Succesul de la Tratatele de Pace de la Lausanne (1923) nu mai putea fi contestat. Mustafa Kemal aştepta să treacă la partea a doua a planului sau infinit mai greu de realizat decât episodul Lausanne şi anume trecerea poporului turc din evul mediu în timpul modern şi crearea unui Stat modern. Cu alte cuvinte trebuia proclamată Republica. Este interesant jocul politic intern dintre Rauf Bei, şeful cabinetului turc care şi-a dat demisia cu scopul de a deveni un lider al opoziţiei. Pretextul demisiei a fost o neînţelegere între acesta şi negociatorul de la Lausanne. Sugestiv este ultimul dialog dintre şeful guvernului şi preşedintele Adunării Naţionale, la prezentarea demisiei, Rauf Bei, încurajându-l:

Demisionând din preşedinţia cabinetului, vă rog stăruitor să consolidaţi şi să întăriţi cea mai înaltă funcţie în Stat.“

Răspunsul lui M. Kemal a fost prompt: „Vă dau cuvântul meu ca voi face ceea ce spuneţi“[1]. Rauf Bei credea că Mustafa Kemal dorea să-şi aroge funcţia de Calif în schimb adversarul său se gândea la cum să proclame Republica şi cum să obţină funcţia de Preşedinte al Statului. În locul lui Rauf Bei l-a numit pe Fethi Bei, însă cum adversarii săi obţinuseră locuri în Parlament au căutat să-şi asigure influenţa la Camera si in guvern. Prin aceasta mo­da­litate, Rauf Bei, absent a fost ales vicepreşedinte al Adunării Naţionale împotriva voinţei lui Mustafa Kemal. Tot în acest sens, ministerul de interne a fost încredinţat tot unei persoane din opoziţie*. Abilitatea generalului a fost din nou hotărâtoare.

Acesta l-a îndemnat pe Fethi Bei să se retragă cu tot cabinetul în vederea unei modi­fi­cări a legii pentru numirea miniştrilor motivând că numirea arbitrară de către Adunarea Naţională primejduia unitatea guvernului şi îi paraliza acţiunea. În acest sens i-a convins pe miniştrii să demisioneze, iar aceştia la rândul lor au promis că vor refuza o noua realegere din partea Adunării Naţionale. După demisie, Adunarea Na­ţională trebuia să realeagă un nou cabinet însă aşa cum calculase generalul aceasta nu a fost în stare să formeze un nou guvern. S-a lovit de refuzul celor din ca­bi­netul anterior printre care se aflau şi cele mai de seama personalităţi din Ankara. Cum o a doua echipă la fel de bună nu exista, prin oamenii săi Mustafa Kemal a avut grija să sporească zăpăceala din cadrul Adunării Naţionale. Momentul nu era ales întâmplător, deoarece adversarii săi cei mai importanţi nu se aflau în Ankara. Majoritatea bănuiau intenţiile liderului însă nu se aşteptau ca acestea să se întâmple prea curând. În stilul propriu, Mustafa Kemal şi-a invitat prietenii cei mai apropiaţi la Çiankaya (sediul preşedenţiei) la masa. Printre invitaţi erau Ismet Paşa, Fethi Bei, Kiasım Paşa (viitor preşedinte al Adunării Naţionale), Kemalledin Sami Paşa (viitor ambasador la Berlin) şi alţi câţiva deputaţi. Mesajul a fost scurt: „Mâine proclamăm Republica“[2]. Apoi s-a trecut la efectuarea unui plan în acest scop. După ce fiecare şi-a primit rolul, Mustafa Kemal împreună cu Ismet Paşa au rămas să discute proiectul de lege necesar.

Dimineaţa de 29 octombrie a început cu o şedinţă a Partidului Popular în lipsa lui Mustafa Kemal. Fethi Bei, al doilea şef al partidului a propus o noua listă minis­te­rială alcătuită în aşa fel încât să fie respinsă. Conform celor stabilite cu o seara înainte discuţia a continuat intenţionat într-o anumită direcţie şi s-a lansat ideea că numai Şeful ar putea să înlăture dificultăţile. Kemalledin Sami Paşa a propus ca Mustafa Kemal, ca preşedinte al partidului să fie însărcinat pentru a rezolva criza. Aşteptând la Çankaya chemarea liderilor partidului acesta şi-a făcut intrarea în scenă. Odată ce a apărut a cerut o oră de răgaz pentru a reflecta în privinţa noului cabinet. În jurul orei două acesta a declarat scurt: „Răul de care suferim stă în sistem. V-aţi convins desigur cu toţii că nu se poate forma un cabinet dacă toată lumea poate să participe la alegere. Prin urmare, sistemul trebuie modificat“[3].

În continuarea celor declarate a scos proiectul de lege elaborat în ajun, i-a dat citire şi l-a supus la vot. Dintr-o criză provocată de el acum se prezenta cu o modificare fundamentală a Constituţiei: forma Statului este Republica, în fruntea ei se afla Preşedintele Statului, ales de Adunarea Naţională pe timp de patru ani (realegerea e admisibilă). Preşedintele Republicii alege primul ministru care îşi alege cabinetul, iar acesta trebuie validat de Adunarea Naţională. Stratagema surprinderii reuşise. După câteva discuţii pe marginea acestora pentru a păstra aparenţa unor dezbateri libere proiectul a fost adoptat de partid. După încheierea şedinţei de partid s-a deschis aceea a Adunării Naţionale. În jurul orei 18:00 legea a fost trimisă în mod re­gle­mentar unei comisii pentru deliberare. Această comisie a adăugat o singură frază: „Religia statului turc este Islamul“ aşa cum era stipulat şi în Constituţia din 1876. Fraza a fost ştearsă din Constituţia din 1928.


FOTO AFP

Revenind la ziua de 29 octombrie 1923, proiectul Constituţiei a fost supus Adunării în şedinţă plenară. S-a citit de trei ori iar la 20:30 legea a fost votata urmată la un sfert de oră mai târziu de alegerea în funcţia de Preşedinte al Statului a lui Mustafa Kemal. Rezultatul a fost anunţat imediat telegrafic în toată ţara iar la miezul nopţii 101 de bubuituri de tun au vestit pretutindeni introducerea Republicii ca formă de guvernare[4].

Transformarea statului în Republică condus de un Preşedinte a adus în discuţie şi noţiunea Califatului. Pentru turcul simplu Califul rămânea Şeful real al Statului mai ales că cel care deţinea funcţia de Calif era moştenitorul legal al tronului. Aten­ţia preşedintelui era firesc îndreptată către aceasta chestiune deoarece un post isto­ric plin de însemnătate reprezenta o primejdie constantă pentru un stat democratic.

Pe de alta parte, Califul rămânea suprema speranţă pentru cei care nu erau de acord cu Republica şi cu autoritatea crescândă a lui Mustafa Kemal. Principalii adversari ai lui Mustafa Kemal, Rauf Bei, Adnan Bei, Refet Paşa, Kiasim Karabekir, Fuad Paşa au susţinut făţiş Constantinopolul în lupta supremă cu Ankara. De altfel s-au grăbit să-l viziteze pe Calif şi să-l informeze de devotamentul lor. Presa din Constantinopol i-a susţinut şi a început să demareze o campanie împotriva Republicii. Apelul lui Ağa Khan* citat de presa din Constantinopol, către Ismet Paşa devenit preşedintele consiliului de miniştrii explica necesitatea păstrării Califatului. Situaţia era oarecum în dezechilibru dacă îi analizam pe cei doi conducători de grupuri. Mustafa Kemal era interesat direct în destabilizarea şi desfiinţarea a tot ceea ce ţinea de monarhie, Sultanat şi Califat în timp ce Abdul Medjid, Califul, un prinţ simpatic, cu o cultură deosebită, manierat cu înclinaţii pentru pictură era mai mult interesat de cărţi şi de artă decât de putere si domnie. Mai mult, ultimul Sultan, Vahideddin  îi fusese ostil din cauza admiraţiei pentru rebelii din Ankara[5]. Din aceasta cauza Mustafa Kemal îşi vedea limitate posibilităţile în ceea ce îl priveşte; nu i se putea reproşa că ar fi întreprins ceva contra Republicii.

În fapt, prinţul Calif a fost o victima a situaţiei sale, a incompatibilităţii dintre titlu şi funcţia sa şi noua orânduire a statului. Generalul şi-a dat seama că era imperios necesar să întreprindă ceva pentru înlăturarea sa deoarece curentul monarhisto-religios tindea să devina unul ameninţător. Acest curent era explicabil prin faptul ca prinţul Calif şi funcţia deţinută avea un caracter supranaţional. Conform teologiei islamice: „mantia Profetului nu are voie să o poarte decât acela care poate să apere poporul Profetului în toate părţile lumii“.[6] Evident, în această perioada Califul nu se găsea în posibilitatea de a-i ocroti pe toţi musulmanii însă musulmanii din întreaga lume se simţeau datori de a-şi ocroti Califul. Aceasta situaţie se afla în contradicţie cu aspiraţiile Turciei noi care se de­clara acum Stat naţional şi care în acele momente renunţase la toate teritoriile cu po­pulaţie neturcă şi nu mai avea pretenţia de a fi considerată puterea conducătoare a Islamului. În acest sens, Mustafa Kemal afirma:

Poporul Turciei noi nu mai are niciun motiv sa se gândească la altceva decât la existenţa şi la prosperitatea ei. Ea nu mai are nimic de oferit celorlalţi“[7].

În aparenta, desfiinţare a Califatului a fost mo­ti­vată prin lipsa de fonduri. Scrisoarea Califului către guvern în care cerea un spor al fon­durilor şi condamna totodată ignorarea cu care îl trata cabinetul ia oferit un prilej lui Mustafa Kemal de a-i transmite un mesaj edificator:

Strălucirea vene­ra­bilă pe care străvechiul Califat o mai avea in ochii credincioşilor îl lasă cu totul rece. Ce­re­rea ca guvernul şi organele oficiale să întreţină legături cu Califatul constituie o încălcare flagrantă a independenţei Republicii. Funcţia de Calif nu are niciun rost şi nicio raţiune de a fi atât din punct de vedere material cât şi politic. Obligaţii pe care i le impun funcţia nu exista. Pentru întreţinerea Califului trebuie să ajungă o sub­ven­ţie mai mica decât cea a Preşedintelui Republicii. Fast şi pompa sunt deplasate. Apa­ra­tul administrativ trebuie revizuit. Faptul că are «prim şambelani» şi «prim secre­tari» întreţine în închipuirea Califului iluzia puterii“[8].

În stilul propriu, Mustafa Kemal după răspunsul dat Califului în ianuarie 1924 a aşteptat ca vacanţa Adunării Naţionale să se termine. În discursul său de deschidere al Parlamentului a acuzat în termeni foarte duri reprezentanţii clerului.

Mai mult, s-a folosit de ocazie pentru a proceda la o secularizare radicala a Statului şi la completa sa despărţire de Biserică. Practic, în câteva zile s-a înfăptuit ceea ce în Europa durase sute de ani. Legile elaborate de Mustafa Kemal au fost discutate la 2 martie în cadrul partidului iar la 3 martie supuse Adunării Naţionale şi adoptate în cadrul unei şedinţe maraton la 6:30 dimineaţa după dezbateri care au ţinut mai mult de o noapte. Esenţa legii era: „Califatul se desfiinţează. Tuturor membrilor masculini si feminini ai Casei Imperiale (inclusiv Califul) le este interzisa pentru totdeauna şederea in Turcia. Ei trebuie să părăsească teritoriul Republicii în termen de zece zile.

Toate funcţiile publice ale clerului se desfiinţează, averea Bisericii se confiscă de Stat. Toate şcolile conduse până acum de preoţi, trec sub administraţia ministerului instrucţiunii publice“[9]. Cei afectaţi de lege s-au conformat şi au părăsit ţara. La 4 martie Abdul Medjid a părăsit Constantinopolul. În câteva zile, cu Orient Expresul în jur de treizeci de prinţi se îndreptau către Europa pentru a întări rândurile împăraţilor şi regilor care trăiesc în exil.


[1] D.v. Micusch  Gazi Mustafa Kemal 1880-1938, Craiova, Editura Scrisul Românesc. p. 294, vezi şi https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/de-la-imperiul-otoman-la-republica-si-inapoi-cum-a-ajuns-turcia-republica
* Conform legii in vigoare, pentru a-i restrânge puterile  preşedintelui Adunării Naţionale,  mi­niş­trii erau aleşi direct de către Adunarea Naţională.
[2] Ibidem, p. 296
[3] Ibidem, p. 297
[4] Idem
* Şeful spiritual al Indienilor musulmani
[5] Ibidem, p. 298
[6] Ibidem, p. 299
[7] Idem
[8] op.cit. pp. 299-300
[9] Idem