În ghearele Marelui Urs (I)

Scriu aceste rânduri din cabina unui TIR, în drum spre Simferopol, capitala regiunii separatiste Crimeea. E 5.30 dimineaţa şi sunt plecat (a se citi nedormit) de mai bine de 32 de ore din Bucureşti.

Am ajuns la Chişinău ieri, la 5 dimineaţa. Şoferul autocarului mi-a zâmbit cu subînţeles, arâtând cu degetul spre Gara Centrală. În mai puţin de 2 ore eram într-un tren desprins parcă din romanele lui Tolstoi. Vagoane mari, lemn masiv, perdele groase, miros de ceai şi lămâie, toate amintind de o Rusie demult apusă. Direcţia Odessa, Ucraina. La graniţă aveam să primesc prima porţie de reticienţă şi suspiciuni. Hotărâsem de la început, în ciuda sfaturilor prietenilor din presă, că cel mai bine e să spun adevărul despre scopul vizitei-documentarea referendumului de duminică, 16 martie, din Crimeea.

După verificări îndelungate, zeci de minute ce mi-au părut ca ore, grănicerul ucrainean îmi îmânează paşaportul şi îmi urează ceva ce-mi pare a fi “Drum bun!”. Nu ştiu dacă să-i raspund “Dyakuyu!” (“mulţumesc” în ucraineană) sau “Spasiba!”. Mă decid către ultimul. Nu greşesc. Reacţia lui de mulţumire că şi-a făcut datoria şi a mea că am reuşit să intru într-o ţară în pragul războiului se contopesc şi se pierd în zgomotul roţilor de tren.

În acelaşi vagon cu mine, vis-a-vis, un cuplu în vârstă, ea moldoveancă, el ucrainean. Intrăm în vorbă după ce trecem graniţa în Ucraina. Dintr-una într-alta aflu ca doamna Tatiana a lucrat mulţi ani pentru editurile din Moldova, iar Yuri a fost medic în Chişinău. Soţii Lozovoi locuiesc în Donetsk (un oraş important pentru industria grea din estul ţării) dar şi-au petrecut multe concedii în România. “Unde?”, întreb eu, curios. “La Constanţa vara şi iarna la Sinaia. “E ochkin (frumos) la voi la România”, îmi mărturisesc amândoi, aproape simultan. Ne complimentăm ţările reciporc. Le povestesc de pasiunea mea pentru bomboanele Bucuria, un lucru ce descoperim că-l avem în comun. Vorbim despre orice numai despre politică nu.

Nu vreau să fiu cel care deschide acest subiect. Nu-mi place să intru cu bocancii în viaţa oamenilor şi să-i interoghez, fie şi pentru un scop nobil ca şi jurnalismul. Încet-încet Tatiana şi Yuri se deschid. Îmi povestesc despre situaţia din Ucraina. Sunt de acord că există prea multă corupţie momentan dar sunt clar pro-Rusia. “Noi trăim, gândim şi respirăm în limba rusă aici în zona asta”, îmi mărturiseşte Tatiana.

Ne despărţim la gara centrală din Odessa unde ajung în jurul prânzului. De îndată ce-mi deschid telefonul primesc un SMS de alertă de la MAE: “Alertă Ucraina Zone cu risc. MAE recomandă ferm cetăţenilor români să evite zonele în care se desfăşoară manifestaţii.” Un număr de urgenţă al Ambasadei României la Kiev e trecut la finalul mesajului. Decid să sun ca să obţin mai multe informaţii şi să-mi înregistrez prezenţa. Consider că e un lucru bun să te înregistrezi cu ambasada în orice ţară, în special în zone cu probleme. Ambasada de la Kiev îmi recomandă să iau legătura cu Consulatul României de la Odessa dacă tot sunt în zonă.

O jumătate de oră mai târziu, prin amabilitaea şi bunăvoinţa personalului consulatului, sunt în biroul domnului consul Emil Rapcea. Schimbăm opinii despre situaţia din zonă. E sceptic în privinţa declanşării unui conflict. Îmi arată statistici cu rencesâmântul din ultimii 25 de ani. Românii din zonă au fost pur şi simplu şterşi din orice statistică oficială. În locul lor, în mai puţin de douăzeci de ani, numărul moldovenilor s-a dublat. Ne luăm rămas-bun nu înainte de a-i mulţumi pentru timpul şi amabilitatea cu care m-a primit.

La 8 seara plec spre Simferopol cu un autocar de noapte. Decid ca e mai bine să ajung acolo la dimineaţa, relativ odihnit şi gata de lucru. Nici nu-mi imaginam ce va urma.