Bătălia lumilor în vreme de coronavirus: meciul China – SUA autoritarism – democraţie pierdut de populism

Foto Shutterstock

E o înclinaţie a mass media de a vedea – poate mult prea des – opţiuni, falii, războaie şi alegeri dihotomice între bine şi rău.

Ţine de uşurinţa gândirii şi a comunicării. Şi criza generată de coronavirus a adus aceeaşi viziune în prim plan, când „meciul”, războiul sau bătălia se desfăşoară între autoritarism şi democraţie. Nu-i vorba, această adevărată bătălie a lumilor a fost alimentată şi de campania virulentă şi agresivă, în spaţiul războiului informaţional al Rusiei şi Chinei, cu predilecţie, pentru a sublinia cât de eficiente sunt autocraţiile. Rezultatul nu e, însă, deloc pe placul celor care schematizează mesajele şi au folosit excesiv propaganda şi au instrumentat politic ajutoarele umanitare.

Victorii ale eficienţei guvernării şi înfrângeri ale populismului sforăitor

China, în primul rând, Rusia în al doilea rând, au încasat costurile acestui comportament pe deplin. Brandul "China" a pierdut enorm prin formulările de tipul gripă chineză, virusul din Wuhan, Virusul Partidului Comunist Chinez sau gripa Xi atribuite coronavirusului în plan larg, în mass media şi comunicarea curentă, alteori chiar la nivelul unor oficiali mai puţin diplomaţi. Rusia a pierdut prin modul de gestionare a crizei.

De aceea a părut complet nelalocul ei ca, în momente de criză, suferinţă, durere a oamenilor, bătălia din spaţiul public să fie una între autoritarism şi democraţie. Mai ales când tema a fost cine e mai bun? Cine a reportat Victoria? Cine e mai eficient prin design-ul modelului politic. Pentru că aici rezultatul nu a fost deloc unul avantajos tuturor părţilor care au alimentat disputa, oricât de atrăgătoare a părut. Temele au fost împachetate public şi vândute în modul cel mai simplist, frust şi direct posibil. A câştigat autoritarismul? E mai eficient, a gestionat mai bine criza? Cine? China, Rusia, Iranul pot clama – Victoria? Iar Italia, SUA sunt înfrânte? Dar Turcia, Marea Britanie de ce parte le plasăm, învingători sau înfrânţi?

Dacă e să ne uităm pe rezultat, prin efecte şi consecinţe, au pierdut deopotrivă şi China, şi Rusia, şi SUA şi Italia. Iar Victoria, eficienţa, capacitatea de gestiune a crizei cea mai bună revine Taiwanului, Noii Zeelande, Australiei, Coreii de Sud, Germaniei, chiar Singapore, Japoniei şi Hong Kong-ului. Ele sunt în top şi ele, toate, sunt democraţii! Ce separă atunci aceste state de cele “înfrânte” în lupta cu criza de coronavirus? Ce separă la nivel european statele nordice de Italia, Spania, Franţa?

În discuţie intră multe elemente. Mai întâi popoarele, obişnuinţele şi comportamentul lor caracteristic şi mai ales conformarea faţă de reguli, legi şi ascultarea autorităţii în criză; apoi eficienţa guvernării, capacitatea establishmentului politic atât în acţiunile de gestionare a crizei cu multiple victime omeneşti cât şi susţinere, credibilitate, încrederea pe care o poate atrage. Şi mai ales capacitatea de asociere cu profesioniştii credibili în domeniul pandemiei şi al crizei.

Sisteme de guvernare bune şi proaste: un eşec general al propagandei în criză

Din contra, populismul, divizarea societăţii, acţiunea mai degrabă în vorbe şi câştig de imagine, politică şi ideologică şi nu în fapte concrete, vizibile, perceptibile de către populaţie, pentru soluţionarea crizei sau diminuarea efectelor, probleme economice existente în afara/ înaintea crizei şi rupturile preexistente în societate sunt ingredientele care definesc mai degrabă eşecul gestiunii crizei de coronavirus.

De aceea şi China, şi Rusia, şi SUA, şi Italia – latura Cinque Stele/Lega se află mai de grabă în zona înfrânţilor din criză. Nu întâmplător, zona cea mai lovită din Italia este bazinul bogat al Lega Nord, Lombardia, Padania, în timp ce declaraţiile publice ale lui Donald Trump care recomanda testarea injectării dezinfectanţilor ca tratament şi se bătea cu statele pe ventilatoare necesare sau nu şi încuraja manifestaţii anti-depărtare socială au fost valorificate rapid de propaganda anti-democratică.

Fuga după imagine a fost cea mai sancţionată la nivel global. Nu numai de propria populaţie, mai ales în democraţii, dar de întreaga lume. Utilizarea excesivă, ostentativă a propagandei în criză, tentaţia de a obţine avantaje politice în plină criză, nu mai spunem de îmbogăţiţii din criză şi tolerarea lor, pe seama cetăţenilor care au pierderi majore, a spaimelor şi emoţiilor lor, acum când îşi pierd apropiaţii, locurile de muncă, sursele de venit şi se confruntă cu insecuritatea şi impredictibilitatea crizei, e cea mai sancţionată.

De aici şi eşecul care a distrus populiştii peste tot în lume, autoritari şi democraţi, deopotrivă. Prea multă fugă după imagine, prea multe declaraţii sforăitoare şi neacoperite de fapte în criză. De aici şi lecţiile învăţate: nu contează atât de mult cum ai dobândit puterea – deşi chestiunile de legitimitate şi credibilitate în criză sunt cruciale; nu contează cât de echilibrată şi balansată, controlată, este puterea executivă, relevantă în criză - deşi şi aici democraţia dă nişte garanţii populaţiei şi permite evitarea abuzurilor, de unde separarea clară între autoritari şi democraţi, ultimii fiind siguri că vor plăti după criză toate greşelile, şi acţionând în consecinţă.

Ceea ce contează cel mai mult în raportul dintre victorie şi înfrângere în criză este ceea ce faci cu puterea, cum o foloseşti şi cui îi profită acţiunea ta. Cum faci ca acţiunea să avantajeze populaţia generală, care se confruntă cu criza, cum simte că o ajuţi, cum creşti încrederea şi cum asculţi, raportându-te la profesionişti recunoscuţi şi credibili. Cum reuşeşti să deschizi scena poblică, să permiţi intrarea în prim plan a unor figuri credibile în criză, care şi se alătură ca Guvern şi putere pentru a gestiona criza. Cum funcţionează guvernele în perioadă de criză. Şi cum ştie politicul să facă un pas în spate, lăsând spaţiu de manifestare profesioniştilor în criză, dar fără a da bir cu fugiţii, asigurând autoritatea şi resursele soluţionării crizei.

Asta deosebeşte Victoria generală a democraţiilor profesioniste, înclinate spre soluţii de autocraţiile goale, asta deosebeşte populiştii inculţi de oamenii de stat ai democraţiilor consacrate.

Ruperea lumilor: decuplare, relocare, accelerarea trendurilor de conflict. China vinovată.

Situaţia generală este dublată de politicile şi strategiile generale ale marilor jucători. Evident, în primul rând SUA şi China. Statele Unite reprezintă mult mai mult decât Donald Trump, şi asta e şi marele avantaj al democraţiei, controlul şi echilibrul reciproc al puterilor în stat, limitarea voinţei excesive a unui lider prea voluntar. Iar Preşedintele SUA a dat direcţiile strategice – creionate şi prin continuitate – ale evoluţiei lumii post-coronavirus, cu propriile particularităţi.

Dacă democraţia şi-a dovedit deficienţele, în special în spaţiul ce a adus în prim plan şi susţinut – inclusiv prin tehnologie şi social media – populismul şi extremismele de toate culorile, trebuie spus că avantajul e şi capacitatea de ajustare şi perfecţionare. Iar aici, eficienţa guvernării în criză şi legătura cu elita naturală în democraţie sunt căi directe de perfecţionare, în timp ce autoritarismele trebuie să înceapă cu relaxarea sistemului, libertatea de opinie şi a mass media pentru a echilibra deciziile radicale, negândite, ideologizate şi politizate, cu preponderenţă în criză. Adică democratizare, ca prim pas.

Pe de altă parte, perspectiva idealistă a gestiunii globale prin consens între toţi actorii, în formule multilateraliste consensuale, se loveşte de limitele acceptabilităţii, de politicile existente şi de nevoia tot mai acută de sancţionare a Chinei, de antrenare a responsabilităţii Chinei pentru criza de coronavirus. În acest context, refuzul unei comisii internaţionale de investigare a sursei şi evoluţiei coronavirusului în Wuhan nu e de bun augur şi crează temeiuri tot mai puternice pentru a transforma China în duşman.

Aşa cum, pe de altă parte, modelul de globalizare va fi schimbat fundamental, tot în detrimentul Chinei, cvasimonopolistul actual. Urmează, deci decuplarea şi excluderea Chinei din lanţurile majore ale comerţului global, delocalizarea industriilor din China şi preluarea către state democratice a lanţurilor de producţie. O subliniază Strategia Naţională de Securitate şi poziţia SUA, o marchează tot mai mult abordarea Uniunii Europene pe ambele tonuri, de la Paris şi Berlin, o confirmă şi România, prin ultimele declaraţii ale Preşedintelui României, Klaus Iohannis.

Modelul chinez al comunismului autoritarist şi războiului informaţional ostentativ şi venal, propaganda şi tiradele populiste fără legătură cu realitatea, acoperind responsabilităţile liderilor şi statelor autoritare în criză, ca şi modelul concentrării producţiei manufacturiere globale ieftine nu mai sunt acceptabile. Şi toate, pe greşelile Chinei prin politizarea ajutoarelor şi condiţionarea livrărilor de produse de protecţie pe care şi le dorea toată lumea, dar şi calitatea chinezismelor ieftine care au intrat pe piaţa globală odată epuizate stocurile şi sursele speciale, pentru export.

Evident că episodul crizei de coronavirus a devoalat şi punctele de sprijin chineze în Occident, atât state, lideri cât şi formaţiuni politice. A devoalat, totodată, şi motivaţia liderilor sau a unor partide în a susţine, îmbrăţişa sau utiliza modelul chinez, dincolo de propagandă, readucând în discuţie banii chinezi, corupţia şi condiţionările venite pe falduri autoritare pentru îmbogăţiri particulare. A antrenat, totodată, aşa cum am văzut, expunerea publică a populismului găunos şi a marcat fără tăgadă eşecul discursului fără miez, al fugii după imagine nesusţinută de fapte.

Aici s-a văzut şi mai clar regula raportului de aur între imagine, percepţie şi faptă, 80%-20%. Dar şi realitatea că, dacă nu există baza de fapte, acţiuni şi decizii, şi de 100 de ori zero face tot un mare ZERO! Oricâtă propagandă ai adăuga! În plus, chiar şi în politică, chiar şi pentru un popor răbdător ca cel român, chiar şi pentru cei obişnuiţi cu telenovelele, cu suişurile şi coborâşurile, gata să-i ierte pe trădători, credibilitatea se pierde o singură dată. În plus, funcţionează şi acum regula creşterii susţinerii în criză, şi antrenarea tuturor costurilor conducerii în situaţii de criză cu multe decese după terminarea episodului. Ca şi faptul că nimeni de la putere nu câştigă în crizele cu multe victime. O face pentru gloria în istorie că a trecut ţara prin criză, în mai mare măsură, decât pentru recunoaşterea imediată sau pentru voturile la viitoarele alegeri.

Responsabilitate versus acceptabilitate: un model al deschiderii activităţii după criză

Criza pandemiei de coronavirus e una complicată. Afectează pe toată lumea şi antrenează multiple crize. Dar cea mai importantă rămâne criza de după criza. Cu multiplele sale componente: criza leadershipului, criza clasei politice, criza autorităţii, criza reaşezărilor globale, criza democraţiei – în sensul nevoii de perfecţionare a modelului; adică criza de după criză. Deja lumea e preocupată de criza economică şi efectele sale, impactul, costurile, relansarea. Locuri de muncă pierdute, scăderea veniturilor, pierderea nivelului de trai.

Nu mai puţin relevantă este criza socială. Nu numai cea care provine din acţiunile şi efectele generate de criza economică. De reajustări. Nu numai pierderea de resurse şi problemele celor fără venituri, zilieri în construcţii sau care funcţionau la negru şi acum sunt fără resurse pe perioada distanţării sociale. Nu numai a celor care au aceste probleme prin închiderea activităţilor similare din Occident. Ci este vorba şi despre schimbări profunde în societate şi mentalul colectiv.

De fapt contează cât de temporară e criza de coronavirus, cât de temporare sunt măsurile de autoizolare, de distanţare socială, de mutare a activităţii şi relaţiilor sociale din spaţiul fizic într-unul virtual, deja excesiv dezvoltat, cu propriile efecte secundare – înstrăinare, izolare, neparticipare, alienare socială etc. Una este să stai în această situaţie o lună, hai două, hai trei, cu probe foarte clare ale efectelor negative, alta e să fii sub imperiul fricii într-o perioadă de această factură, alta e ca această stare să se permanentizeze. Să dureze luni, bucăţi de ani, ani.

Pot să cred că medical, epidemiologic, profesioniştii pot spune că nu revenim la viaţa normală dinaintea crizei până nu se găseşte vaccinul sau tratamentul infailibil, eficient, fără efecte secundare. Unii spun până în 2022. Alţii măcar până la anul. Probabil că au dreptate. Însă orice amânare a unor deschideri potrivite şi suficiente, orice întârziere a revenirii la o normalitate cât mai aproape de realitate în termen scurt şi previzibil antrenează permanentizarea schimbărilor la nivelul psihicului, a umanităţii din noi, a caracterului de fiinţă socială. Iar criza accelerează şi schimbări care, oricum, aveau loc, ca efect al evoluţiilor tehnologice.

Mai întâi izolarea. Aici cei bolnavi psihic, ca şi cei mai labili, pot să capoteze, să-şi declanşeze suferinţe sau să le accentueze. Dacă aducem componenta de frică şi panică, lucrurile pot arăta şi mai grav, în materie de tulburări, şi cred că e un domeniu în care asociaţia profesională de specialitate ar trebui să intervină, să fie consultată şi să îşi spună cuvântul. Apoi e vorba despre izolarea de societate, mai ales pentru cei activi şi tineri, cei care au puseele şi de natură hormonală ale vârstei, şi care suferă mai mult din cauza acestei situaţii.

Nu lipsită de importanţă e situaţia copiilor şi bătrânilor izolaţi acasă, în faţa unui calculator sau făcând paşi prin apartamentele mici în care stau. Cei mai în vârstă, expuşi, au fost protejaţi toată această perioadă, dar au nevoie şi de aer, au nevoie să vadă oameni, să se plimbe printre ei, fie şi la distanţă. La fel, tinerii au nevoie de socializare, de atingere, de discuţii, de prezenţa fizică a celuilalt, cu precădere a celor de sex opus.

E greu de echilibrat cerinţele, fireşte. Pe de o parte e responsabilitatea faţă de îmbolnăviri sau, doamne fereşte, decese. Pe de altă parte, e nevoia de socializare şi de a nu pierde esenţa socială, psihologică, profund umană a societăţii. Oamenii reacţionează diferit în criză şi la izolare, unii sunt mai introvertiţi, dar în esenţă, România are multiple caracteristici care o desemnează ca un popor cald, deschis spre socializare, spre apropiere, spre tandreţe şi nevoia contactului fizic. A perpetua o situaţie de izolare poate naşte, cum spuneam, schimbări permanente cel puţin la fel de pernicoase.

De aceea revine politicienilor, decidenţilor, responsabilitatea echilibrului în decizia strategică. Al nuanţărilor, al adaptărilor. Un model pe care l-aş propune ar fi zonarea în funcţie de impactul epidemiei, cu zone roşii – cu efecte depline ale autoizolării, cu zone galbene, unde avem cazuri şi decese, dar unde anumite elemente pot fi deschise şi cu zone verzi, unde deschiderea se poate face gradual aproape de situaţia normală. Acest lucru poate ajuta la acceptabilitatea măsurilor şi poate permite ţinte pentru a obţine, prin efort propriu comunitar, crearea de ţinte şi obiective în criză, pentru migrarea spre zona verde.

Acest model poate permite revizuirea periodică sau de fiecare dată când e nevoie a situaţiei acestor zone şi a adaptării la apariţia unor focare. Zonarea, şi nu măsuri generale, la nivelul ţării, în spectrul stării de urgenţă, ar putea crea sprijinul public şi susţinerea tuturor acestor măsuri, cu premii pentru cei ce respectă regulile şi sancţiuni pentru zonele mai neconformiste în raport cu legea şi imperativul momentului. Fezabilă, acceptabilă, vizibilă şi transparentă, pe criterii clare, şi care ar readuce viaţa socială în prim plan şi oamenii la normalitatea convieţuirii în comunitate, în societate, nu numai în familie.