă 12.363 de dolari; Rusia ar atinge suma de 12.932 de dolari, iar SUA ar avea 70.204 dolari. România ar urma să ajungă la 13.757 de dolari per capita, dar ştim cu toţii că e loc de mai mult şi de mai bine, chiar dacă se vede din ce în ce mai mult că ţara noastră are nevoie de reconstrucţie aproape totală în multe sectoare, ceea ce noi putem să facem şi se pare că nu mai putem evita – trebuie să procedăm exact aşa, nu să cârpim pentru a aştepta o criză extraordinară care să dezvăluie realităţile nude.

Să mai adaugăm şi un link despre capacitatea militară a primelor armate ale lumii – deloc suprinzător, cele trei puteri cosmice au şi cel mai larg dezvoltat armament şi buget. România nu apare în primele 40, deşi este posibil să nu fie nici măcar în primele 70, dacă este să comparăm proporţional cu locul pe care îl are ţara noastră în topul economiilor planetei, după criteriul PIB / capita.

Aceste cifre poate că par prea multe, dar ele ne ajută să vedem mai clar opţiunile geopolitice ale statelor. Concret, fiecare stat se uită cu atenţie pe continentul unde se află şi în funcţie de mărime, îşi proiectează sistemul propriu de alianţe politice, militare şi economice.

Diferenţele în marja de acţiune sunt mari, din motive uşor de înţeles. A se compara Brazilia şi libertatea sa în America Latină, ea fiind cea mai mare ţară sub raport de populaţie şi suprafaţă, faţă de libertatea de acţiune a Chinei în Asia: deşi cea mai populată ţară a planetei, mişcările ei sunt împiedicate de multe obstacole din zonă, în principal de către vecinii săi. Să ne gândim la puterea militară a Rusiei, Japoniei, Indiei şi Vietnamului – strategii din Beijing ţin cont de aceste patru capitale ab initio, iar Washingtonul este şi el prezent în calculele chineze.

Dar dacă aceste ţări mari au aceste probleme, să analizăm mai atent situaţia ţărilor cu putere mai mică. Ce trebuie să facă ele? Două lucruri: să reziste presiunii marilor puteri şi să îşi crească propria putere. Pentru aceasta va folosi inclusiv diplomaţia, cu consecvenţă şi fermitate, dar ştiind un lucru: dacă în spate nu există coerenţă la nivel administrativ şi o politică internă clară, cu linii de dezvoltare trasate în raport de realităţi, nu se va obţine mare lucru.

Puterea unui stat creşte în urma investiţiilor; mai întâi în educaţie, apoi în infrastructură. Câteva statistici la nivelul Uniunii Europene, dar şi la nivel global – pagina 15 – dezvăluie că România este pe locul 146 în lume la cheltuielile pentru educaţie. Consecinţele le vedem nu doar la nivel de politicieni, ci peste tot.

Marea problemă a relaţiilor de putere dintre state este legată de percepţia propriilor cetăţeni asupra eforturilor unui stat. Niciun stat nu poate supravieţui dacă cetăţenii săi nu îi acceptă marile interese; nicio putere politică la nivel statal nu poate să progreseze în mod real decât dacă locuitorii acelei ţări rezonează în mod real cu opţiunile de politică ale organelor de la conducere. Deci, de unde rezistenţă în faţa celor mai tari?

Concret, după 1990, la nivel global a crescut nu doar economia foarte mult – spre exemplu, SUA avea în 1989 PIB-ul de 5,65 trilioane de dolari, iar în 2016 a ajuns la 18,5 trilioane, ci şi posibilitatea de a călători, atât de plăcere, cât şi pentru afaceri sau muncă. Acest lucru a contribuit enorm la dezvoltarea turismului, la creşterea numărului de locuri de muncă în domeniu şi, de aici, alte avantaje majore. Astăzi, dacă ne raportăm la anul 1970, când PIB-ul global era de 3,34 trilioane de dolari, s-a ajuns astăzi la 75,5 trilioane – deci, o creştere de peste 20 de ori în mai puţin de 50 de ani, caz unic în istorie.

Tot din acei ani 1990 au crescut enorm numărul de televiziuni, ceea ce a fost excelent pentru propaganda politică guvernamentală, şi numărul de utilizatori de internet. În martie 2017 se înregistrau 3,73 miliarde de utilizatori de internet, adică 49% din populaţia planetei.

Internetul este un instrument economic redutabil, iar cele mai puternice zone economice ale lumii – Europa şi America de Nord – au procentele cele mai mari de utilizatori –77,4% şi 88,1%.

Atât televiziunea, cât şi internetul, oricât de controlate sunt, nu poate să ascundă însă realităţile dintr-o ţară prea mult; oamenii ştiu astăzi nu doar că la ei în ţară lucrurile nu merg bine, ci şi unde se trăieşte cu adevărat bine şi unde există practic o posibilitate mai mare de a obţine mai uşor o pâine. Să nu uităm proverbul întâlnit în multe ţări: la masa bogatului mănâncă şi săracul, dar nu invers. Săracii nu se vor dezvolta muncind de unii singuri, fară un anumit sprijin din partea celor mult mai bogaţi decât ei – a se citi investiţii străine. În fond, o firmă slab finanţată nu va putea da salarii mari, oricât şi-ar dori, pentru că raportat la finanţare, ea nu poate mai mult. Ceea ce este puţin ca salariu pentru un investitor străin major, raportat la bugetul său, este însă mai mult decât poate da un investitor autohton dintr-o ţară vulnerabilă financiar şi economic. 

Să menţionăm o altă lege de fier a politicii. Cu cât un stat este mai dictatorial sau mai eşuat, unul dintre primele lucruri care devin nepublice este dimensiunea reală a populaţiei, privită din toate direcţiile sale. Doar peste Prut sunt câteva zone unde datele privind recensămintele sunt secrete de stat, iar divulgarea acestora se pedepseşte cu închisoarea. Şi, totuşi, la o călătorie în acele zone vezi că tinerii sunt din ce în ce mai puţini, iar o ţară nu trăieşte doar cu pensionari – pentru că în caz de război, nu ei vor fi trimişi în luptă. De fapt, o ţară care nu îşi respectă seniorii şi nu investeşte continuu în populaţia activă va sfârşi în anomie.

Statele trebuie să reziste în faţa celor mai puternici, iar pentru aceasta trebuie să se unească cumva. Interesele comune sunt foarte utile şi de multe ori ajută alianţelor.

Totuşi, doar interesele nu ajung, deoarece şi ele se pot schimba. De aceea, alianeţele valoroase se bazează pe valori comune, deoarece ele conduc şi la o mai uşoară întrepătrundere economică, ceea ce duce la progres economic şi la investiţii reciproce.

Dar nici cea mai mare complementaritate a valorilor nu ajută cât înfăptuirea justiţiei faţă de orice subiect de drept, indiferent de poziţia politică în stat sau într-un oraş. Oamenii ştiu că justiţia selectivă nu îi ajută pe termen mediu şi lung, şi de aceea caută să evite orice stat care contolează justiţia. De fapt, aceasta este suprema rezistenţă a omului faţă de acele state care se dovedesc din ce în ce mai restrictive – le evită, caută să plece de acolo, iar în final, sporeşte prin contribuţia personală bunăstarea în altă ţară care are principalele valori interiorizate în sistemele administrative, judiciare şi mai ales în mintea fiecăruia.

Să nu ne amăgim: în competiţia dintre state, de cele mai multe ori se folosesc mijloace diplomatice pentru a se atinge un ţel, dar scopurile, odată detectate, nasc din alte părţi reacţii şi acţiuni, de cele mai multe ori contrare. În această ecuaţie veşnică, trebuie să te aştepţi la negocieri dure cu alte ţări pentru a le convinge să fie de partea ta şi, implicit, împotriva altora, rezistând presiunilor diferitelor mari puteri. Totuşi, în lipsa valorilor comune interesele îţi vor ţine de cald şi de foame doar câteva ore din zi, dar nu 24 de ore.

Iar puterea ta nu va creşte dacă tu, stat, eşti principalul obstacol în calea dezvoltării cetăţenilor tăi. Într-o lume în care mobilitatea omului este maximă, tu, putere politică, trebuie să îi cedezi cetăţeanului întâietatea; dacă nu o faci, vei rămâne singură în palatele guvernamentale şi parlamentare, cu bucuria puterii de azi, dar şi cu certitudinea furiei populare care te va ajunge. Resurse sunt din ce în ce mai puţine azi, dar populaţia planetei creşte neîncetat; doar cine administrează chibzuit ceea ce are şi dezvoltă intelectual ţara va putea să reziste marilor transformări ce vor veni; altfel, puterea unei naţiuni se va revărsa împotriva principalelor obstacole pe care le întâlneşte în propriul stat, în loc să îşi proiecteze forţa la nivelul meritat în orice punct al Terrei.