Absolut toată lumea este de acord că structura anunţată mai întâi prin Declaraţia Naţiunilor Unite din 1 ianuarie 1942 şi apoi statuată prin decizia puterilor învingătoare la Conferinţa de la Ialta. în 1945, a fost necesară la timpul respectiv pentru a marca intenţia de a stabili o nouă formulă de organizare şi management a relaţiilor internaţionale.

Într-adevăr, cine, teoretic, s-ar putea opune principiilor nobile prefaţate de Declaraţia ONU semnată de SUA, Regatul Unit, URSS, China, Australia, Belgia, Canada, Cehoslovacia, Republica Dominicană, Salvador, Grecia, Guatemala, Haiti, Honduras, India, Luxemburg, Olanda, Noua Zeelandă, Nicaragua, Norvegia. Panama, Polonia, Uniunea sud-africană şi Iugoslavia, preluate din Carta Atlantică din 14 august 1941 şi trecute în formula finală în Carta ONU din 26 iunie 1941?

Am decis ca, împreună cu aliaţii noştri, să creem, imediat cum va fi posibil, o organizaţie internaţională pentru salvgardarea păcii şi securităţii. Credem că o asemenea organizaţie este esenţială pentru împiedicarea producerii de noi agresiuni şi pentru eliminarea cauzelor politice, economice şi sociale ale războiului, prin intermediul unei colaborări strănse şi permanente între toate popoarele paşnice.

Conferinţa de la Ialta, februarie 1945, comunicatul final, pct. 4

Intenţiile iniţiale sunt ca organizaţia, exprimând voinţa de a intra în era unei păci globale care să favorizeze implementarea globalizării incipiente, trebuia să asigure:

  • favorizare dezvoltării statelor emergente
  • menţinerea păcii şi securităţii în lume
  • dezvoltarea unor relaţii de prietenie şi colaborarere între naţiuni
  • realizarea cooperării internaţionale, încurajând toate ţările lumii să respecte drepturile fundamentale ale omului
  • să fie un centru unde se armonizează eforturile naţiunilor şi obiectivele comune.

Întrebarea fundamentală este acum şi cea care generază cele mai mari serii de contestaţii pe plan internaţional: putem face oare o listă a performanţelor de succes realizate în acest moment sub egida enormei structuri organizaţionale pe care o reprezintă Naţiunile Unite? O asemenea listă este extrem de greu de realizat deoarece, foarte vizibil, spiritul relaţiilor internaţionale, început în momentul apariţiei ONU în speranţa că lecţiile cumplite ale Războaielor Mondiale urma să schimbe în mod radical şi definitiv percepţia naţiunilor în privinţa propriului lor comportament, generând deci o „mondializare a păcii”, se schimbă acum într-un mod neaşteptat de rapid.

În definitiv, ce altceva a fost ideea formării unei organizaţii precum Naţiunile Unite decât speranţa că, într-un fel sau altul, de bunăvoie sau din nevoia de a se racorda noilor sisteme relaţionale, naţiunile vor fi de acord cu o formulă supranaţională de coordonare şi legislaţie (dar şi intervenţie chiar militară în caz de necesitate), aceasta presupunând cedări de suveranitate în anumite domenii? Cum poate acest lucru să mai fie acceptabil în momentul în care logicile naţionale tind din să refuze globalizarea şi adoptă formule din ce în ce mai vizibile de protecţionism şi închidere în spaţiul frontierelor naţionale?

Care este relevanţa ONU în gestionarea conflictelor în momentul în care, ca acum, din ce în ce mai puţini sunt liderii politici care speră că la nivelul organizaţiei, s-ar putea ajunge la un acord privind trimiterea de „căşti albastre” pentru operaţiuni de păstrarea, garantarea sau impunerea păcii în zone realmente importante, Ucraina sau Siria, pentru a lua doar aceste două exemple dramatice ale impotenţei internaţionale? În consecinţă, a scăzut ponderea influenţei reale pe care, în cazul unor asemenea conflicte, o deţine „Înaltul Reprezentant” numit de Secretarul General al ONU, personaj care, din element centra în rezolvarea situaţiei, devine de celel mai multe ori un observator în cazul crizelor foarte acute şi importante geopolitic Observator cu adevărat avizat, pline de bune intenţii şi tratat cu onorurile necesare rangului diplomatic. Numai că tratativele reale se poartă altundeva şi în alt format. Sau când, în fine, ONU a fost implicat într-un joc de succes, cum a fost tratatul privind sectorul nuclear al Iranului, ajunge să vină Donald Trump să anuleze totul printr-o semnătură...

Uitaţi-vă şi la altă zonă, la fel de dramatică: migranţii ilegali. Înaltul Comisar al ONU pentru Refugiaţi este un element exterior, consultativ, de nivel înalt, dar până la urmă ţinut în exteriorul centrului de decizie al negocierilor între UE şi ţările de provenienţă al fluxului de refugiaţi sau cu Turcia, cheia din Orientul Apropiat pentru gestionarea problemei.

Apoi, pe un alt plan, continuă procesul de contestare permanent început din anii '70 a sistemului de „membri permanenţi” în Consiliul de Securitate, considerat acum nereprezentativ pentru tot ceea ce înseamnă schimbări demografice şi echilibre reale de putere în lumea actuală. Schimbări atât demografice cât şi de capacităţi militare naţionale. Ceea ce face ca, spre exemplu, ţări ca Africa de Sud, Germania, Brazilia, Egiptul, India, Indonezia, Japonia sau Nigeria să dorească de mult timp să devină membri permanenţi în Consiliul de Securitate.

Dar problema cea mai dificilă, în acest timp al crizelor suprapuse şi constrângerilor economice, este cea a bugetului uriaş al ONU şi a repartiţiei cotelor-părţi care revin fiecărei naţiuni în parte. De aici pleacă cel mai recent scandal care, dacă va evolua, ar putea să pericliteze existenţa însăşi a ONU.

Mai întâi, iată cifrele oficiale incluse în bugetul general al ONU pentru 2016-2018 privind principalele ţări contributoare :

  • SUA - 22%
  • Japonia - 9,68%
  • China - 7,921%
  • Germania - 6,389%
  • Franţa - 4,859%
  • Marea Britanie - 4,463%
  • Brazilia - 3,823%
  • Federaţia Rusă - 3,088%
  • Canada - 2,921%
  • Australia - 2,337%
  • (România, la nivelul anului 2014, 0,226%)

Dar mai există şi operaţiunile de menţinere a păcii finanţate tot prin contribuţiile statelor membre care, pentru perioada 1 iulie 2016 - 30 iunie 2017, beneficiază de un buget de aproximativ 7,87 miliarde$. În 2016, principalele 10 ţări contributoare la acest buget au fost:

  • SUA - 28,57%
  • China - 10,29%
  • Japonia - 9,68%
  • Germania - 6,39%
  • Franţa - 6,31%
  • Marea Britanie - 5,80%
  • Federaţia Rusă - 4,01%
  • Italia - 3,75%
  • Canada - 2.44%
  • Spania - 2,44%
  • (România are o contribuţie financiară care reprezintă 0,0552%) 

Prin adiţionarea datelor bugetare, avem un rezultat absolut limpede şi de neconstestat: se supără americanii, ONU tremură. Pleacă americanii, cine plăteşte notele de cheltuieli?

Întrebare justificată de ceea ce anunţă colegii de la New York Times care scriu că există un proiect de decret prin care Preşedintele Trump va ordona reducerea, poate chiar sistarea contribuţiei financiare atât pentru mai multe agenţii ale ONU cât şi pentru alte organizaţii internaţionale.  Se va propune, spune proiectul de decret, crearea unui comitet însărcinat cu determinarea dimensiunii reducerii contribuţiilor financiare respective. În decret se cere sistarea contribuţiei financiare către oricare dintre agenţiile ONU sau către alte organizaţii internaţionale care au acordat un statu de membru plin Autorităţii palestiniene sau OLP (Organizaţia de Eliberare a Palestinei) sau care susţin programe ce presupun avortul sau, în fine, cele care contravin sancţiunilor împotriva Iranului sau Coreii de Nord. În celelalte cazuri, reducerea globală prevăzută ar ajunge la 40%.

Asta anunţă un cutremur major şi o posibilă iminentă problemă structurală care, la limită, ar putea avea nişte consecinţe spectaculoase.

Adică, aşa cum se vorbeşte de mai mulţi ani în culise, am putea ajunge (poate chiar în urma unui acord global de tip Summit SUA-Rusia) în momentul în care va începe discuţia deschisă privind formularea unui alt sistem internaţional de securitate, cu alt tip de garanţii care să-i asigure o eficienţă şi acoperire realmente mondială. Nu este deloc imposibil. Discuţiile există, să vedem cum vor fi antrenate sau, dimpotrivă, eliminate din ecuaţie celelalte mari puteri şi cum se gândesc viitoarele zone de influenţă, poate urmând aceleaşi criterii (cinice, dar tehnic uşor de aplicat) folosite în negocierile de la Ialta.

Poate exista însă o obiecţie: ca să se fi ajuns la Acordurile de la Ialta, trebuise ca lumea să ia foc... Se mai poate? Asta, da, cu siguranţă, căci nesfârşită este capacitatea auto-distructivă a omenirii.

P.S. Noi unde ne situăm în această discuţie? Mai uitaţi-vă din nou la procente şi apoi mai discutăm.