FOTO În drum spre Fâşia Gaza. Primele impresii din Israelul aflat în conflict

Am aterizat vineri dimineaţă pe aeroportul Ben Gurion, la doar câteva zeci de kilometri de capitala Israelului, Ierusalim. În aşteptarea documentelor necesare călătoriei în Fâşia Gaza am decis să pornesc la pas prin Ierusalim, încercând să vorbesc cu cât mai mulţi localnici despre situaţia actuală. În prima mea zi, Israelul pare divizat, compromisul şi negocierea sunt cuvinte pe care le-am auzit rar, iar conflictul inevitabil.

Nu poţi întreba un locuitor al Ierusalimului ce crede despre tensiunile din Gaza fără să stârneşti pasiuni aprinse, indiferent de originea sa etnică sau orientarea religioasă. Chiar dacă, de cele mai multe ori, localnicii vorbesc engleză fluent, fiind relativ abordabili, subiectul e unul sensibil, cu argumente înfocate de ambele părţi, drept urmare o discuţie ce necesită timp şi tact.

Andre Schonberg a fost primul israelian pe care l-am cunoscut (bine, în afară de ofiţerii vamali la intrarea în Israel). Era în staţia de tren de lângă aeroportul Ben Gurion, iar vesta mea antiglonţ i-a atras atenţia şi, inevitabil, a devenit un pretext de conversaţie. Originar din Belgia, acesta locuieşte în Israel de mai bine de 40 de ani, unde lucrează în domeniul consultanţei pentru o firmă de management. S-a mutat aici în căutarea „pământului făgăduinţei”, iar acum a ajuns, după apropape o jumătate de veac, să-l numească „pământul amărăciunii”. „Trăim în frică constantă că ceva sau cineva ne va provoca un rău iremediabil. Îmi imaginez că aşa se simt şi cei din Gaza. Suntem, ambele tabere, prinse într-un cerc vicios şi distrugător”, mi-a mărturisit acesta înainte să coboare la prima staţie din apropiere de Tel Aviv. 

Mai tărziu, în următorul tren pe care a trebuit să-l iau ca să ajung în Ierusalim, Taig Natan, soldat în armata israeliană (trenurile sunt pline în aceste zile cu tineri şi tinere în uniformă ce călătoresc spre diferitele baze militare, cel mai probabil ca măsură prevenitvă), e mult mai ferm în ceea ce priveşte dreptul Israelului de a se apăra. „Noi nu vrem război. Dar ultimele incidente (n.r. uciderea a trei adolescenţi israelieni de luna trecută) dovedesc că avem dreptate când ne dorim un stat militarizat, unul pe care ne putem baza că ne va proteja de inamici.” Retorica sa e aprinsă, înflăcărată chiar, dar uşor repetitivă. Îl întreb de civilii palestinieni ucişi în ultimele zile, însă acesta schimbă subiectul repede spre ameninţările teroriste pe care Israelul le primeşte în fiecare zi de la vecinii de peste gard. Lângă noi, în timp ce Natan îşi odihneşte mâna pe patul puştii, o familie cu trei copii. Aceştia se joacă nestingheriţi de prezenţa militarilor şi armelor din jurul lor. 

De mult aceşti copii nu mai sunt fascinaţi sau speriaţi de arme. Au devenit o prezenţă familiară, de ambele părţi ale gardului ce separă palestinienii şi israelienii, un mod de viaţă, o prezenţâ acceptată, tolerată, şi nu de puţine ori chiar încurajată de o bună parte a locuitorilor Israelului şi Fâşiei. 

Ne despărţim şi ne urăm noroc. Îmi dă un sfat sumbru cu privire la cum să mă feresc de rachete, zâmbesc amar şi îi mulţumesc în timp ce-mi adun bagajele din trenul ce m-a adus la porţile Oraşului Sfânt. 

Ierusalim- oraşul aflat la graniţa dintre două lumi 

Din buza încinsă a peronului gării din Ierusalim, maşina răcoroasă a lui Eli, taximetrist evreu, te îmbie la o plimbare indiferent de preţ. Limbi de foc se preling prin aerul ce tremură la câţiva metri în zare, mersul fiind aproape imposibil, un act nesăbuit. 

Eli a vizitat România de câteva ori, mai ales imediat după căderea comunismului. Crede că e bine că suntem in UE şi NATO, dar e îngrijorat în ceea ce priveşte ascensiunea Rusiei. Discuţia se duce uşor către Israel şi incidentele recente. „Hai să-ţi spun eu cum stau lucrurile aici. Palestinienii sunt reprezentaţi de Hamas, o organizaţie teroristă care nu vrea altceva decât să impună un stat musulman în aceste teritorii. Mass-media occidentală arată imagini cu spitale şi copii ucişi în Gaza, dar ce nu arată e povestea din spatele imaginilor? Adevărul e că acele spitale şi acei copii sunt folosiţi ca scut de către Hamas, pentru protecţie şi pentru a câştiga sprijinul comunităţii internaţionale. De ce nu ies din tunele să lupte cinstit? Pentru că ştiu că ar pierde imediat, e de părere Eli, în timp ce drumul şerpuieşte uşor spre Oraşul Vechi al Ierusalimului. 

Îl rog să mă aştepte până ce mă cazez, ca apoi să mergem în Ierusalimul de Est. Refuză categoric. „Nu, sub nicio formă. Acolo sunt proteste, rachete, agitaţie. Mult prea periculos! Voi, jurnaliştii, sunteţi nebuni!”, sunt ultimele cuvinte pe care le aud înainte să demareze în trombă din faţa hotelului, pierzându-şi urma în toropeala după-amiezii de august israelian. 

De la hotel o iau uşor, la pas, spre Zidul Plângerii, prin bazarul oraşului aflat în ajun de Şabat. Acolo, în aripa creştină a bazarului, Hamdi, un negustor de covoare scumpe, mă invita la un ceai. Muşterii sunt puţini şi deloc interesaţi să cumpere ceva în aceste zile tensionate. Deşi deschis, bazarul e aproape pustiu. „Acestea sunt lunile cele mai bune, august in special. Nu cred că or să vină mulţi, teamându-se de conflictului iminent”, îmi şopteşte Hamdi, vizibil afectat de vânzările scăzute. Erau vremuri când vindea şi cinci covoare pe zi, şi asta nu cu mult timp în urmă. Acum, de când a început conflictul, mărturiseşte că nu vinde mai mult de unu, maximum două pe săptămână. Sorb repede ceaiul puternic aromat şi îndulcit, sevit în tradiţionale păhărele de sticlă, grăbindu-mă să ajung în partea de est a oraşului înainte de întuneric. 

„Trăim în frică constantă că ceva sau cineva ne va provoca un rău iremediabil. Îmi imaginez că aşa se simt şi cei din Gaza. Suntem, ambele tabere, prinse într-un cerc vicios şi distrugător” -Andre, locuitor din Tel Aviv

Drumul urcă şi coboară agale pe colinele citadelei, lăsând în urmă oraşul vechi cu bazarul său înţesat de mirodenii şi mătăsuri scumpe. Şapte şekeli mai târziu-echivalentul unui bilet de autobuz- sunt în buza celor două lumi aflate în conflict. Despărţit doar de un gard vizibil afectat de pietrele aruncate în ultimele zile- activitatea preferată a tinerilor arabi- cartierul Jabal Mukaba pare desprins dintr-o poveste cu final tragic, unde haosul social, mizeria tipică oricăreri aglomerări urbane şi deznădejdea s-au strecurat uşor-uşor în mentalul colectiv al comunităţii. 

Mă strecor pe lângă gardul rupt şi, în doar câteva zeci de metri, peisajul se schimbă radical. Limba, însemnele magazinelor şi arhitectura sunt cu totul diferite. Parcă aş fi păşit în altă lume, una ce se guvernează după propriile reguli, neştiute de niciun locuitor.

Cafeneaua lui Abu Khaf

Aici, în cartierul Jabal Mukaba, tinerii arabi se adună la cafeneaua lui Abu Khaf, locul unde, printre înghiţituri de baclava însiropată şi ceai negru, se face şi se desface politica regională. Clienţi sunt din plini, puţini însă cei cei au încredere să vorbească cu un străin. Ahmed, tânărul ce face pâine în cuptorul improvizat, se confesează: „Suntem bătuţi, hărţuiţi şi arestaţi de poliţia israeliană constant. Şi dacă am vrea să-i tolerăm nu putem.” În timp ce aruncă aluatul în cuptorul încins, acesta îmi şopteşte să merg câţiva kilometri mai jos, în Tsur Baher, un sat aflat la marginea capitalei Israelui. Acolo, îmi spune Ahmed, vor fi „proteste în câteva ore. Au fost şi aseară, dar în seara asta se strâng mult mai mulţi.” El nu se duce. Şi-ar dori, dar cineva trebuie să suţină familia. Tatăl său se afla într-o închisoare israeliană de mai bine de 5 ani, fără prea mari şanse de eliberare. 

Într-adevăr, când ajung în Tsur Baher, la sensul giratoriu aflat la o aruncătură de băţ de moschee, se zăresc circa şase maşini de poliţie, cu ofiţeri echipaţi pentru o noapte cu evenimente, ce aşteaptă grupul de protestatari. „Aseară au fost 40-50 de indivizi, majoritatea tineri. Unul dintre aceştia a aruncat o sticlă cu benzină spre maşina de poliţie, rănind un ofiţer. Am arestat doi. În seara asta protestul va fi mai mare”, mărturiseşte coordonatorul echipei de intervenţie,  în timp ce, în satul din apropiere, muezzinul cheamă la rugăciunea de seară. 

Protestatarii nu apar în seara asta. Poliţia îşi strânge baricadele şi se îndreaptă spre oraş, fiecare în postul de patrulare desemnat. Nimeni nu pare optimist. Cu toţii ştiu că e doar o chestiune de timp până la următorul incident, mai ales în aceste zile.

Israelul, cel puţin în primele 24 de ore, e o experienţă unică de pasiune, deznădejde şi speranţă pentru pace. Deşi subiectivă şi complet aleatorie, prima zi pe Pâmânt Sfânt nu pare deloc încărcată de spiritualitate. Un sentiment de îngrijorare de ambele părţi pluteşte în aer, acuzaţii înverşunate la adresa celuilalt sunt aruncate în grabă, un dialog surd predomină discuţiile localnicilor, ale căror speranţa de pace se pierde în zgomotul alarmelor şi rachetelor ce zboară pe deasupra Pământului Făgăduinţei în aceste zile tulburi.