În general, România e absentă din marile dezbateri internaţionale. Înalţii oficiali ai statului român rareori participă la conclave formale şi mai puţin formale unde se decide mersul lumii, de la Forumul de la Davos la întâlnirile Trilateralei. Avem foarte puţini oameni în poziţii-cheie în instituţii şi organizaţii internaţionale. Avem puţine prezenţe academice sau analitice româneşti în publicaţiile de politică internaţională sau la conferinţe de profil. Suntem singura ţară din regiune care nu are nici măcar un think-tank de politică externă puternic, finanţat de stat şi producător de analize şi politici competente. Suntem singurii care nu au o publicaţie de politică externă în limba engleză, care să scoată voci româneşti (atâtea câte există!) în afară şi singurii care nu avem măcar un forum internaţional sau măcar regional influent şi de amploare. Suntem provinciali şi limitaţi, atât în cunoaşterea mediului extern, cât şi în influenţarea lui. Iar asta e inacceptabil pentru cel mai mare stat din Balcani şi estul Europei, după Polonia.

Participarea preşedintelui Iohannis la Conferinţa de Securitate de la Muenchen (MSC 2016) în 12-14 februarie este, în acest context, un gest important, care arată că la nivelul Preşedinţiei s-a înţeles că este important să fim parte a dezbaterii. Ca să fie clar ce înseamnă MSC 2016 (considerat forumul de analiză şi dezbatere nr 1 în lume), o să amintesc doar că SUA şi Rusia au convenit aici un amplu acord de încetare a focului în Siria, esenţial pentru ca negocierile de pace să poată fi reluate. În contextul unei situaţii internaţionale pe care organizatorii o definesc drept cea mai gravă de după Războiul Rece, au venit la Muenchen Secretarul de Stat al SUA John Kerry, premierul rus Dimitri Medvedev, Secretarul General al NATO Jens Stoltenberg, Înaltul Reprezentant UE pentru Politică Externă Federica Mogherini, miliardarul George Soros, regele Iordaniei, premierul francez Manuel Valls, premierul irakian, preşedinţii polonez, afgan, ucrainean, lituanian, eston şi mulţi mulţi alţii, miniştrii de externe turc, iranian şi saudit, şefii comunităţii de intelligence americane, britanice, olandeze şi a Uniunii Europene, alţi premieri şi miniştri, comisari europeni, şefii tuturor marilor think-tank-uri din lume, oligarhi ruşi (de pildă Oleg Deripaska) şi CEOs ai marilor companii internaţionale.

Problema este că, aşa cum nu înveţi nimic doar dacă te culci seara cu cartea sub pernă, la fel simpla frecare a coatelor de mai-marii planetei nu te face unul dintre ei – ba nu-i face nici măcar să te bage în seamă. Prezenţa preşedintelui Iohannis la Muenchen a fost pasageră şi lipsită de vizibilitate – cea mai ştearsă a unui lider european cu ceva importanţă. Nu e doar vina lui; e în primul rând reflectarea situaţiei marginale în care ani de politică externă neinspirată au adus România. Sper că preşedintele Iohannis a fost prezent tocmai pentru că încearcă să ne scoată din acest con de umbră. Debutul său însă nu pare să indice o modificare a nivelului de ambiţii internaţionale ale României, nici a capacităţii de a livra.

VENI, VIDI, PLECI

Iohannis a vorbit în cel mai aglomerat slot al programului, împărţind publicul cu alte două paneluri paralele (în care erau George Soros şi Vicepreşedintele Comisiei Europene, Comisarul pentru Uniunea Energetică Maros Sefcovic) şi după momentul de maxim al conferinţei (care a fost sâmbăta dimineaţa, cu intervenţiile lui Kerry, Stoltenberg, Steinmeier, Medvedev, Valls, dezbaterile preşedinţilor, premierilor şi miniştrilor de externe), când deja o parte dintre participanţi plecaseră, iar alţii se concentrau pe întâlniri informale în marja întrunirii. Tema panelului a fost bine aleasă şi relevantă pentru momentul actual, „Între reasigurare şi reangajare? Viitorul NATO“, discuţia fiind considerată principalul panel de la această oră.

Din păcate însă, toţi ceilalţi participanţi la panel erau sub rangul protocolar al Preşedintelui României (premierul Norvegiei, Secretarul de Stat al Apărării britanic, ministrul Apărării suedez, ministrul de Externe polonez, preşedintele Comitetului Militar NATO). În mod normal, dacă ar fi avut realmente de livrat un mesaj puternic participanţilor, Iohannis nu ar fi trebuit să accepte acest aranjament. În paralel dezbăteau patru preşedinţi (e drept, ai unor state mai mici: Macedonia, Croaţia, Slovenia, iar în alt panel cel azer) şi doi premieri (din Muntenegru şi Georgia), iar cea mai interesantă dezbatere „prezidenţială“ (intitulată chiar ca atare) avusese loc cu puţin timp înainte, cu preşedintele Ucrainei P. Poroshenko, Finlandei S. Niinisto, Lituaniei D. Grybauskaite, Poloniei A. Duda şi Parlamentului European M. Schulz. În diplomaţie, protocolul este fundamental: cu cine eşti aşezat la masă arată câtă importanţă ţi se acordă şi determină nivelul la care ajunge mesajul tău.

În compensaţie, preşedintelui i s-a dat să ţină speech-ul de deschidere a discuţiei. Suspectez însă că Iohannis, încă nepregătit să facă faţă dezbaterilor de politică externă (apropo: totuşi ce face la Cotroceni de peste un an de zile? Măcar „Diplomaţia“ lui Kissinger tot o citea în timpul ăsta!), a negociat expres exact acest tip de aranjament: să ţină un discurs introductiv, iar apoi să plece, neparticipând la dezbatere şi neluând întrebări din sală. Zis şi făcut: venit, vorbit, plecat. În 5 minute, a şi uitat lumea că a trecut pe acolo. Nimeni nu a mai făcut asta, în afara „superstarurilor” invitate, ca John Kerry sau regele Iordaniei, care au făcut doar declaraţii, neurmate de întrebări din sală.

SĂ AFIRMĂM MAI PUŢIN, SĂ CONFIRMĂM MAI MULT

Să presupunem însă că României nu-i ajunge regiunea ei, vrea să fie un jucător relevant în cadrul mai larg al NATO. Dar cum anume ne propunem să facem asta? Pe substanţă, discursul lui Iohannis a fost ca apa sfinţită – nici nu încurcă, nici nu ajută. A fost un mesaj de poziţionare perfect corect; dar nu unul politic, proactiv, de iniţiativă. Să trecem peste limbajul funcţionăresc, prăfuit şi lipsa totală de aplomb cu care a fost citit. În esenţă, a transmis partnerilor euratlantici că România rămâne o sursă de securitate la frontiera de est a NATO şi UE, un actor previzibil şi fidel angajamentelor sale, un pilon al democraţiei şi stabilităţii în regiune. Toate acestea sunt avantaje demne de scos în evidenţă: suntem printre puţinii din zonă care nu au derapat serios în plan intern; suntem printre puţinii care şi-au asumat ţinta de 2% din PIB pentru apărare; suntem printre puţinii care rămân fervent euratlantici. La Muenchen nu e însă târg de nunţi, să ne aleagă cineva. Este un for în care fiecare îşi prezintă calităţile doar ca să ceară, să negocieze, să propună. Noi rămânem pasivi, mediocri, fără anvergură. Încă avem complexe de inferioritate şi simţim nevoia să ne anunţăm partenerii că suntem cuminţi şi ne facem temele – şi cam atât.

Elementele politice din discursul lui Iohannis sunt: i) importanţa relaţiei transatlantice, ii) imperativul de a demonstra unitatea NATO şi disponibilitatea de a o apăra, iii) sublinierea importanţei Mării Negre nu doar pentru securitatea regiunii, ci şi dincolo de aceasta. Repet: perfect corecte, în contextul în care MSC2016 a pendulat între asumarea unei situaţii de nou Război Rece şi reluarea cât mai grabnică a unei forme de cooperare cu Rusia în ciuda agresivităţii acesteia. Relaţia transatlantică a părut mai diluată ca niciodată, iar cât despre unitate, preşedintele conferinţei Wolfgang Ischinger remarca faptul că azi conflictele şi problemele sunt transfrontaliere, în schimb abordările sunt din ce în ce mai naţionale / naţionaliste, reapar graniţele, iar statele ridică garduri între ele.

În această lume nebună, România anunţă, practic, că ea rămâne echilibrată, fidelă principiilor sale şi acordurilor internaţionale. Informăm că noi am vrea să rămână cum s-a stabilit: relaţie puternică SUA-UE, unitate în NATO etc. Excelent! Numai că nimic nu mai e cum s-a stabilit, lumea e deja în dezordine, nu mai suntem într-o situaţie de normalitate. Putem milita pentru revenirea la ea, putem propune soluţii concrete, putem încerca alianţe, demersuri comune, ne putem ralia unora sau altora. A postula pur şi simplu că noi rămânem „normali“ nu poate atrage din partea partenerilor decât o reacţie de tipul „mulţumim, vă căutam noi când o să avem nevoie”. Suntem, adică, o cantitate neglijabilă, rămânem prea puţin relevanţi. Până atunci, nu am venit cu nimic care să contribuie la rezolvarea tensiunilor între principii şi implementare, între idealul acestei normalităţi şi realitatea că ea este în plină dezagregare.

PROGRAM LEJER, DE WEEKEND

Şi cui propunem noi, până la urmă, abordarea noastră? Pe cine şi cum convingem că avem dreptate? Ce paşi concreţi facem? Sper că lipsa consemnării pe site-ul preşedinţiei a oricăror întâlniri în marja conferinţei, altele decât cu preşedintele Poroşenko şi cu oficialii bavarezi este doar o omisiune a Cotroceniului! Pentru că acestea sunt instrumentele diplomaţiei – iar preşedintele polonez a avut aici întâlniri planificate cu Poroşenko, dar şi cu premierii francez, libanez, muntenegrean şi cu preşedintele macedonean şi a găzduit împreună cu preşedinta croată un mini-summit Intermarium. Nu se poate ca Iohannis să nu fi fost nici măcar pe jumătate la fel de ocupat, nu? Mai ales că tot ne consolăm zilele astea că polonezilor le-a cam scăzut „cota” în ochii Occidentului. Şi dacă tot anunţa preşedintele la Bucureşti că vizează atragerea de investitori din Bavaria, poate n-ar fi stricat să uzeze şi de participarea la Muenchen pentru o necesară relansare a relaţiei cu Germania (nu în opoziţie cu cea cu SUA, ci în absolut necesară complementaritate). Pe lângă că ar fi putut scăpa un Guten Tag, danke schoen în germană (da, ştiu, e un fleac, dar astfel de mici trucuri sunt folosite în diplomaţie şi adesea ajută demersurilor mai ambiţioase), ar fi putut băga o frază despre rolul constructiv pe care măcar de acum înainte intenţionează România să-l joace în criza refugiaţilor. Oricum, ca să rămânem la chestiuni de formă, dar relevante, e bine că a ales să vorbească în engleză, e şi ăsta un mesaj.

E bine că Iohannis a reiterat implicit că opţiunea României rămâne ferm proamericană. E trist însă că atunci când alţii se străduiesc să îşi promoveze şi atingă obiective, noi suntem mulţumiţi doar că ştim ce e cu noi şi că nu am luat-o razna. Nu e vorba să ne lansăm în cine ştie ce aventuri cu pretenţii de a reconfigura ordinea globală; e suficient să jucăm măcar pe dosare regionale. Ori noi deocamdată tocmai am dat-o-n bară cu Republica Moldova – nu că am fi putut preveni dezastrul, dar n-am putut mişca nici măcar un milimetru pe acest dosar! În treacăt fie spus, acum ceva timp, nu puţini analişti şi oficiali de la Bucureşti se cam bucurau că polonezii „şi-au furat-o” cu Ucraina, iar pretenţiile lor de lideri regionali au luat-o la vale. Mă întreb dacă gândesc la fel acum, când „ne-am furat-o” şi noi cu Republica Moldova.

Într-un moment de frământări fără precedent pentru UE şi NATO, care ne ameninţă în mod direct securitatea, România se arată nepregătită pentru orice altceva decât un rol de „follower“. Nu e cazul să trăim din nou închipuiri de lider regional; dar să demonstrăm leadership e altceva, iar de asta e nevoie. Suntem, totuşi, al doilea stat din regiune, membru NATO şi UE, cu responsabilităţi pentru securitatea colectivă şi în primul rând pentru a noastră! Dacă până nu demult aveam un preşedinte hiperactiv, dar fixist şi autosuficient, care sufoca instituţiile cu rol în politica externă şi distrugea consensul intern, acum avem un preşedinte începător şi stângaci în ale jocului internaţional şi un aparat de stat amorţit. Prezenţa la MSC2016 e un prim pas pozitiv, important pentru noi, dar mic la scara mizelor aflate în joc. Preşedintele Iohannis a fost la Muenchen cam ca echipa de fotbal a României: a participat, dar nu şi-a dorit destul victoria. Când începem să şi jucăm???

- Corespondenţă de la Conferinţa de Securitate de la München 

LATER EDIT – sau mai precis, trei întrebări inspirate de comentarii ale unor prieteni

1. Unde e Republica Moldova în discursul preşedintelui?

Nu că ar fi fost musai, ba chiar nu e sănătos să atragi atenţia asupra eşecurilor tale, dar parcă era şi rămăsese prioritatea zero a României? Iohannis a menţionat că până nu demult discutam de extindere (a NATO, UE), iar acum nu mai ştim cum să ieşim din crize. Să înţelegem că am abandonat chiar şi iluzia viitorului euratlantic al Republicii Moldova şi retorica în acest sens? La Chişinău cred că nu va scăpa asta.

2. De ce s-a ferit Iohannis să pronunţe „Rusia”?

A spus că anumite state nu au respectat dreptul internaţional. Era un fel de mânăstire-ntr-un picior, de formulare non-confrontaţională? Cam anacronic atunci, pentru că la Muenchen s-a rostit „Rusia” mai des decât „bună ziua”!

3.Cel mai important, pragmatic vorbind: am înţeles că am conştientizat jocul de A2/AD pe care îl face Rusia şi că mergem la summitul NATO de la Varşovia cu o propunere de constituire a unei forţe navale aliate în Marea Neagră. Atunci, nu ăsta era obiectivul care ar fi trebuit susţinut cu fiecare ocazie, inclusiv – sau mai ales – la Muenchen? Sau nu avem o masă critică adunată în jurul acestui proiect şi n-am vrut să ne rupem gâtul în public? Nu de alta, dar până la Varşovia mai sunt doar câteva luni.