Noile alianţe strategice politico-militare: Rusia reconfirmă Turcia ca hub energetic la fractura dintre lumi

Toate cele ce se petrec acum în estul Mediteranei şi în Orientul Apropiat sunt legate de o referinţă la fundalul comun al bătăliei pentru controlul resurselor şi securizarea rutelor de transport în contextul în care are loc (sau se anunţă ca extrem de posibilă) lupta cumplită pentru ocuparea locului de “energy provider” al Europei în general, al Europei de Est în special.

Pentru prima oară, SUA ar fi în poziţia de a spera la acest lucru datorită excedentului său de gaze şi petrol. Va putea oare să înlocuiască furnizorii tradiţionali, adică Rusia şi Orientul Apropiat? Posibil, în caz de mare criză într-una sau în ambele zone clasice, dacă vor fi sufocate de conflicte şi cu reţelele de distribuţie distruse şi blocate, cu super-tankere navigând doar sub protecţia unor nave militare, cum se întâmpla în Atlantic în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Nu suntem departe ca Orientul Mijlociu să fie adus într-o asemenea situaţie de criză, caz în care (aşa cum se întâmplă deja) preţurile vor creşte odată cu împuţinarea surselor de provenienţă. Aşa părea să fie situaţia şi în cazul Rusiei pe care americanii anunţaseră că doresc s-o penalizeze prin regimul de sancţiuni impus companiilor constructoare ale Nord Stream2  şi Turk Stream. Au reuşit să le întârzie finalizarea proiectului Nord Stream 2 dar Turk Stream este inaugurat azi, conform programului iniţial, de preşedinţii Putin şi Erdogan.

Cu un cost de aproximativ 8 miliarde de dolari, poate transporta 31,5 milioane metru cubi de gaz de la staţia de pompare de la Russkaia până la Luleburgaz, proiectul iniţial al acestei conducte duble fusese conceput iniţial pentru a reduce în nod considerabil dependenţa de conducta trans-balcanică (TBP) ce aducea gaz rusesc în Europa şi Turcia prin Ucraina. În pagina sa de specialitate pe probleme energetice, Daily Sabah publică o excelentă analiză exhaustivă a implicaţiilor economice:

“Rusia a văzut avantajul de a aproviziona Grecia, Buglaria şi Macedonia via TurkStream II cu noul conector la graniţa turco-bulgară, inversând fluxul an TBP” .

Vechea conductă trans-balcanică fusese construită în anii 1980 şi venea din Ucraina înspre sud, de-a lungul coastelor României şi Bulgariei, împărţindu-se apoi în două, o linie mai mare către Turcia şi una mai mică spre Grecia şi Macedonia.  

Miza de acum este legătura directă între Turcia şi Bulgaria, Gazprom anunţând că beneficiarii finali, adică Bulgaria, Grecia şi Macedonia vor putea economisi milioane de dolari anual în taxe de tranzit evitând de acum trecerea prin Ucraina şi România. Mai departe, asta permite intrarea în partea a doua a proiectului, cel care presupune construcţia de noi conduce prin Bulgaria şi Serbia. Cea din Bulgaria va fi construită de consorţiul saudit ARKAD, iar GASTRANS, cea din Serbia va avea o lungime de 400 km, estimarea fiind că vor putea intra în funcţiune în 2022-2024, continuând prin Ungaria înspre Austria.

Foarte sumar, acesta este dimensiunea economică a ceea ce se întâmplă azi.

Dar bătălia nu este, sau nu mai este de mult, doar pe avantaje şi dezavantaje economice. Discuţia esenţială este de a şti cum aceste avantaje economice create (sau interzise) unei regiuni sau alte, sunt îndestul de mari în dimensiunile lor strategice pentru a justifica un casus belli. În acest moment, tensiunea care interesează toată lumea este cea a rezervelor şi liniilor de conducte din Meditera de est, Turcia, Marea Neagră, Rusia, Europa de sud est, Ucraina şi Baltica. Accesul la resurse este esenţial pe timp de pace şi poate deveni o chestiune de viaţă şi de moarte într-o lume marcată de consecinţele unuia sau mai multe conflicte care pot izola teritorii şi a le condamna la o enormă penurie care să pună în primejdie popoare întregi.

Miza reală nu este neapărat cine şi ce face acum, la vedere, inclusiv pe plan militar. Chestiunea esenţială este dacă ceea ce se face acum poate determina reconfigurarea hărţii geo-politice, rescriind geografiile în funcţie de cine vor fi următorii provideri de resurse energetice. Alianţele care se fac acum nu mai sunt (demult) unele pe criteriile clasice, nu mai există altă ideologie decât cea a supravieţuirii şi calculului precis a capacităţii de rezilienţă a fiecărei naţiuni în condiţii de maximă adversitate. Iată de ce conflictelke militare de acum sunt, deocamdată, încercări de a obţine o cât mai bună poziţionare pe sau în apropierea liniilor de transport energetice, de preferinţă având o sursă de control naţional dacă acel traseu trece pe teritoriul tău. Nu este numai o chgestiune de bani, ci una de control care poate deveni chiar absolut asupra unei naţiuni sau a unui grup de naţiuni, din momentul ce este creată o asemenea dependenţă vitală pe problema resurselor energetice.

În cazul nostru, nu trebuie să nu uităm nici o clipă că, riverani Mării Negre, suntem prinşi şi în posibila uriaşă capcană pe care o presupune locaţia asta, excepţională prin posibilităţile de relaţionare dar şi plină de de surse de vulnerbilitate. Şi prima dintre ele dependenţa noastră de singura conductă în care suntem angajaţi (lipsiţi de informaţii, am intrat doar în proiecte pierzătoare), BRUA, soluţie funcţională atât timp cât sursa rămâne funcţională. Adică , mai clar, dacă vom avea acces, fără probleme şi condiţionări, la gazul caspic. Dar Marea Neagră, în sine, poate deveni zonă închisă dacă Turcia se decide ca, în caz de situaţie conflictuală în regiune, să aplice litera Convenţiei de la Montreux, ceea ce nu numai că poate face, dar se stipulează că trebuie să facă, interzicând intrarea în Marea Neagră a oricăror vase de război cu excepţia ţărilor riverane. Caz în care singura trecere posibilă va fi cea pein Canalul Istanbul, adică cel gestionat strict naţional de Turcia ca un canal intern.  Şi atunci cuplul de acum Rusia-Turcia va avea gestiona toate situaţiile de securitate din zona noastră, inclusiv cele de securitate energetică.

S-au schimbat mizele, asta e evident. Se schimbă şi alianţele? Cred că nu suntem foarte departe să vedem cum se nasc primele alianţe politico-militare bazate pe interese strategice convergente în domeniul energetic.