Dimensiunea socială a relaţiei dintre Israel şi UE

Dincolo de securitate, politică, afaceri externe, rachete şi compromisuri, se află oamenii. Europenii de ieri, israelienii de azi, aflaţi într-un moment definit ca reprezentând o reîntoarcere simbolică la rădăcini. Odată cu aderarea statelor est-europene la spaţiul integrat European ( în cele 2 valuri din 2004 şi 2007), a luat amploare un fenomen de redobândire a cetăţeniei pierdute de către unii israelieni născuţi în Europa şi urmasii lor.

În timp ce generaţiile trecute considerau drept inacceptabil un asemenea gest, israelienii de astăzi, în majoritate descendenţi ai celor care au părăsit Europa după cel de-al Doilea Război Mondial privesc toată această chestiune prin prisma oportunităţilor sociale, economice, de educaţie şi unii dintre ei, ca o plasă de siguranţă în cazul în care securitatea se degradează în Israel.

Atât România, cât şi restul statelor est-europene, permit redobândirea cetăţeniei pierdute sau retrase abuziv, a cetăţenilor născuţi pe acest teritoriu dar şi a descendenţilor lor, indiferent de generaţie. Astfel, încă din 2004 există o tendinţă în creştere a cererilor pentru redobândirea cetăţeniei europene, şi în special a paşaportului care asigură libera circulaţiei în spaţiul integrat, dar şi spre alte destinaţii cum ar fi SUA sau Canada. În Israel se vorbeşte astăzi despre o adevărată industrie a obţinerii paşaportului european prin acest procedeu de naturalizare, existând companii specializate în consultanţă, site-uri şi avocaţi, toţi la dispoziţia israelienilor care doresc acest beneficiu.

Deşi această situaţie ar putea fi privită ca fiind un indicator al migraţiei inversate spre Europa, în cazul de faţă altele sunt motivaţiile. Specialiştii israelieni au identificat 3 categorii de persoane care aleg să facă acest pas: tinerii, deopotrivă femei şi bărbaţi, care după satisfacerea stagiului militar obligatoriu în Israel, îşi doresc să studieze în Europa, iar un paşaport european le facilitează acest lucru; oamenii între 30 şi 40 de ani care vor să lucreze fără viză sau să îşi completeze studiile postuniversitare; şi nu în ultimul rând, persoanele de peste 40 de ani care sunt interesate în dezvoltarea unor afaceri sau care sunt în poziţii cheie şi doresc să beneficieze de avantaje economice. A fost identificat şi un alt grup, mult mai restrâns, de oameni de afaceri israelieni care obţin paşapoarte europene pentru a putea călători în ţările arabe (pentru că majoritatea nu recunosc statul Israel şi implicit cetăţenia israeliană; excepţie face Iordania).

Într-un raport din 2012 apărut în publicaţia israeliană Megamot, a fost estimat un număr de 27.000 de israelieni care au aplicat pentru redobândirea cetăţeniei din partea Ungariei, României, Poloniei, Cehiei şi Bulgariei, între 2004-2012, şi în total 40.000 de persoane care deţin dublă cetăţenie a uneia dintre aceste ţări. Dacă adunăm şi Germania, Austria şi Grecia, numărul depăşeste 150.000 de cetăţeni.

Astăzi, statul Israel aniversează 65 de ani de la proclamarea independenţei sale, în data de 14 mai 1948 (5 lyar 5708 după calendarul iudaic), cu o zi înaintea expirării mandatului britanic asupra Palestinei. Implicaţiile politice şi seria de conflicte sângeroase care au urmat acestui act au modificat pe termen indefinit securitatea şi geopolitica regională. Israelul este un exemplu excepţional de analiză a influenţei migraţiei asupra construirii şi definirii sale statale, începând ca un ideal greu de atins şi reprezentând în definitiv făgăduinţa unui trai mai bun (mai ales în contextul tragediilor care au marcat Europa primei jumătăţi de secol XX). Populaţia evreiască din Europa a fost integrată timp de multe secole cu precădere în statele est-europene, dar şi Germania, Franţa şi Rusia, creându-şi propriile rădăcini pe teritoriul european, şi contribuind la dezvoltarea societăţilor din care făceau parte, alături de popoarele conlocuitoare.

După cel de-al Doilea Război Mondial, România era ţara est-europeană cu cel mai mare număr de evrei, 400.000, urmată de Polonia cu 300.000. Majoritatea au emigrat în mai multe valuri (1948-1950; 1969-1973 şi după 1983), prin negocieri diplomatice intense între statul israelian şi conducerea comunistă, încheindu-se tratate economice (cazul Poloniei) pentru permiterea unui număr limitat de evrei să părăsească ţara, sau acordându-se despăgubiri materiale pentru alţii (cazul României, în special în perioada în care Ana Pauker a fost ministru de externe, ea negociind intens pentru dublarea sumei acordate pentru fiecare evreu-român căruia i se acorda dreptul de emigrare – aproximativ 90 de dolari în perioada 1948-1950, şi echipamente moderne de extragere a petrolului asigurate de Israel).

Ben Gurion, legendarul premier al Israelului îşi nota amar că Nimic nu se poate face fără bani. De la vlădică până la opincă, chiar şi Partidul (comunist) vrea bani. Motivul cel mai des invocat al emigrării era legat de existenţa rudelor în Israel şi de condiţiile foarte grele de trai, de altfel îndurate de întreaga Europă distrusă de un război prea lung.

Trebuie evidenţiat faptul că de-a lungul timpului a existat o categorie a clasei de mijloc intelectuale evreieşti care  fusese profund legată de cultura europeană din care provenea şi care a fost mai mult împinsă de circumstanţe să aleagă drumul spre pământul făgăduinţei. Amos Oz, celebrul scriitor israelian, descendent al unei familii din această clasă de mijloc, nota într-unul din volumele sale faptul că într-o perioadă în care nimeni din Europa nu mai era european, evreii rămăseseră singurii europeni adevăraţi. Şi aici putem înţelege aluzia la naşterea miscărilor naţionaliste din perioada interbelică şi degradarea visului european multinaţional, a convieţuirii în pace.

Vis pe care îl vedem şi astăzi ameninţat de creşterea discursului politic de dreapta şi surescitarea unor resentimente adânci, pe fondul crizelor sociale şi economice. Poate vom fi învăţat lecţia istoriei şi vom refuza să ne lăsăm purtaţi din nou în conflicte ce nu îşi au rostul în acest secol nou.